#whateverest: Jurnalele lui Cărtărescu, o rută ocolitoare către propriul ...

Dincolo de splendidele fraze, de argumentațiile spumoase, de comentariile sale bizare și grozave despre toate câte sunt, îndeosebi despre scriitori, artă și scris, cum și dincolo de înșiruirile mărunțișurilor cotidiene și – luând și eu o piatră din mâna hulitorului – de acele „văicăreli”, în ceea ce mă privește, jurnalele lui M.C. au fost, începând din 2008, când le-am descoperit, o rută ocolitoare către propriul trecut.

A fost un privilegiu să pot vedea, prin ochii unui adult, cum arăta lumea în care mergeam de-a bușilea. Iată-i pe părinți tineri, uzați de griji într-o cameră înghețată. Iată-i și vara, aproape scheletici, acoperiți sumar de primele haine de import, când lucrurile mergeau bine între ei și își puneau speranțele nemăsurate în tot ce-i înconjura.

Zile necunoscute, unele închipuite adesea, pornind de la o fotografie, altele anonime, developate acum secvențial ca sub hipnoză.

Dacă opresc montajul pe 15 septembrie 1995, de exemplu, îl vedem pe Super Cărtă (Super Mario bucureștean) în parcul Ghica, fericit, „înălțând un zmeu, cu Cri și Ioana”. „Parcul se golise de tot și stelele ieșeau tot mai multe, cu Venus lucind între ele, mult mai mare și mai strălucitoare.”

După ce-au ajuns acasă, pe Nada Florilor, soția a încercat să înalțe încă o dată zmeul de pe balcon, pe întuneric – „ nu vroia să râdă vecinii de ea”. Urmărind-o, M.C. are o viziune: „deasupra muchiei blocului din dreapta și paralel cu ea, la foarte mică distanță, zbura o mare lumină cu mult mai mare decât orice stea, ca un bec al unei macarale invizbile, un glob de foc cu o viteză moderată”. „A trecut în spatele micii construcții de pe bloc și s-a mai arătat încă o dată, dispărând până la urmă spre dreapta.” Cri vede același lucru. „Am mai vorbit un timp, pe balcon, în noapte, despre viața noastră pe pământ, această seră sau crescătorie de viermi de mătase sau laborator experimental, simțindu-ne observați de forțe exorbitante.”

Nu e rău pentru prima mea zi de școală. Dacă aș fi fost la geam (noi n-aveam balcon), oare aș fi văzut și eu lumina? Părinții mei, care nu s-ar fi jucat cu mine în văzul altora nici morți, m-ar fi crezut? Aș fi avut curaj să le zic?


Pe 24 ianuarie 2000, când am împlinit unsprezece ani și am primit în dar o motocicletă de plastic, ultima jucărie, cu care mi-am făcut un pic de lucru, de față cu ai mei, de rușine, M.C., în asentiment cu schimbările mele hormonale, notează: „Vorbesc foarte greu, cu greșeli și bâlbâieli, în ultimul timp, pentru că fiecare gând conștient pe care vreau să-l exprim e concurat de o mulțime de alte discursuri interioare, pe care abia reușesc să le țin acolo jos, la locul lor.”

Dacă în primul volum al jurnalului Mircea Cărtărescu însemnase zilele mele de naștere în 1990, 1992, 1993 și 1994, căci eram mai firav și total aiurea aruncat în lume, cu multe detalii de conturat, în al doilea volum nu mă mai sărbătorește decât cu acest episod. După care, în ZEN, al treilea volum al jurnalului, când împlinesc 19 ani și mă apuc de scris un roman, în paradigma ridicolului meu joc, îmi confirmă alegerea, mă bate pe spate și pleacă, posibil pentru totdeauna, ca și cum de aici încolo n-aș mai fi avut nevoie de el): „N-aș vrea totuși să am 18 ani și să mai trec prin ce-am trecut. Aș vrea doar să fiu liniștit, să am dimineți libere și să scriu în caiete ca ăsta. La nesfârșit, ca o singură dimineață uriașă.”

Tocmai fugisem de la Academia Militară și mă înscrisesem la Litere, recunoscând față de mine că asta vreau să fac în viață, literatură; abia așteptam să-mi dau examenele și să termin de predat lucrările: „Viitorul pare acum mai deschis, mai emoționant ca oricând.” „Am de scris articole și eseuri. N-o să ies niciodată din servituțile astea. M-am săturat, dar în starea de-acum (de sinceră și reală fericire) nu mă pot gândi la asta.”

Nici dacă le puneam cu mâna nu se nimereau mai bine.


Al patrulea volum al jurnalului, Un om care scrie, apărut zilele acestea la Humanitas, deschide din nou porțile către viața de zi cu zi a lui M.C., de data aceasta mai aproape de prezent ca niciodată, intervalul fiind 2011-2017. Sunt multe de spus despre el, așa că o să-l discut separat, mâine, în partea a doua a articolului, mai serioasă și mai aplicată, pe același blog.

Pentru că nu poți scrie cu decență despre o viață de însemnări atât de dense, de acute și de eterogene în cincii mii de semne, închei cu voia dumneavoastră această digresiune narcisică riscând totul: anul trecut în primăvară îmi ieșea ultimul roman. Citindu-l, Mircea Cărtărescu dă peste un episod mărunt, specific, similar celui descris de el într-un poem. „Era în Regele Soare, poemul meu necitat și probabil necitit de cineva vreodată.” Și notează în jurnal amuzat: „Cum se reiau scenele peste decenii.”

După zece ani de uitat la televizor am ajuns în televizor.