Astăzi, jurnalul ei este considerat una dintre cele mai importante mărturii despre efectele devastatoare pe care cel de-al Doilea Război Mondial le-a avut asupra vieților oamenilor obișnuiți. Talentul narativ al autoarei, stilul său onest și demnitatea cu care spune nu doar povestea ei, ci și a sute de alte femei, fără ură și autocompătimire, fac din această carte un document istoric autentic și totodată o copleșitoare și necesară lecție despre condiția umană.
Vă invităm să citiți câteva fragmente în minunata traducere a lui Radu-Mihai Alexe.
20 aprilie 1945 Eu: o blondă palidă, care umblă veșnic cu același pardesiu salvat întâmplător, angajată la o editură, până cnd aceasta a pus lacătul pe ușă săptămâna trecută și le-a dat liber angajaților „până la noi dispoziții”.
21 aprilie 1945 Domnișoara Behn iese în fața noastră cu ediția specială și ne citește discursul lui Goebbels cu ocazia zilei de naștere a Führerului (o dată din calendar, la care cei mai mulți nici nu s-au mai gândit). Citește cu un accent aparte, cu o voce schimbată, ironică și plină de răutate, cum n-a mai auzit-o nimeni până acum. „Holde de grâne aurite… oameni care trăiesc în pace…” Ei, na! Răsună la unison vocile locuitorilor din Berlin. Apoi: „Ce frumos ar fi.” Sunt sunete de caval, pe care nu le mai ascultă nimeni.
22 aprilie 1945 Trăiești evenimente istorice în timp ce au loc. Lucruri despre care mai târziu se va cânta și povesti. Dar când le vezi de aproape se preschimbă într-o povară și ești copleșit de frică. Istoria este ceva foarte incomod.
După supa de la cină mi-am permis să stau puțin în pat, înainte să cobor înapoi. Oamenii s-au strâns deja cu toții. Astăzi s-a tras mai puțin și, cu toate că a sosit ora obișnuită, atacul aerian n-a mai avut loc. S-a iscat o veselie tensionată (în adăpost – n.r.). Circulă tot felul de zvonuri. Doamna W. strigă:
- Mai bine un rusnac deasupra decât un american deasupra capului.
23 aprilie 1945 Dintr-odată am devenit indivizi, nu mai suntem compatrioți. Toate legăturile de odinioară dintre prieteni și colegi au încetat, dacă între ei se află mai mult de trei case. Contează doar turma din peșteră, familia, ca în timpurile imemoriale.
Avem acum și libertatea de a ne îngropa morții oriunde dorim, ca-n vremurile de demult.
24 aprilie 1945 Momentan sunt la etajul întâi, la văduva farmacistului, și stau pe pervazul ferestrei. Ea tocmai a intrat în goană, e foarte tulburată. Coada la carne de la Hefter a fost lovită în plin. Trei morți, zece răniți – însă coada s-a format din nou. Văduva îi imită pe cei din jur, care și-au șters cu mânecile stropii de sânge de pe cartela de carne.
25 aprilie 1945 Cuvântul rahat ne alunecă ușor de pe limbă. Este pronunțat cu o anumită satisfacție, de parcă atunci când îl rostim eliminăm totodată mizeria noastră interioară. Ne înjosim prin limbajul folosit, în vederea unei umilințe iminente.
26 aprilie 1945 Zilele astea am văzut cum sentimentele mele față de bărbați – și sentimentele tuturor femeilor față de ei – se schimbă. Ne pare rău pentru ei, îi vedem atât de amărâți și lipsiți de putere. Sexul slab. În sufletul femeilor ia naștere un fel de dezamăgire colectivă. Lumea nazistă, care era stăpânită de bărbați și glorifica bărbatul puternic, începe să se clatine – și, odată cu ea, mitul „Bărbatului”. În războaiele trecute, bărbații puteau pretinde că au privilegiul de a ucide și de a fi uciși pentru Patrie. În ziua de azi avem și noi, femeile, parte de așa ceva. Asta ne-a transformat, ne-a îmbărbătat. La sfârșitul războiului, între multele înfrângeri suferite se va adăuga și eșecul masculinității.
27 aprilie 1945 Pe când vorbeam afară verzi și uscate, adăpostul nostru a fost vizitat de nenumărați eroi, care nu se uitau după femei, dar care au adunat toate ceasurile. Mai târziu, vedeai câte-un rusnac cu o adevărată colecție pe ambele brațe – cinci, șase bucăți, pe care le tot compara, le tot întorcea, le tot privea, cu o bucurie copilărească și hoțească.
În jurul orei 19 stăteam liniștită cu văduva sus în locuință, mâncând terci la cină, când fiica mai mică a portarului dă năvală, strigând:
- Coborâți repede, trebuie să vorbiți rusește cu ei. Au venit mai mulți după doamna B.
Deci iarăși soția fabricantului de lichior. Ea este de departe cea mai trupeșă dintre noi și are niște sâni imenși. Se zvonește că rușii caută femei trupeșe. Căci gras înseamnă frumos, deoarece ai mai mult din femeie, și-n plus, cu cât e mai plinuță, cu atât trupul ei e mai diferit de cel al unui bărbat. La popoarele primitive persoanele grase sunt onorate, fiind un simbol al abundenței și fertilității. În țara noastră pot căuta acum mult și bine așa ceva. Tocmai femeile mai vârstnice, care odinioară erau mai bine-făcute, și-au modificat îngrozitor de mult constituția. Soția fabricantului de lichior evident că n-a dus-o rău. De la începutul războiului a avut o monedă de schimb. Acum trebuie să plătească pentru grăsimea nemeritată.
29 aprilie 1945 Mi se pare că bărbații noștri trebuie să se simtă și mai murdari decât noi, femeile spurcate. O femeie a povestit la coada de la pompa cu apă cum un vecin din adăpostul ei i-a strigat în timp ce rusnacii trăgeau de ea:
- Da’ mergeți, doamnă, cu ei, că ne puneți pe toți în pericol!
O mică notă de subsol despre decăderea Occidentului.
30 aprilie 1945 Afară războiul continuă. Noua noastră rugăciune de dimineață și de seară: „Mulțumim Führerului pentru toate.” O frază care în anii de pace fusese scrisă de mii de ori ca laudă și recunoștință pe pancarte și rostită în cuvântări. În zilele noastre, cuvintele rămân neschimbate, doar sensul se preschimbă în dispreț și batjocură. Cred că așa ceva se numește conversie dialectică.
1 mai 1945 Nici un sunet. Doar un scrâșnit din dinți involuntar când lenjeria este sfâșiată. Ultimele mele haine întregi.
Dintr-odată, degete lui la gura mea, duhnind a cal și tutun. Deschid ochii. Mâinile străine îmi desfac cu deosebită pricepere fălcile. Ochi în ochi. El lasă apoi cu mare grijă scuipatul adunat în gură să cadă în gura mea.
2 mai 1945 Unul dintre ei, pe care-l strigau Serioja, se împingea în mine și și-a pus mâna în jurul taliei mele. La care un alt rus a intervenit și i-a spus cu un glas liniștit:
- Frate, te rog, lasă asta.
Iar Serioja, prins asupra faptei, s-a îndepărtat de mine.
Sunt uimită. Cel care a vorbit este tânăr și are o față frumoasă, cu trăsături aspre și regulate. Ochii săi lucesc. Mâinile îi sunt albe și subțiri. Acum mă privește serios și-mi spune într-o germană stricată:
- Nu fie frică.
Doamna Wendt ne șoptește că rusul ăsta se numește Stepan, că și-ar fi pierdut soția și doi copii în timpul bombardamentelor germane asupra Kievului – însă ne-a iertat și se comportă pur și simplu ca un sfânt.
3 mai 1945 Chipul lui e palid. Rana de la genunchi îi provoacă durere. Mai mult chiar decât companie sexuală, el caută probabil doar companie umană, feminină. Iar așa ceva îi ofer cu plăcere. Deoarece, printre bestiile de bărbați din ultimele zile, este cel mai suportabil bărbat și om. Pe de-altă parte, pe el îl pot controla, lucru pe care nu mi l-aș fi permis cu Anatol, cu toate că Anatol a fost bunătatea în persoană față de mine. Însă era atât de avid, o namilă de om, atât de puternic! Dacă, fără să vrea, mi-ar fi dat o palmă, aș fi scuipat câțiva dinți – doar așa, din exces de forță, din felul lui animalic de-a fi. În schimb, cu maiorul se poate discuta. Totuși nu primesc răspuns la întrebarea dacă acum ar trebui să mă consider o curvă, deoarece în mod concret îmi câștig existența cu trupul, oferindu-l la schimb pentru hrană.
5 mai 1945 Nici tânăra mamă și nici domnișoara Behn n-au fost violate până acum, cu toate că ambele sunt destul de frumușele. Apărarea lor au fost copiii mici. Chiar în prima noapte de prezență rusească, au avut ocazia să-și dea seama de asta, deoarece doi indivizi grosolani au pătruns în locuință, au intrat țipând și lovind în jurul lor cu patul puștii și au împins-o pe domnișoara Behn, care le deschisese, spre cameră – dar s-au oprit în fața pătuțului de copii în care, la lumina lumânării, dormea nou-născutul împreună cu micul Lutz, de patru ani. Uluit, unul a spus într-o germană greșită: „Copil mic?” Amândoi s-au holbat o vreme la pătuț, și s-au retras tiptil din locuință.
Acum mă roagă domnișoara Behn să urc pentru câteva minute, că au doi ruși în vizită, un bărbat tânăr și unul vârstnic, care au mai fost o dată și care ar fi adus astăzi ciocolată pentru copii. Ele ar dori să discute cu ei și mă roagă să traduc.
În cele din urmă stăm toți față-n față, cei doi soldați, domnișoara Behn, doamna Lehmann, de-al cărei picior se agață micul Lutz, și eu. În fața noastră, în cărucior, se află copilașul. Rusul în vârstă mă roagă să traduc ce spune:
- Ce fetiță frumușică! O adevărată frumusețe!
Apoi răsucește două bucle arămii ale copilului în jurul degetului arătător. (…)
Cel de-al doilea oaspete rus este un tânăr de șaptesprezece ani, fost partizan, care s-a alăturat trupelor combatante ce înaintau spre vest. Mă privește serios, cu fruntea ridată, și-mi cere să traduc că soldații germani ar fi înjunghiat copii în satul său de baștină, iar pe-alți copii i-au apucat de picioare și le-au spart capul izbindu-i de pereții unui zid. Înainte să traduc, l-am întrebat:
- Ați auzit? Sau ați văzut cu ochii voștri?
La care el zice, privind înainte:
- Am văzut de două ori.
Eu traduc ce spune.
- Nu cred, replică doamna Lehmann. Soldații noștri? Soțul meu? Niciodată.
O femeie din Berlin: însemnări de jurnal din 20 aprilie până în 22 iunie 1945 / Anonima; postf. De Kurt W. Marek; traducerea din germană de Radu-Mihai Alexe:
|© Editura Humanitas
