Thu, 31. May 2018
Cătălin Dorian Florescu: Scrisul este un act de libertate
Ai simțit vreodată că aparții unei literaturi a exilului?
Astfel de etichete sunt puse adesea de către "administratorii" literaturii, acei critici sau istorici literari care caută în interiorul operelor structurile și elementele unificatoare care să le permită izolarea și îmblânzirea spiritului anarhic și profund subiectiv al literaturii. Din camera confortabilă de lectură își liniștesc cititorii și pe ei înșiși: „Iată un alt scriitor din exil. Nu are legătură directă cu mine, însă este un bun obiect de studiu.“ Astfel distrug dinamica, forța și mesajul universal al literaturii, reducând totul la interesele particulare ale scriitorului exilat. Mai sunt apoi cei care își dau cu părerea de la distanță emoțională. Ca și când toate astea nu ar avea legătură cu ei. Scrisul, ca orice manifestare artistică, este un act de libertate, de eliberare, de aceea nu poate fi practicat sub spectrul îngrădirii sau al constrângerii, dar nici acceptând comentarii care servesc interesele altora.
Din acest punct de vedere, criticii literari și autorii trăiesc cu adevărat în lumi paralele. Primii fragmentează, disecă, impun categorii, analizează excesiv, iar prin asta se claustrează în intelect. Prin urmare, atâta timp cât nu se lasă atinși în interiorul ființei și nu percep această întâlnire cu o altă entitate (cartea) ca pe ceva profund personal, sunt pierduți. Experiența lor nu ar trebui să difere cu nimic de cea a unui cititor bun.
Ceilalți, scriitorii ( artiștii, în general), își extrag materialul dintr-un izvor viu, pornind de la o stare de disconfort, de neliniște, și oferă o viziune mai închegată asupra lumii și a omului. Cu excepția celor care scriu mizerii, și, din păcate, piața de carte e plină de astfel de exemplare.
Etichetele, așadar, nu fac decât să evidențieze diferențele dintre noi, însă literatura, așa cum o înțeleg eu, ar trebui să fie despre destinul nostru comun. Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc că sunt conștient de categoria în care sunt plasat de multe ori de critica literară din spațiul german. Și mai știu că nu sunt total nevinovat în această privință, din moment ce am ales să scriu despre teme care au măcinat omenirea de-a lungul secolelor, cum ar fi sentimentul de deznădejde în fața prigoanei, a foametei și a dezrădăcinării, și nu povești siropoase de dragoste ce se petrec la Berlin, Zürich sau Viena. În spațiul german, literatura exilului și a migrației este tot mai populară, a devenit o marcă în sine. Datoria mea este să scap de astfel de etichete. Numai așa îmi pot păstra relevanța, fără să mă transform într-o altă pasăre exotică.
Locuiești din 1982 în Zurich, iar pentru mulți scriitori din România, a fi scriitor liber-profesionist este un ideal imposibil de atins. Cât de greu a fost pentru tine să ajungi aici?
Acest lucru s-a petrecut imediat după apariția primului meu roman „Vremea minunilor“. Cartea în sine nu s-a vândut prea bine, însă mi-a adus burse literare și premii, ceea ce mi-a permis să renunț la meseria de psihoterapeut. La început m-am gândit la o pauză de un an sau doi, dar între timp s-au făcut 18. Trebuie spus din capul locului că nu vânzările sau tirajele mari au fost decisive – ele nu ar fi reușit probabil să-mi acopere costurile traiului în Elveția; nici măcar un bestseller precum „Jacob se hotărăște să iubească“, scos într-un tiraj de 80 000 de exemplare, nu a reușit asta – ci acest sistem de promovare a scriitorilor de aici, premiile, bursele, rezidențele literare și lecturile publice plătite din cadrul muzeelor literare, librăriilor, bibliotecilor sau al festivalurilor de literatură.
Astfel că, în mod paradoxal, prima parte a „carierei“ mele de scriitor nu a fost atât de dificilă, însă a doua ar putea deveni. Perioadele cu multe apariții publice alternează cu cele în care sunt solicitat mai puțin, iar premiile și bursele nu sunt cea mai sigură sursă de venit. Rămâne de văzut cât mă voi putea baza pe imaginația și pe forța mea intelectuală, sau pe loialitatea editorilor.
Ai întâmpinat vreodată dificultăți atunci când îți creai personajele? Ai avut nevoie să-ți petreci timpul în locurile și cu oamenii care aveau să devină personaje ale cărților tale?
Nu pot spune că au fost dificultăți, ci mai degrabă necesități. Având în vedere că destinele „mici" ale eroilor mei se împletesc cu „marea” istorie a lumii – fie că e vorba de al doilea război mondial, de comunism sau de atentatul de la 11 septembrie 2001 – datoria mea este să înțeleg cât mai bine evenimentele despre care scriu. De aceea petrec timp pe teren –uneori săptămâni, alteori luni – fac muncă de cercetare, vorbesc cu oamenii, vizitez locurile despre care scriu, încerc să înțeleg și să asimilez cât mai mult cu putință. Uneori acțiunea se intinde pe o durată mare de timp, de la 100 până la 300 de ani, dar, cu toate că epocile sunt diferite, temele rămân, în esență, aceleași. Informarea riguroasă este necesară pentru plasarea poveștilor într-un context credibil. Cum a fost războiul cu adevărat? Cum s-a schimbat de-a lungul timpului un oraș ca New York-ul – acest magnet pentru imigranții de pretutindeni, veniți aici în căutarea unui trai mai bun? Cum s-a trăit în perioada dictaturii? Dacă te abadonezi total acestor realități, ceva se petrece cu tine. O experiență de genul ăsta te schimbă, te atinge și te transformă. Și îți modifică și ideile abstracte pe care le aveai înainte să te apuci de scris. Dincolo de toate astea însă, prefer acest stil de viață unuia izolat în turnul de fildeș al literaturii. În momentul de față, de pildă, după o jumătate de lună petrecută în București, pot spune că sunt mai bogat cu o poveste a unui domn în vârstă, pe care l-am cunoscut în prima seară – la douăzeci de ani a fost prins de securitate și condamnat, în locul tatălui decedat, la 15 ani de închisoare. Au urmat și alții pe parcursul șederii, astfel încât romanul la care lucrez momentan a căpătat o cu totul altă direcție față de proiecția vagă de la început.
Ai fost distins cu numeroase premii, dintre acestea Premiul Anna Seghers, Swiss Book Prize, cea mai bună carte a anului în Elveția, și Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga activitate literară. Ți-a modificat această recunoaștere ritmul, ai resimțit o anumită presiune din exterior?
Nu. Lucrez cu o editură foarte competentă, care știe că nu poate accelera în vreun fel procesul creativ. După succesul romanului “Jacob se hotărăște să iubească” am avut nevoie de patru ani până la “Bărbatul care aduce fericirea”. E drept că scrierea romanului a implicat și o muncă minuțioasă de cercetare în New York și în Delta Dunării. Însă nici cel mai acurat studiu nu poate înlocui vreodată propria viziune asupra destinului unui om, asupra lumii și a felului în care funcționează ea, în general. Aceste lucruri trebuie puse în acord, și asta necesită timp. În scris recreezi o lume pe baza descoperirilor făcute, dar pornești întotdeauna de la propria viziune asupra esenței umane.
În rest, piața de carte este suprasaturată și plină de negustori - jurnaliști, edituri - care pretind că au descoperit adevăratele vedete ale sezonului, acele cărți care contează. Din păcate și acest domeniu funcționează sub imboldul concurenței, al hybris-ului și al presiunii banului, iar cărțile mele reprezintă doar o mică parte din tot acest vast univers.
Mi s-ar părea mult mai grav să mă las prins eu însumi în acest vârtej. E adevărat că mă pun singur sub presiune pentru tot felul de lucruri, sau, formulat într-o notă mai pozitivă, sunt foarte atent la detalii precum acuratețea informației, frumusețea limbajului sau a felului în care îmi organizez lecturile publice, dar în mod cert nu mă ghidez după așteptările celor de la marketing.
Nu de multe ori, un autor care nu locuiește în țara de origine este uitat de public și critica literară. Ai resimțit acest lucru vreodată?
Trebuie spus că, în ciuda multor articole apărute în presă, nu am fost niciodată foarte cunoscut în România. În definitiv, am început să scriu în Elveția și nu în România, așa încât nu poate fi vorba de uitare. E drept că după apariția romanului “Zaira” editura Polirom a depus eforturi mari să mă facă cunoscut publicului român, lucru care le-a și reușit în parte, mai ales cu ajutorul fantasticei Claudia Fitcoschi, căreia îi sunt recunoscător pentru tot ce-a făcut. Acum, faptul că am trecut la editura Humanitas ar putea însemna un nou imbold ... sau, cine știe.
Mulți autori sunt uitați, din păcate, chiar fără a părăsi patria. De vină sunt capriciile pieței și ale publicului. Se cuvine însă să împiedicăm ca aceștia să aibă ultimul cuvânt. Opera unui om, în care acesta a investit o bună parte din viața sa, este mai presus de capriciile unora care nu-și amintesc. Nu ei dau măsura! Nu trebuie să dăm uns sens vieții noastre raportându-ne la cei care ne-au uitat, ci la aceia care își aduc aminte.
Astfel de etichete sunt puse adesea de către "administratorii" literaturii, acei critici sau istorici literari care caută în interiorul operelor structurile și elementele unificatoare care să le permită izolarea și îmblânzirea spiritului anarhic și profund subiectiv al literaturii. Din camera confortabilă de lectură își liniștesc cititorii și pe ei înșiși: „Iată un alt scriitor din exil. Nu are legătură directă cu mine, însă este un bun obiect de studiu.“ Astfel distrug dinamica, forța și mesajul universal al literaturii, reducând totul la interesele particulare ale scriitorului exilat. Mai sunt apoi cei care își dau cu părerea de la distanță emoțională. Ca și când toate astea nu ar avea legătură cu ei. Scrisul, ca orice manifestare artistică, este un act de libertate, de eliberare, de aceea nu poate fi practicat sub spectrul îngrădirii sau al constrângerii, dar nici acceptând comentarii care servesc interesele altora.
Din acest punct de vedere, criticii literari și autorii trăiesc cu adevărat în lumi paralele. Primii fragmentează, disecă, impun categorii, analizează excesiv, iar prin asta se claustrează în intelect. Prin urmare, atâta timp cât nu se lasă atinși în interiorul ființei și nu percep această întâlnire cu o altă entitate (cartea) ca pe ceva profund personal, sunt pierduți. Experiența lor nu ar trebui să difere cu nimic de cea a unui cititor bun.
Ceilalți, scriitorii ( artiștii, în general), își extrag materialul dintr-un izvor viu, pornind de la o stare de disconfort, de neliniște, și oferă o viziune mai închegată asupra lumii și a omului. Cu excepția celor care scriu mizerii, și, din păcate, piața de carte e plină de astfel de exemplare.
Etichetele, așadar, nu fac decât să evidențieze diferențele dintre noi, însă literatura, așa cum o înțeleg eu, ar trebui să fie despre destinul nostru comun. Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc că sunt conștient de categoria în care sunt plasat de multe ori de critica literară din spațiul german. Și mai știu că nu sunt total nevinovat în această privință, din moment ce am ales să scriu despre teme care au măcinat omenirea de-a lungul secolelor, cum ar fi sentimentul de deznădejde în fața prigoanei, a foametei și a dezrădăcinării, și nu povești siropoase de dragoste ce se petrec la Berlin, Zürich sau Viena. În spațiul german, literatura exilului și a migrației este tot mai populară, a devenit o marcă în sine. Datoria mea este să scap de astfel de etichete. Numai așa îmi pot păstra relevanța, fără să mă transform într-o altă pasăre exotică.
Locuiești din 1982 în Zurich, iar pentru mulți scriitori din România, a fi scriitor liber-profesionist este un ideal imposibil de atins. Cât de greu a fost pentru tine să ajungi aici?
Acest lucru s-a petrecut imediat după apariția primului meu roman „Vremea minunilor“. Cartea în sine nu s-a vândut prea bine, însă mi-a adus burse literare și premii, ceea ce mi-a permis să renunț la meseria de psihoterapeut. La început m-am gândit la o pauză de un an sau doi, dar între timp s-au făcut 18. Trebuie spus din capul locului că nu vânzările sau tirajele mari au fost decisive – ele nu ar fi reușit probabil să-mi acopere costurile traiului în Elveția; nici măcar un bestseller precum „Jacob se hotărăște să iubească“, scos într-un tiraj de 80 000 de exemplare, nu a reușit asta – ci acest sistem de promovare a scriitorilor de aici, premiile, bursele, rezidențele literare și lecturile publice plătite din cadrul muzeelor literare, librăriilor, bibliotecilor sau al festivalurilor de literatură.
Astfel că, în mod paradoxal, prima parte a „carierei“ mele de scriitor nu a fost atât de dificilă, însă a doua ar putea deveni. Perioadele cu multe apariții publice alternează cu cele în care sunt solicitat mai puțin, iar premiile și bursele nu sunt cea mai sigură sursă de venit. Rămâne de văzut cât mă voi putea baza pe imaginația și pe forța mea intelectuală, sau pe loialitatea editorilor.
Ai întâmpinat vreodată dificultăți atunci când îți creai personajele? Ai avut nevoie să-ți petreci timpul în locurile și cu oamenii care aveau să devină personaje ale cărților tale?
Nu pot spune că au fost dificultăți, ci mai degrabă necesități. Având în vedere că destinele „mici" ale eroilor mei se împletesc cu „marea” istorie a lumii – fie că e vorba de al doilea război mondial, de comunism sau de atentatul de la 11 septembrie 2001 – datoria mea este să înțeleg cât mai bine evenimentele despre care scriu. De aceea petrec timp pe teren –uneori săptămâni, alteori luni – fac muncă de cercetare, vorbesc cu oamenii, vizitez locurile despre care scriu, încerc să înțeleg și să asimilez cât mai mult cu putință. Uneori acțiunea se intinde pe o durată mare de timp, de la 100 până la 300 de ani, dar, cu toate că epocile sunt diferite, temele rămân, în esență, aceleași. Informarea riguroasă este necesară pentru plasarea poveștilor într-un context credibil. Cum a fost războiul cu adevărat? Cum s-a schimbat de-a lungul timpului un oraș ca New York-ul – acest magnet pentru imigranții de pretutindeni, veniți aici în căutarea unui trai mai bun? Cum s-a trăit în perioada dictaturii? Dacă te abadonezi total acestor realități, ceva se petrece cu tine. O experiență de genul ăsta te schimbă, te atinge și te transformă. Și îți modifică și ideile abstracte pe care le aveai înainte să te apuci de scris. Dincolo de toate astea însă, prefer acest stil de viață unuia izolat în turnul de fildeș al literaturii. În momentul de față, de pildă, după o jumătate de lună petrecută în București, pot spune că sunt mai bogat cu o poveste a unui domn în vârstă, pe care l-am cunoscut în prima seară – la douăzeci de ani a fost prins de securitate și condamnat, în locul tatălui decedat, la 15 ani de închisoare. Au urmat și alții pe parcursul șederii, astfel încât romanul la care lucrez momentan a căpătat o cu totul altă direcție față de proiecția vagă de la început.
Ai fost distins cu numeroase premii, dintre acestea Premiul Anna Seghers, Swiss Book Prize, cea mai bună carte a anului în Elveția, și Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga activitate literară. Ți-a modificat această recunoaștere ritmul, ai resimțit o anumită presiune din exterior?
Nu. Lucrez cu o editură foarte competentă, care știe că nu poate accelera în vreun fel procesul creativ. După succesul romanului “Jacob se hotărăște să iubească” am avut nevoie de patru ani până la “Bărbatul care aduce fericirea”. E drept că scrierea romanului a implicat și o muncă minuțioasă de cercetare în New York și în Delta Dunării. Însă nici cel mai acurat studiu nu poate înlocui vreodată propria viziune asupra destinului unui om, asupra lumii și a felului în care funcționează ea, în general. Aceste lucruri trebuie puse în acord, și asta necesită timp. În scris recreezi o lume pe baza descoperirilor făcute, dar pornești întotdeauna de la propria viziune asupra esenței umane.
În rest, piața de carte este suprasaturată și plină de negustori - jurnaliști, edituri - care pretind că au descoperit adevăratele vedete ale sezonului, acele cărți care contează. Din păcate și acest domeniu funcționează sub imboldul concurenței, al hybris-ului și al presiunii banului, iar cărțile mele reprezintă doar o mică parte din tot acest vast univers.
Mi s-ar părea mult mai grav să mă las prins eu însumi în acest vârtej. E adevărat că mă pun singur sub presiune pentru tot felul de lucruri, sau, formulat într-o notă mai pozitivă, sunt foarte atent la detalii precum acuratețea informației, frumusețea limbajului sau a felului în care îmi organizez lecturile publice, dar în mod cert nu mă ghidez după așteptările celor de la marketing.
Nu de multe ori, un autor care nu locuiește în țara de origine este uitat de public și critica literară. Ai resimțit acest lucru vreodată?
Trebuie spus că, în ciuda multor articole apărute în presă, nu am fost niciodată foarte cunoscut în România. În definitiv, am început să scriu în Elveția și nu în România, așa încât nu poate fi vorba de uitare. E drept că după apariția romanului “Zaira” editura Polirom a depus eforturi mari să mă facă cunoscut publicului român, lucru care le-a și reușit în parte, mai ales cu ajutorul fantasticei Claudia Fitcoschi, căreia îi sunt recunoscător pentru tot ce-a făcut. Acum, faptul că am trecut la editura Humanitas ar putea însemna un nou imbold ... sau, cine știe.
Mulți autori sunt uitați, din păcate, chiar fără a părăsi patria. De vină sunt capriciile pieței și ale publicului. Se cuvine însă să împiedicăm ca aceștia să aibă ultimul cuvânt. Opera unui om, în care acesta a investit o bună parte din viața sa, este mai presus de capriciile unora care nu-și amintesc. Nu ei dau măsura! Nu trebuie să dăm uns sens vieții noastre raportându-ne la cei care ne-au uitat, ci la aceia care își aduc aminte.
Trackbacks
Trackback specific URI for this entry
No Trackbacks
