Noi toți, scriitorii români, suntem niște outsideri

Ești prezentă în volumul „Antologie de proză românească contemporană”, coordonat de Anke Pfeifer, Valeriu Stancu și Daniela Duca. Cât de important ți se pare să fii tradusă într-o țară cu o piață editorială de prestigiu?

Ceea ce m-a bucurat foarte tare în legătură cu traducerea asta a fost compania deosebit de onorantă în care am apărut. Când am primit e-mailul de la Werner Welther, cel care a tradus fragmentul din primul meu roman, „Blocul 29, apartamentul 1”, mi-a luat ceva timp să înțeleg că voi apărea alături de Nora Iuga, Gabriela Adameșteanu și Marta Petreu, scriitoare pe care le admir enorm și a căror literatură și gândire mă motivează să scriu în continuare. Apoi, a fost o discuție cu Werner, din care mi-am dat seama cu câtă grijă s-a apropiat de text. Și această atenție a lui m-a forțat să mă regândesc la prima mea carte. Altfel, aflându-mă doar la prima traducere și doar cu un fragment, nu cred că voi sparge piața germană de carte.

Te-ai simțit vreodată un outsider al literaturii de la noi? Te-ai simțit mai bine în alte spații culturale? Ai beneficiat de câteva rezidențe de creație în străinătate.

Acum, când încerc să termin cea de-a treia carte – tot un roman, ca primele două – mă gândesc cu admirație și solidaritate și un fel de nostalgie că noi toți, scriitorii români, suntem niște outsideri. Dar uite că deși locuim pe o insuliță, nu ne-am plictisit unii de alții, ba, mai mult, ne citim cu interes cărțile, ceea ce mi se pare fabulos. Așa că revenind la întrebarea ta, nu, în literatura română, nu m-am simțit niciodată pe dinafară. Dimpotrivă, mă simt tot mai legată de scriitorii de limbă română și încerc să țin cât de cât pasul cu noutățile. Și dacă la debut mi se părea (venea și dintr-o lipsă de cultură) că lecturile sunt destul de inutile, acum îmi plac tot mai mult și mă duc – de câte ori îmi permite timpul – să-i ascult pe colegii mei citind și vorbind. Îmi plac scriitorii români.
Pentru că am debutat târziu și am un job care nu-mi permite o prea mare libertate de mișcare, n-am aplicat decât la o singură rezidență finanțată de Traduki, la Belgrad. Am cunoscut acolo niște oameni foarte pasionați de literatură, care realizează și un excelent festival, Krokodil. Dar șocul cultural, în ceea ce mă privește, s-a produs când am fost invitată la la Festivalul Primului Roman organizat în Franța, la Chambery. Abia debutasem, avusesem câteva lecturi și lansări în România, și mă gândeam că nici măcar în Franța – în cazul debutanților – lucrurile nu pot fi radical diferite. Ei, bine, am fost uluită ca la evenimentele respective să văd sute de oameni care veniseră să asculte niște scriitori ca mine, debutanți. Oameni care citiseră conștiincioși cărțile și puneau întrebări aplicate. Și n-am avut cum să ocolesc gândul că acolo, dacă publici o carte bună, cel puțin un an poți scăpa de constrângerile unui job.

Ce autori germani te-au marcat sau influențat în anii de formare? Ce autori te influențează acum?

Una dintre scriitoarele mele preferate de limbă germană este Elfriede Jelinek, pe care am citit-o prima dată în traducerea Norei Iuga. Ultimele luni ale anului trecut am citit Elena Ferrante. M-au fascinat și prins în asemenea hal volumele „Tetralogiei napolitane” (traduse excelent de Cerasela Barbone) că nu m-am putut concentra la nimic altceva și, evident, am luat o pauză de la scrisul propriu. Și dacă tot a venit vorba de întâlniri recente cu scriitori, aș dori să menționez și două cărți românești care mi-au marcat finalul anului trecut: „Acasă, pe drum. Patru ani Teleleu”, de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, și „Așa să crească iarba pe noi” de Augustin Cupșa.

Ai mai aplica la rezidențe de creație? De ce?

După Belgrad, n-am mai aplicat la nici o rezidență. Primul motiv este că într-o rezidență mi-aș termina zilele de concediu, fără a avea garanția că voi scrie câte pagini mi-am propus. În plus, fiind angajată din aia, cu carte de muncă și număr fix de zile libere pe an, țin enorm la ideea de vacanță.

Sunt ele pentru oricine? Care sunt cele mai dificile momente într-o rezidență?

Cred că pentru orice scriitor rezidențele sunt binevenite. Chiar dacă nu reușești să scrii cât ți-ai propus, tot înveți câte ceva relaționând cu oameni, culturi și spații noi. Se știe că rutina scurtează timpul și că orice nouă experiență îl face să pară mult mai generos.
Cel mai dificil pentru mine e momentul autoevaluării. Când trag linie și îmi dau seama că din cinci capitole, câte îmi propusesem să scriu, n-am scris decât unul și nici acela pe deplin încheiat.

Contează pentru tine să simți că aparții unei comunități? Crezi în alergătorii singuratici de cursă lungă? Cum te-ai defini?

Trăiesc în comunitate și am o mie de motive s-o fac în continuare. Evident, ca scriitor, ai nevoie să fii din când în când singur. Dar – cel puțin în cazul meu – doar pentru a scrie/transcrie viața din jur. Așa că n-aș putea spune despre mine că sunt singuratică. Mi-ar fi plăcut însă – la propriu – să fiu alergătoare.

Un citat care te reprezintă...
care te-a reprezentat....
care te va reprezenta.

Ideea de a mă închide într-un citat nu m-a încântat niciodată. Cu atât mai puțin unul care să mă însoțească atâta vreme. Totuși, pentru că am menționat mai sus cartea Elenei Stancu și a lui Cosmin Bumbuț, „Acasă, pe drum. Patru ani Teleleu”, o să aleg câteva rânduri care mi-au rămas în minte. Fac parte din capitolul „Ultimul căldărar”, în care jurnalista Elena Stancu descrie viața unei familii de romi căldărari din Corcova: „Între noi și ei nu sunt diferențe reale; ne separă doar oportunitățile pe care noi le-am avut și ei nu. Eu sunt jurnalist pentru că mama nu m-a măritat la 13 ani. Marina are doar cinci clase pentru că mama ei a măritat-o la 13 ani. Cosmin e fotograf pentru că a avut privilegiul să termine liceul și să facă vreo trei facultăți până când și-a dat seama ce-i place. Geo caută fier vechi la groapa de gunoi pentru că la 12 ani avea deja o familie pe care trebuia s-o întrețină.”

***
Corina Sabău s-a născut în 1975, la Cîmpulung Muscel. Romanul ei de debut, „Blocul 29, apartamentul 1” (Polirom, 2009), a primit Premiul pentru debut în roman, în cadrul Colocviilor Romanului Românesc, Alba Iulia, şi a fost nominalizat la Premiile Prometheus şi „Observator Cultural”. Acelaşi roman a fost selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa). Este coscenaristă, alături de regizorul Radu Jude, a filmului „Toată lumea din familia noastră”, câştigător a numeroase premii internaţionale. „Dragostea, chiar ea”, al doilea său roman, a fost publicat, în anul 2012, tot de Polirom.