|© Pixabay
Gerhard Velburg, soldat de ocazie, pleacă din garnizoanele din Germania, ajunge, pentru scurtă vreme, alături de alți intelectuali de formație, în capitala surprinzător de ofertantă a unei țări balcanice, ca să-și descopere umanitatea ultimă într-un sat uitat de pe malul brațului Borcea, în câmpia altfel fără sfârșit și fără relief a Bărăganului.
Velburg își petrece la Fetești cea mai mare parte a șederii lui în România. Izolat de freamătul istoriei, soldatul nu are decât două îndeletniciri: se ocupă cu paza bacului și e membru al unui birou de evidență a populației. În mod cu totul excepțional e convocat la deszăpezirea căii ferate spre București, merge în două rânduri în capitală, unde face cu oroare cunoștință cu centrul de tranzit al armatei de ocupație instalat la Malmaison, și se lasă vizitat de istoria mare, în persoana Kaiserului însuși, aflat în trecere prin Fetești la 14 octombrie 1917. La plecarea definitivă din România, ajunge să-și declare iubirea pentru români, dincolo de ideologii și strategii geopolitice. (Ștefan Colceriu)
Craiova, 19 decembrie 1916 O mare de oameni ne întâmpină pe străzi, mai cu seamă femei. După cum aflăm mai târziu, poporul crede că maiorul nostru e împăratul. Se zgâiesc la noi din toate părțile. Niște dudui elegante poartă rochii îngrozitor de scurte, cum nu suntem obișnuiți să vedem în Germania. Tinerele ne zâmbesc prietenos. Însă multe doamne în vârstă plâng. De ce? Pentru că îi văd în noi pe dușmanii din cale-afară de puternici ai soților, fiilor și fraților lor, mă gândesc.
Craiova, 20 decembrie 1916 Aruncăm o privire mai atentă asupra orașului. La fel de mare precum contrastul dintre bărbații și femeile bine îmbrăcați și cei în zdrențe este și acela dintre palatele negustorilor de cereale și colibele jalnice ale proletarilor.
București, 26 decembrie 1916 Febra prostească și sinistră a distrugerii a devastat totul: multe portrete sunt sfâșiate și zdrobite, statuile de marmură ale domnitorilor români, chiar și cea a lui Carol, sunt împroșcate cu cerneală, aparatele de gimnastică distruse dinadins, cărți, haine, obiecte de uz curent sunt aruncate claie peste grămadă, mobile scumpe sparte fără motiv, multe locuri profanate în mod josnic. Or fi fost austriecii? Sau poate ai noștri? Bucureștiul s-a predat de nici trei săptămâni fără luptă. Aceste fapte nu se pot justifica așadar prin surescitarea tipică luptei. Ele dovedesc că umanitatea este încă tânără și că pofta instinctivă de distrugere sădită de la începuturi în oameni nu s-a stins.
Pe drum, 2 ianuarie 1917 Calea ferată e dreaptă ca rigla. De război nu-ți prea poți da seama. Doar că grânarele cele mari din gări încă mai fumegă; rușii s-au îngrijit, în timp ce se retrăgeau, să ne lase cât mai puține pe mână. Din loc în loc, lângă linie, zac cai morți, ici și colo au fost lăsate în urmă vagoane stricate.
Bordușani, 5 ianuarie 1917 Primarul începe cu un discurs bine cumpănit, din care înțelegem numai că nemții sunt oameni de omenie, pe când bulgarii, vai și-amar. Au tânjit la o ocupație germană de durată, pentru că le-a fost foarte frică de bulgari. De aprovizionarea și de confortul trupelor de ocupație se vor îngriji ei întru totul.
Fetești, 14 ianuarie 1917 „Vedeți, acum la București e interzis să mai iei bacșiș”, zic ei. „Cum”, le răspund, „chelnerii nu mai au voie să primească bacșiș?”. „Ei, bineînțeles că au voie. Altceva vrem să zicem: dacă mergeai înainte la tribunal ca să consulți cartea funciară sau ca să soliciți un extras din registrul comerțului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcționar public și nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau de zece franci, acesta îți zicea: <
>” „A, vreți să spuneți mită!” „Da, așa se cheamă în Germania. Nu ne-a venit în minte cuvântul. Ei, chestia asta au interzis-o strașnic nemții!”
Fetești, 15 martie 1917 Cuvântul „a aranja” capătă o mare importanță în discuțiile noastre de zi cu zi. „Gerhard, aranjează tu cu găinile.” „Franta, aranjează tu cu pâinea.” Așa ne îndemnăm reciproc. Astăzi, Franta „a aranjat” cu lemnele. „Aranjarea” asta nu implică nici un efort, deoarece constă în simpla așternere a unor cuvinte pe o bucată de hârtie. „Biletele scrise” joacă un rol important în România. Nimic nu se face fără bilet, de aceea la nimic nu se uită românul cu mai mare evlavie decât la un bilet, mai ales dacă el însuși nu știe să scrie.
Fetești, 26 martie 1917 La primărie e veselie mare. De câte ori te duci acolo, găsești ceva de băut, fie țuică, băutura națională românească, fie coniac. Birourile sunt adesea atât de îmbibate de alcool și duhnesc atât de tare, încât nu știi dacă te afli într-o instituție publică sau la cârciumă.
Fetești, 6 mai 1917 Majoritatea sătenilor nu își știu decât prenumele. Cât privește semnătura, la mai bine de jumătate dintre ei trebuie să ne lăsăm păgubași, pentru că nu știu să scrie. Dintre țigani nici unul nu știe să scrie.
Jegălia, 4 iunie 1917 Țiganii sunt stat în stat. Așa că autoritățile nu se sinchisesc de nimic din ce se întâmplă în comunitatea lor.
București, 24 iunie 1917 Termometrele obișnuite nu sunt făcute să înregistreze asemenea temperaturi, ele arată numai foarte multe grade peste limită. Dacă cineva petrece mai multe veri din astea își intră, bănuiesc, foarte bine în rolul sudistului, cu eternul lui dolce farniente. Arșița demoralizează.
Noeni, 5 iulie 1917 Mi s-a întâmplat să aud și copii mici înjurându-i pe alți copii sau animalele cu cele mai obscene și ordinare cuvinte. Asta se datorează faptului că adulții nu se feresc nici un pic de copii, fiindcă ei înșiși nu mai sunt conștienți de sensul obscen al înjurăturilor pe care le tot îndrugă nu numai față de alți oameni, ci și față de animale și de obiecte neînsuflețite.
Fetești, 30 iulie 1917 Ajuns în fața unui funcționar, de orice fel ar fi acela, românul nu știe decât că trebuie să-și deschidă punga. De bună seamă, nici cu autoritățile germane nu socotesc că trebuie să se poarte altfel decât cu ale lor. Mă tem că nu tot personalul militar german a făcut zid împotriva obuzelor de monede și de bancnote. Dacă e ușor să deschizi palma și să bagi șpaga în buzunar, e cu atât mai ușor să pui deoparte niște acte în care sunt strecurate câteva bancnote. Cum s-ar putea ca în România lucrurile să stea altfel, de vreme ce coruptul sistem turcesc și grecii fanarioți, care închiriau țara în scop exclusiv de exploatare, au fost alungați abia de curând? Sultanul și fanarioții au dat tonul, așa că nu e de mirare că au fost imitați de cei mici și neînsemnați.
București, 1 septembrie 1917 Pe străzile din București atrag, cu coloana mea, priviri deloc indiferente. Mulți trecători în noapte se opresc ca să se uite la această turmă de ciobani în opinci, iar cei mai curioși mă întreabă ce nelegiuiri au săvârșit respectivii. Mă închid în tăcere, pentru că nu vreau să le atrag atenția nici camarazilor germani, nici civililor români că suntem nevoiți să recrutăm oameni atât de amărâți. Cei mai mulți dintre cei pe care îi păzesc nu pot nici măcar să țină, în rând cu mine, cel mai lent pas de marș, ci se târăsc șchiopătând din greu în spate. La intrarea pe Bulevardul Elisabeta ne oprim ca să ajungem la comandament într-o coloană cât de cât închegată.
Pe drum, 12 octombrie 1917 În zori primim micul dejun la Timișoara, unde se află un lagăr mare de prizonieri. La sosirea unui tren regional, avem ocazia să vedem cum arată țăranii unguri. Aceștia aduc o mulțime de gâște la piață. În curând intrăm în teritoriul de limbă română. Încep să apară din nou femei desculțe și zdrențăroase, cultivarea ogoarelor e din ce în ce mai balcanică.
Jegălia, 12 noiembrie 1917 În cele din urmă m-am convins că românii sunt un popor bun la suflet și cumsecade. Au un fond bun, iar țării i se poate prevedea un viitor strălucit. Înclinația spre minciună și mituire este rezultatul opresiunii seculare a otomanilor și a grecilor fanarioți.
București, 29 martie 1918 Până și cel mai tânăr căpitan român, ba chiar, aș zice, cel mai tânăr căpitan din lume, a fost lăsat la vatră. S-a născut în 1895 și e student la Drept. La izbucnirea războiului era locotenent și deja din septembrie 1917 e căpitan. Sub braț are uniforma legată sul și e gata s-o predea. L-a costat bani grei să ajungă căpitan la o vârstă așa de fragedă, dar cu bani poți face orice.
București, 14 aprilie 1918 Istoria poporului român e relativ tânără și se înscrie pe o linie clară și dreaptă, aceea a eliberării treptate de sub jugul unor vecini puternici și egolatri.
În spatele frontului. Marele Război, așa cum l-am văzut eu: decembrie 1916 – iunie 1918: însemnările unui soldat german în românia ocupată / Gerhard Velburg; trad. din germană, introd. și note de Ștefan Colceriu. – București: Humanitas, 2018
|© Editura Humanitas
