#whateverest: Jurnalele lui Cărtărescu, o rută ocolitoare către propriul ...

Al patrulea volum al jurnalului începe, într-adevăr, într-o notă foarte joasă, cu un M.C. vlăguit și demoralizat; hăituit de lecturi și cuvântări înnodate de-a lungul Europei. „[…] m-a deprimat teribil să vorbesc despre cărți ale mele de care nu-mi mai aduc aminte (Orbitor 2 în Germania, Jurnal în Suedia), să mă autocitez la nesfârșit, să fiu deștept, în fața a sute de oameni, cu deșteptăciuni gândite altădată, scoase acum din lada frigorifică și pregătite, ca-n restaurantele proaste. M-a scârbit să vorbesc, 10 seri la rând în 10 orașe diferite, despre aceeași carte, răspunzând la aceleași întrebări. M-au obosit interviurile, patru în aceeași zi, la Stockholm, plus ședințele foto în care ieși transpirat, în capul gol, pe ulițe înghețate, într-un curent de radă în port, ca să te sprijini grațios de vreun perete cu igrasie, interviuri nesfârșite, de cel puțin câte-o oră, în care doar că nu ți se numără dinții.” Întoarcerea la scris îl recuperează însă și-l preface și de această dată în autorul pe care-l știm (nu-l știm, îl așteptăm), ridicându-l nu de puține ori chiar și în „bietele” pagini de seară la nivelul scenelor preferate din triada Nostalgia, Levantul, Orbitor. (La care aș adăuga, fără rețineri, Travesti și, de ce nu?, Solenoid – Un om care scrie este, în parte, șantierul mega-romanului Solenoid.)

Cei care au citit celelalte trei volume ale jurnalului știu că aceste prăpăstii s-au întâmplat de fiecare dată între cărți, când M.C. n-a scris, și că aceste căderi au fost mai degrabă umbrele vârfurilor de care au fost mărginite; mintea lui proiectată să tragă la jugul literaturii luminează și aici cu putere în momente în care ai fi zis că e terminată, terminată… „Simțurile mele n-au fost făcute ca eu să contemplu lumea, ci ca să pot supraviețui destul ca să-mi transmit genele mai departe. Am un pumn de simțuri; dac-aș avea un miliard aș fi la fel de ignorant în uriașa enigmă a existenței (mele).”

Paradoxal este că tocmai această încredere a cititorului (a martorului, a contemporanului care-l urmărește la TV) în puterea lui Mircea Cărtărescu de a se ridica și străluci din nou proiectează și grila prin care îndoiala, disperarea, grijile și episoadele sale de low self-esteem moderate de paronia sunt văzute ca vaiete vanitoase. În peisajul cultural din România, M.C. este un fel de Superman; dar un Superman de dinainte de găselnița cu criptonita (în apropierea căreia devine vulnerabil). Da, M.C. ajunge în situații limită, M.C. poate fi uneori în pericol, dar nu se culcă nimeni îngrijorat că adversarii l-ar putea cu adevărat răpune. Superman mută munții din loc, jonglează cu galaxiile, cine să se teamă pentru el? Sunt bieți gazetari cei care-l împroașcă cu noroi… Dacă vrea să fie iubit de cei mulți, cred că Mircea Cărtărescu ar trebui să rateze, poate chiar o mare carte; să se rupă, cum se zice în fotbal.


Tot pe 14 iunie 2011 și tot despre al treilea volum din jurnal Mircea Cărtărescu nota, valabil, din nou, și în cazul volumului de față, că are „substanță interioară pentru câteva cărți de poezie, poate chiar romane”.

Din păcate, formatul rubricii nu-mi permite decât să spicuiesc dezordonat din sclipirile lui.

Descoperiri științifice trase pe foaie pe înțelesul tuturor, teorii edgy comentate cu ambiție, capodopere revisited și noi apariții editoriale recenzate pe scurt; aș zice că jurnalul lui M.C. punctează foarte bine la capitolul informație, mai bine decât multe bloguri de literatură românești, care acoperă beletristica recentă, dar nu par să fie interesate de recitiri și reașezări, darămite de ceea ce e dincolo de ficțiune.

Nu lipsesc nici paginile despre viața casnică, despre pisici și mașini, rude care trec prin fața camerei ca nălucile, călătorii în interes personal, cumpărături și vacanțe. (De mâncat nu mănâncă, nu e noul val românesc.) Vise, constatări fruste despre lumea literară (cea românească, dezghiocată până la miez de fiecare dată­ în numai câteva rânduri – vorba poetului Ionuț Chiva, literatura românească este un fel de comuna Chiajna, iar despre comuna Chiajna ce poți să spui?), remarci curajoase despre religie, indignări pe marginea personajelor din politică, păreri ușor de popularizat, de transformat în „fraze înaripate” pe Facebook (pe care Mircea Cărtărescu îl descoperă în paginile acestui jurnal, de care se înamorează și, ca orice om, ajunge să-l deteste, pentru ca în final să facă pace cu el, să învețe să-l conțină).

Considerații despre faimă și avaturile ei. Inventarul numeroaselor premii și distincții internaționale primite în ultimii șapte ani, liste actualizate cu traducerile (în 21 de limbi la un moment dat, probabil s-au mai adunat câteva între timp), peste care, ca un capac greu, sentimentul că toate-s degeaba. „Am înghețat pe drumuri lungi și pe peroane vântoase între Berlin, Saarbrucken, Ingolstadt, München, Salzburg, Graz și Viena. Un turneu deprimant, obositor, și-n cele din urmă inutil (o pierdere pentru toată lumea). Să vorbești de șase ori la rând despre Frumoasele străine când ai în geantă Solenoidul. Dar nu e numai asta. E stupefierea cea veche și nedezmințită la dispariția memoriei culturale, la mereu și mereu aceeași luptă și fugă ca să rămâi pe loc. Acum mai puțin de un an am luat premiul la Salzburg, iar acum au fost 30 de oameni în sală și nimeni care să-și fi amintit de mine, cum s-a-ntâmplat și la Vilenica, și peste tot. Cronici elogioase, premii și onoruri – ca să nu exiști mai departe, cum n-ai existat niciodată.”

Multe lucruri despre care mi-ar plăcea să scriu și care sunt foarte mișto (ce zice Mircea Cărtărescu despre seriale, despre Nobel, despre diminuarea anvergurii literaturii – în general, spre finalul cărții, vocea capătă o luciditate de editorialist bun, ca și când celulele celui care a scris timp de zece ani despre politică și care ne-au trimis în primele pagini un om stors de puteri și iritatabil s-au înnoit complet), dar pentru care nu există și n-o să existe niciodată loc, nici măcar pe Internet.

Recomand cu căldură, de gust, măcar rândurile despre Darger (decembrie 2012) sau însemnările despre eseurile Virginiei Woolf (septembrie 2013); episodul reîntâlnirii tragice cu Traian T. Coșovei, în spital, cu câteva zile înainte ca acesta să moară; de asemenea, vizitele la prietenul Tudor Jebeleanu și zilele în care îl are în grijă pe tatăl său. Pagini nefericite, de o tandrețe crudă.

23 iulie 2017
„Citesc cronici elogioase la cărțile mele, scrise de oameni care nu le pot înțelege. Nu mă aștept să mai fie privite vreodată (amărâtele mele scrieri) altfel decât ca niște cărți între alte cărți, într-o grămadă de hârtie tipărită echivalentă și interșanjabilă cu oricare alta. Sunt dezamăgit și disperat la modul zâmbitor: da, a fost degeaba, dar totul e degeaba, începând cu insolența noastră de a trăi.”

În încheiere și din finalul grande, care aduce o listă tăiată în marmură a motivelor pentru care M.C. nu mai poate să scrie (fiind la antipodul „văicărelilor”, e o listă incomodă pentru cei cărora statura lui le-a mâncat ficații), păstrez doar concluzia și îi dau dreptate, „treaba unui om care scrie e să scrie, nu să-și reprezinte scrierile de altădată.”