Profil: #tradusde Nora Iuga

Profil: #detradus este o serie dedicată traducătorilor literari de germană din România, care caută să arate bucătăria acestei activități în contextul promovării literaturii germane în România și literaturii române în țările vorbitoare de germană.

”Eu, pentru literatura română, sunt autorul cărții pe care o traduc. Eu operez pe corpul limbii mele. Am tradus trei scriitori germani care au luat Nobel-ul, după ce i-am tradus eu în limba română. Elfriede Jelinek, Herta Müller, Günter Grass. Am râs pe tema faptului că și mie mi se cuvine o felie de Nobel.”

Cum arată spațiul de lucru al unui traducător, poet, scriitor?
Niciodată nu am fost dependentă de un spațiu anume, de un timp anume, adică totul a fost numai chestiune de stare, de dispoziție, care venea absolut inopinat oriunde m-aș fi aflat. Și în mijloacele de transport mi se întâmpla, de pildă pe drumul de mai bine de o oră către lucru, la Casa Scânteii, să scriu și câte două sau trei poezii, dacă eram în Schwung. Chestiunea este că mi se întâmpla mai tot timpul, fiindcă am structura mea interioară și un dar neprețuit: scriu extraordinar de ușor și chiar și la vârsta asta pot să îți spun că dacă mă așez și am hârtia înainte și pixul lângă mine, aproape că pot să îmi provoc inspirație. În general, creierul meu e prietenul meu cel mai bun. Mă înțeleg cel mai bine cu el. E mai greu acum, nu că nu mi-aș crea starea, dar este greu pentru că nu îmi mai vine așa de spontan cuvântul care trebuie. Vorba lui Eminescu: Unde e cuvântul care spune adevărul? Și atunci e îngrozitor, îmi vin sinonime, dar după sonoritatea lor, după melodicitatea acelui cuvânt, nu se potrivesc cu acela pe care îl caut. În general, creierul meu e prietenul meu cel mai bun. Mă înțeleg cel mai bine cu el.

Vă amintiți momentul declanșator când ați hotărât că veți deveni traducător?
Da, îmi amintesc foarte bine. Atracția pentru traduceri i-o datorez lui Nietsche, i-o datorez acelei excepționale cărți despre care eu zic că nu e filosofie, e poezie pură, Așa grăit-a Zarathustra. Când am citit cartea aceea, am zis nu se poate, așa ceva nu am mai citit, trebuie să o traduc - și de ce? Pentru că tocmai îl cunoscusem pe viitorul meu soț, eram foarte îndrăgostită de el, iar eu o citisem în germană, cu caractere gotice și atunci am început să traduc pasajele care îmi plăceau foarte mult și le traduceam pentru el. Era și chestia asta un soi de comunicare extraordinară. Și el a fost tot poet și ne-am înțeles extraordinar, că noi practic nu am avut altă comunicare, iar asta era perfectă pe ambele ei fețe. Erau două trasee pe care ne întâlneam perfect. Ne citeam mereu poezie, și ce scriam noi, și ce scriau alții. Uneori citeam aceeași carte în pat. Și bineînțeles celălalt traseu, însuși patul. Deci și poezia trupurilor, și poezia spiritului. De asta cred că am fost un om fericit toată viața. A venit și băiatul care ne-a făcut fericiți pe amândoi, artist și el, Tibi, prim balerin la operă. Soțul meu a murit tânăr la 58 ani, era mai tânăr decât mine cu cinci ani.
E frumoasă drama. Și este și foarte necesară. Și oricum nu durează. Oricât de grozavă ar fi îndrăgostirea, impulsul de început, nu cred că există plăcere mai mare decât perioada de început, dar nu o poți prelungi, oricât de bine te-ai înțelege, îndrăgostirea se curmă după trei-patru ani. Dragostea se poate prelungi până la sfârșit, dacă ai aceste comunicări de care vorbeam înainte, dar efervescența aceea nebunească e fantastică. Nu are termen de comparație, cum nu are nici plăcerea erotică. Nu mi-am pierdut încă memoria. Mai țin minte cum era.

Cum a apărut prima traducere ”oficială”?
M-am apucat serios de traducere pentru că mi s-a comandat. Exista editura Univers pe vremea aceea, care era numai pentru literatură universală, una din cele mai minunate edituri pe care le-am avut. E foarte ciudat, pentru că la noi situația economică era catastrofală și existau și partea punitivă, închisorile comuniste, securitatea care te urmărea și avea aspecte foarte greu de suportat și probabil mult mai brutale decât în alte țări comuniste. Noi aveam impresia că ajungeam în America când vedeam magazinele alimentare din RDG înainte de picarea comunismului. În schimb, dacă ei veneau la noi, în plan cultural, rămâneau cu gura deschisă, pentru că la ei nu se traduceau cărțile care se traduceau la noi și nu se punea problema nici de filmele pe care le-am văzut noi în perioada aceea și nici de piesele de teatru pe care le puneam noi în perioada aceea. Nu știu cum să îmi explic acest lucru. Pentru că dacă noi am fi avut un conducător intelectual, aș fi înțeles.
Pe vremea aia aveam Consiliul Culturii și Centrala Editorială, însă nu îmi amintesc nici acolo să fi fost niște intelectuali foarte luminați. Dar iată alt exemplu care te poate deruta. Noi nu prea aveam voie să plecăm, în ultima vreme nici măcar în Bulgaria măcar. Cu toate astea, erau unii, chiar elitele noastre, adică cei mai grozavi intelectuali pe care i-am avut - Liiceanu, Pleșu - au avut șansa. Au fost lăsați să plece și au stat plecați cu burse foarte mari. Înseamnă că trebuie să fi fost undeva o minte chiar în conducerea culturii care să fi făcut posibilă penetrarea asta a marii culturi, până la un punct, bineînțeles. Cioran, de pildă, nu s-a adus în țară în timpul comunismului. Mircea Eliade cred că spre sfârșit, nu mai țin minte.
Un redactor de la editură, cu care eram prietenă, s-a milostivit de mine, pentru că am avut interdicție de publicare la un moment dat. În 1971, când s-a întors Ceaușescu dintr-un periplu, a venit cu idei îngrozitoare, pe care le-a aplicat și la noi, cenzura s-a înăsprit îngrozitor. Consiliul Culturii a trebuit să facă o listă cu vreo 20 scriitori români care, nu știu de ce, nu le plăceau. Printre ei m-am aflat și eu. Mi-a fost retras volumul Captivitatea cercului. I-o fi supărat titlul? Am aflat ulterior că s-a primit o directivă în sensul ăsta la Centrala Editorială, care era condusă de un fost coleg de facultate al meu, cu nume parcă predestinat: Măciucă. Acolo erau angajați niște proaspeți absolvenți de la Filologie, cărora li s-au pus pe masă vreo două trei teancuri de cărți, și proză și poezie, pentru care au fost cerute referate negative, cărți considerate un pericol pentru tineretul comunist din România. Ele au fost interzise și autorii lor nu au mai avut voie să publice. Au fost retrași din librării și de la fondul de carte de la liber din biblioteci și au fost puse la fondul special, adică la fondul secret. Publicul nu mai putea să ajungă la opera acestor scriitori. Eu am debutat foarte târziu, la 38 ani. Cartea aceasta care mi-a adus beleaua am publicat-o când aveam 40 ani. Deci, pentru o poetă care nu publicase nimic înainte, în afara volumului de debut, care și ăla avea un titlu care putea să te ducă cu gândul… Vina nu e a mea, am rămas practic interzisă.
Nu mai aveam voie să scriu și să public. Dar aveam voie să traduc, ceea ce mi-a propus acest bun prieten al meu de la editură. Dar nu avea pentru moment în vedere vreun scriitor german, iar atunci a zis: știu că nu e voie, trecem cu vederea: mie mi s-a cerut să publicăm doi scriitori foarte mari. Nu sunt nemți, dar eu cărțile le am în limba germană: Auguste Strindberg și Knut Hamsun. Așa că ia-le tu și tradu-le și o să îți și placă. Am zis: îți faci o pomană teribilă cu mine, nu numai că îmi apare numele, dar pot să și scriu, că munca de traducere e, practic, muncă de scriitor. Eu, pentru literatura română, sunt autorul cărții pe care o traduc. Eu operez pe corpul limbii mele, eu sunt Knut Hamsun, eu sunt Strindberg în limba română. Eu sunt Günter Grass, eu am scris Toba de tinichea în limba română.

Cum decurge procesul unei traduceri?
Ritualuri nu am la nimic, nici când îmi scriu propriile opere, nu îmi planific nimic, am un soi de disciplină, dar nu este o disciplină rigidă, e o disciplină, nici măcar una educată, ci una care ține de structura mea intimă, de multe ori mă gândesc că s-ar putea să îmi vină din faptul că poate fi moștenită. Bunicul meu, tatăl mamei mele, Heinrich Schmidt, a stat cu bunica doi ani. Venise din München la Pitești să construiască un fel de Palatul Telefoanelor. Bunica mea era cântăreață de operetă, dar pe vremea aceea nu exista operetă, existau trupe ambulante care făceau turnee prin toată țara. I-a interzis bunicii să mai cânte și a luat-o în casa lui la Pitești. Bunica a rămas însărcinată și a făcut-o pe mama, iar când avea câteva luni, a izbucnit al doilea război mondial, iar el s-a întors la ce era mai presus: Vaterland-ul. Bunica a crescut-o pe mama la Galați. Disciplina e probabil pe undeva structurală, moștenită într-o genă, ceva germanic există în mine sigur. Asta admir cel mai mult la un om pe lumea asta: caracterul. NImic nu mi se pare mai important la un om, și din păcate trăsătura asta cred că o găsești cel mai greu. Deși dacă ai un caracter prea puternic, de o corectitudine exagerată, poți deveni intolerant.

Cum priviți traducerile altora?
Această meserie de traducător e ca o boală. Ea devine o obsesie. Mie îmi este foarte greu să citesc o carte tradusă din germană de altcineva și să nu mă opresc la fiecare propoziție și în cap să mi-o fac cum aș fi tradus-o eu. Și îmi dau seama că este mult mai important să trădezi câteodată sensul exact al cuvântului, ca să îl faci să creeze emoție și vibrație sentimentală în cititorul român, decât dacă stai cu o rigurozitate matematică să traduci identic sensul cuvântului din limba germană.
Trebuie să recunosc, germanii sunt cei mai buni traducători, universal recunoscut, și nu de acum, cred că au avut traducători uluitori și acum două secole.
Un mic exemplu, care s-a întâmplat acum vreo opt ani. M-am apucat să traduc Paul Celan. Era aproape un pariu, pentru că mi-am dat seama că este unul din poeții cei mai greu de tradus. Am tradus două volume. Editorul s-a cărat, nu mi-a publicat decât primul volum, al doilea volum din fericire îl mai am în manuscris. Al doilea este Sprachgitter - Zăbrelele limbii am tradus eu. Poate Gratiile limbii, nu m-am hotărât. Trandafirul nimănui a apărut. I-au zis Roza nimănui. În românește, ei bine, ”roza” sună prost. La această carte am avut o cronică destul de rezervată și niște persoane de la Catedra de germană din Facultate, care fac seminarii de traducere, mi-au adus reproșuri. Țin minte unul din ele - era vorba de cuvântul ”Schneefälle”. Era un poem care începea cu ”Schneefälle, Schneefälle”. Eu am tradus ”Zăpezi, zăpezi”. Mi-au reproșat că am tradus total fals, că este vorba de ninsoare. Așa mi-am dat seama cum traduc ai noștri. La nemți nu este un singur cuvânt, e un cuvânt compus, fall-ul ăsta presupune greutate, apăsare. Eu, când am zis zăpezi, zăpezi, m-am gândit la omături, la zăpezi care te apasă, pentru că acest cuvânt are greutate, îl simți ca pe o lovitură. Or cuvântul ninsoare, chiar melodic, are o transparență, are ceva ca un abur, ceva dulce, ceva ca un voal în urechea mea muzicală, ceva care plutește, nu e fall-ul.

Traducătorul, când are șansa de a fi și poet, simte altfel lucrurile.

Eu am învățat asta de la Oskar Pastior. El era un adevărat patriarh în Germania pentru poeziile pe care le făcea. Nimeni nu făcuse asemenea experimente de limbă, el a inventat pur și simplu altă limbă. Combina silabe din mai multe limbi și forma cuvinte noi, lucra ca un matematician, lucra cu dicționare, le combina, le desfăcea, dar își presăra poemele astea de foarte multe ori cu substantive proprii, cu denumiri geografice, sau nume de compozitori cunoscuți, sau, eu știu, un nume de planetă, neologisme, și atunci cumva îți dădea ceva ce îți era cunoscut și tu în mintea ta și în sensibilitatea ta, reușeai să faci un joc combinatoriu care dădea un rezultat foarte interesant. El m-a rugat să traduc 33 poeme cu Petrarca. M-am apucat să traduc, cuminte, după cum a scris el, nu era încă în faza asta nebună cu limbi inventate, dar oricum era destul de neînțeles. Eu căutam totuși, fiind cuvinte cu sens în limba germană, să fiu pe sensul cuvântului. Cum mai terminam câte 10 poeme, îi trimiteam să vadă și să zică dacă e mulțumit și dacă are observații. Cred că s-a luat cu mâinile de cap și mi-a scris: e imposibil să faci așa ceva. Mi-ai respectat așa, cu o rigurozitate teribilă, toate sensurile cuvintelor mele, în limba română? Sună groaznic, nu asta vreau, nu mă interesează sensul sau conținutul cuvintelor, tu ești poet, nu îți dai seama că cititorul trebuie să simtă, nu să înțeleagă, că nu facem aici eseuri filosofice sau teorie literară, facem poezie. Și atunci mi-a zis: lasă-te în voia inspirației, nu mă interesează sensul. Și-a terminat scrisoarea astfel: Dichte du!
Dacă omul ăsta îmi dă chiar toată libertatea, hai să văd, și am luat de colo câte un cuvânt, de acolo altul, și m-am lăsat furată de imaginația mea de poet. Ele transmit sentimentul pe care îl avea el în poezia lui. Muzicalitatea era păstrată, dar nici sensurile și nici îmbinările de cuvinte nu erau logice, nici vorbă. Ar fi înnebunit Oskar să îi dau acolo niște rânduri care să aibă vreo logică. Apoi a înnebunit de plăcere și a zis: uite, asta cer de la tine. Și a ieșit o carte foarte frumoasă.

Ați refuzat vreodată vreo traducere?
Da, după ce am tradus Toba de tinichea a lui Günter Grass, care a fost cartea care mi-a adus cea mai multă bucurie la traducere. Am descoperit ceva foarte interesant, adică mi-am dat seama că semăn teribil de mult cu acest scriitor și cu felul lui de a gândi, cu umorul lui, sarcasmul, ironia. M-am recunoscut în tot ce îi era specific, în orgoliul, înfumurarea, cinismul, răutatea lui. Tot ce vrei. Dar el ca om, ca persoană, mi-a fost întotdeauna profund antipatic. E ceva foarte curios, dar creierul lui cred că pentru mine era mai presus de orice. Dar el ca om, nu. Și nici el față de mine deloc, nu am putut să comunicăm nicicum. M-am dus să îi dau cartea, mă aflam la Berlin și i-am spus: eu mă numesc Nora Iuga, sunt traducătoarea dumneavoastră din România. S-a uitat la mine cum te uiți tu acum, lung, pătrunzător. Nu mi-a întins mâna, și i-am zis: Herr Grass, ich bin Ihre Übersetzerin, ich möchte Ihnen das Buch schenken. Și zice, ah, ja. Eu am continuat: Ich habe Ihnen meine Hand gereicht. Mi-a întins mâna, s-a întors cu spatele și dus a fost. Asta a fost atitudinea lui Günter Grass. Nu știu ce i s-a întâmplat, pentru că era unul din scriitorii care își iubea traducătorii la nebunie și îi trata extraordinar.
Cea pe care am respins-o a fost cartea pe care a scris-o imediat după ce s-a aflat că el a intrat la 16 ani în SS. A fost scandalul ăla teribil despre de ce nu a declarat, a fost acuzat de toată lumea, deși e o tâmpenie îngrozitoare. Cum poți acuza un copil de 16 ani că ar avea convingeri politice la vârsta aia? Prima carte care a apărut după această întâmplare a fost În mers de rac. Tot cei de la Univers m-au rugat să traduc eu, e o cărticică mică, dar am răsfoit-o și am văzut că toată e numai politică și am zis nu. Nu pot să traduc așa ceva, nu fiindcă am fost supărată pe Günter Grass, ci pentru că nu îmi place acest gen de literatură. Este singurul lucru pe care îl reproșez Germaniei, dacă vrei - unde am cunoscut niște prieteni care m-au apreciat mult mai mult decât românii mei - dar ce m-a deranjat cel mai tare este că celor veniți din est le-au pus întotdeauna o condiție ca să fie publicați în Germania. Întotdeauna pe editor primul lucru care îl interesa era dacă acea carte tratează tema politică și ce îngrozitor am dus-o noi sub comunism, precum și crimele comunismului. Adică... mult mai groaznic decât nazismul. Or nu m-a deranjat asta, într-un fel este logic, pentru că, dacă te gândești, au murit mult mai mulți sub comunism decât sub nazism. La Sachsenhausen, când am vizitat lagărul, și am văzut dosarele alea cât masa asta, m-am gândit că parcă e mai groaznic că unul inteligent și nobil face treburi din astea decât că un nenorocit analfabet trage cu mitraliera. Mie mi se pare că sunt la fel de ticăloși și unii și alții. Dar de ce ni se cerea, de ce aproape ni se impunea, să fie prezent aspectul ăsta? Uită-te și tu ce filme românești au luat premii în străinătate. Mi s-a spus că din punct de vedere al realizării artistice, sunt impecabile, dar toate tratează teme politice, știindu-se că asta se cere. Cărțile, mare parte, care apar traduse în limba germană, tratează teme politice. Sexagenara și tânărul, care apare în 8 țări din Europa, a așteptat ani buni să apară în Germania, cerându-mi-se tot timpul să aibă temă politică.
Probabil că pe lumea asta totul a devenit bani și politică. Din cauza asta, Nora Iuga nu mai citește de ani buni încoace decât literatură japoneză. Acolo, ei nu scriu decât despre viața lor interioară. Nu au treabă nici cu socialul, nici cu politicul, nici cu politicul. Mishima, Kōbō Abe, Murakami. Au apărut și niște tineri, mai ales femei, frumoase cred, care au început să scrie foarte americănește și de un erotism extrem de accentuat. Dar cu rafinamente orientale.
Îi iubesc pe tineri și îi înțeleg, dar mă deranjează foarte tare un lucru care se întâmplă acum, în special la noi. La festivalurile internaționale la care am participat în alte țări, poeții nu au viziunea asta atât de sumbră. S-a instalat în literatura noastră un mal du siècle atât de pronunțat, încât nu mai găsești altceva decât un elogiu nu al nebuniei - ar fi bine să fie un elogiu al nebuniei - găsești un elogiu al urâtului și al răului.
Eu nu mai știu ce să cred, pentru că e atât de necesar să ne mai și bucurăm. Mie mi se pare că toată viața e un prilej de bucurie, indiferent că ai decepții sau îți mor cei apropiați, lucruri normale până la urmă.
Ne-am gândit noi vreodată ce dar imens e să bem un pahar de pahar de apă rece vara? Soarele? Mie mi se pare că totul în jurul meu e încărcat de bucurie.
Mă doare că exact oamenii tineri, care mai au și dragostea, sursa supremă de bucurie, sau tocmai poate pentru că nu au trecut prin adevărul rău, nu se mai bucură. Și pe chestia asta noi avem de multe ori păreri total opuse.

Activitatea de traducător a adus vreodată disconfort?
Cred că nu. Chiar dacă la început poate că nu găseam traseul de comunicare perfectă, pentru că nu pot să zic chiar că semănam foarte bine cu toți pe care i-am tradus, dar încet, încet, descopeream niște afinități. Dacă ești un om curios din naștere, și dacă îți place să te transpui în alte persoane, sau dacă ți-ai dorit o viață întreagă enorm să fii actor, adică artist de scenă și să interpretezi roluri, mă gândesc că din cauza asta am putut să traduc scriitori foarte diferiți de mine câteodată. Eu dacă m-am simțit respinsă de o carte sau de un autor? Se întâmplă. Câteodată mă contrariază un autor prin ceea ce afirmă. Poate îl dezaprob sau nu îl cred. Pe urmă încep să reflectez și mă gândesc: dar dacă într-o anumită situație s-ar întâmpla să faci exact același lucru de care acum nu te simți în stare? Și atunci începe chiar să mă intereseze și să mă atragă mai mult decât unul care gândește exact ca mine.

Cât de importantă e conexiunea cu atmosfera, prezența culturală a țării din limba căreia se traduce? Cât de important e contactul prin burse ori călătorii?
În jurnalele pe care le-am scris, mai ales în cel berlinez, vorbesc foarte mult despre călătorii. Am făcut enorm de multe călătorii în ultimii 10 ani, am avut voie în sfârșit să ies și eu în Germania ca scriitor. Pentru că publicul german m-a luat în brațe de la început, pentru că eu am făcut parte din curentul oniric în România, și noi făceam practic poezie suprarealistă la început, nemților le este destul de necunoscut, cu totul accidental, suprarealismul. Poezia mea i-a răscolit foarte tare, le-a plăcut, nu erau obișnuiți cu așa ceva, li se părea excentric. Mai am și darul ăsta cumva scenic, artistic, mă mișc cu degetele, cu ochii, cu tot ce vrei, atunci când vorbesc. Atunci am reușit să public totuși patru cărți, dintre care trei de poezie, iar poezia nu prea se publică în Germania, în afară de Cărtărescu. Mi-au apărut Autobuzul cu cocoșați, Capricii periculoase, Oktobergedicht. În Elveția mi-a apărut un album împreună cu un fotograf celebru la Zürich, Es kam ein Herz auf Stelzen.
Povestea e foarte interesantă. E foarte important ca traducătorul să aibă multe în comun cu autorul pentru ca o traducere să iasă foarte bine. Nu mă refer la asemănări de caracter, temperament sau Weltanschauung, ci întâmplări din viața lui.
Când l-am tradus pe Günter Grass, nu numai că ne asemănam, dar el avea o vârstă foarte apropiată de a mea, deci eroul cărții Toba de tinichea avea exact vârsta pe care o aveam eu când am mers un an jumate cu părinții mei într-un turneu artistic prin Germania. Deci noi doi am fost la exact aceeași vârstă și am colindat orașele din Germania. Iată dintr-o dată o viziune a lumii comună între autor și traducător. Eu eram familiarizată cu artiștii de film, cu șlagăre la modă, cu străzi, cu bancuri, e o chestie uluitoare. Eu aveam impresia că eu am fost în locurile alea. Pe urmă în cazul cu Elfriede Jelinek, ea fiind profesoară la Conservator în Viena, orașul pe care îl iubesc cel mai tare, cu atmosfera habsburgică, imperială, cunoșteam Viena ca-n palmă. Toate traseele prin oraș îmi erau cunoscute. Eu cunoșteam toate compozițiile sau toate simfoniile ei de pian de la tata, care a fost violonist la Filarmonică. La mine în casă în fiecare zi ascultam cum repetă tata la vioară și discută cu colegii lui. Asta mi se pare esențial, ca tu să fi avut o viață aproape identică cu cel pe care îl traduci. E ca și când ai scrie tu despre experiențele tale de viață.

Ați întâlnit vreun cuvânt intraductibil din germană sau din română? Mă gândesc la cuvântul ”a omeni”, de pildă.
Sunt convinsă că de multe ori am întâlnit cuvinte care mi-au dat bătăi de cap în traduceri, dar m-am uitat întotdeauna la întreaga fază și le-am substituit cu ceva care mi se pare mie că redă sensul ăla. Mai mari dificultăți am cu tinerii care scriu acum în Germania.
Acum traduc cu o mare plăcere un text din care nu mă pot opri. Gândirea și scriitura este foarte asemănătoare cu cea românească, am senzația că aștern un text scris în românește. Grigorcea, o fată absolut minunată, pe care am cunoscut-o la târgul de la Frankfurt. O mare aventură a fost atunci, căci începuseră să vină migranții. Călătoria de la Hauptbahnhof din Viena a fost buluc de migranți, am pornit agățată de scară cu ei ciorchine, eu având vârsta pe care o am, cred că am pătruns în patru labe în vagon, nu mai exista niciun loc, toată lumea stătea pe culoare, nu puteai să ajungi la toaletă, plin de copii, a fost un dezastru, s-a defectat locomotiva, am stat în drum vreo două ore, până a venit alt tren la granița de la Passau. Eu trebuia să ajung la 3 după masă la Frankfurt și am ajuns la 12 noaptea, nemaiașteptându-mă bineînțeles nimeni în gară - astfel m-am pomenit singură într-o gară plină de migranți. M-am dus la poliția gării să le spun ce am pățit să îi implor să îmi găsească undeva să înnoptez, dar eventual nu unde îi primeau pe migranți. Nu am avut succes. Cu băgăjelul meu pe rotițe am pornit pe străzile Frankfurtului, pe care nu îl cunoșteam și unde nu știam pe nimeni. Nu m-am speriat, mi s-a părut interesantă aventura, nu era frig. Mă gândeam că poate dau peste un post de poliție și găsesc o soluție. Mergând de nebună, am ajuns pe Gutleutstrasse, unde răsare din pământ o femeie însărcinată. Am oprit-o și i-am povestit ce s-a întâmplat și am mers la un post de poliție. Nu m-au primit, cu părere de rău, dar nu intra în atribuțiile lor. Acea femeie, auzind ce se întâmplă, a zis că este imposibil să mă lase singură pe stradă noaptea și m-a luat la ea și am băut un ceai, am mâncat niște cașcavaluri, am dormit ca într-un paradis, într-un așternut mai moale și strălucitor decât am văzut vreodată. Dimineața mi-a dat cafeluță și micul dejun, a sunat la standul românesc de la Frankfurt și am ajuns la timp. Acolo am cunoscut-o pe Grigorcea, recomandată ca o mare speranță, nominalizată la premiul târgului. În schimb a luat un premiu pentru debut. Auzise de mine, ne-am împrietenit, mi-a dat această carte a ei de debut. Mi s-a părut o ființă foarte dulce și drăguță și caldă și m-am apucat să traduc. Surpriza e că o traduc mult mai ușor și mai repede decât atunci când îmi scriu propriile cărți. Acum vine minunea minunilor: nu vorbește nicăieri rău despre România. Vorbește mult despre Bucureștiul bunicilor ei și eu mă simt exact ca în copilăria și tinerețea mea pe care le-am petrecut în casa bunicilor. Recunosc iarăși viața de atunci, restaurantele de atunci, plimbările în Cișmigiul și Parcul Carol de atunci. Ea e îndrăgostită de ceea ce a auzit probabil de la bunici. Descrie un București care a rămas în sufletul meu întotdeauna. Într-adevăr, înainte de venirea comunismului, s-a trăit dumnezeiește aici. Nu eram invadați de lumea proastă. Țăranii erau smeriți, erau blânzi, erau respectuoși, era o cultură rurală, aveau o bună creștere, poate și pentru că erau credincioși. Acum nu mai avem țărani. Aici s-au umplut mahalalele. Aveam 10 ani când a început al doilea război mondial și aveam 60 ani când am ieșit din comunism. Toată viața mea plenară am trăit-o sub comunism. Dar până în 1971 era bine, era 2 Mai-ul, erau petrecerile în picioarele goale în curțile tătarilor, ale turcilor, ale lipovenilor, nopțile pe plajă. Dar după `80 a devenit insuportabil.

Cartea preferată pe lumea asta...
Micul Prinț. Cartea pe care o iubesc cel mai mult. Nu am întâlnit la niciun alt autor o gândire mai fină, mai inocentă. Are o inocență foarte înțeleaptă, pare curios, dar în el văd copilul care are gândirea nealterată, adică nici nu știu ce e mai mult acolo: copilul sau bătrânul, dar fac corp comun. Ceea ce spun vulpea sau împărații de pe cele patru planete are un miez de înțelepciune aproape ancestrală, universală, parcă vorbește tot cosmosul în gândirea aia, atât de pură. Eu cred că inteligența supremă nu poate să existe decât într-o puritate absolută. Eu așa cred.

Ce limbă vă place cel mai mult? Cum alegeți dintre suedeză, norvegiană, germană, română, engleză, franceză?
Franceza. Nu există limbă mai rafinată, mai grațioasă, mai spirituală, mai cu stil, mai nobilă, mai nonșalantă, mai frivolă. Are toate calitățile de seducție posibile. Când mă gândesc la limba franceză văd o femeie irezistibilă în fața mea. Eu cred că m-aș putea îndrăgosti de un bărbat cu care doar aș vorbi la telefon în limba franceză, indiferent cum ar arăta sau câți ani ar avea. Am auzit traduceri din germană în franceză care sunau mai bine în urechea mea, subiectiv. De pildă, Süskind cu Parfumul, bine, e și despre Paris. Traducerea în franceză mi s-a părut uluitoare, mi-a plăcut mult mai mult decât originalul, prindea atmosfera Franței, parfumul acelor piețe.
Cât despre tradus, din română în germană e foarte greu. Pentru că poți să vorbești impecabil limba germană, dar dacă ești trăitor în România, vorbești o limbă moartă. Din moment ce tu te apuci să traduci dintr-un scriitor român, care-ți mai vorbește și cu argoul ăsta de mahala bucureșteană, e o nenorocire.