Goethe-Institut

Mon, 16. April 2018

Rumänische Ecke: Sebastian Sifft, Câinele iubirii

Sebastian Sifft | © Michael De Lausnay

Romanul Câinele iubirii e o poveste de familie neconvențional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată și plină de tandrețe. Privită prin ochii copilului-narator, existența cenușie dintr-un oraș de provincie comunist, cândva la sfârșitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofițer, autarhic și închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilității ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveștii.

Nume: Sebastian Sifft
Data nașterii: 27 mai 1977
Cărți publicate: smintirea (Vinea, 2004), dadi (Nemira, 2017), Câinele iubirii (în pregătire la editura Humanitas).

La plecare, voi lua din bibliotecă o carte cu paginile îngălbenite și coperta neagră, Casa Văduvelor de Heinrich Böll îi spune, o voi pune în geantă și mă voi gândi cum ar fi ca el să dispară și atât. Îl voi mai ține minte? Cum îi voi duce dorul? Trenul șerpuiește acum, iar eu dau pagină cu pagină, paginile miros uneori a mâl, sunt aproape putrede, mai că se rup, le întorc cu grijă, titlul original e de fapt Haus ohne Hüter, Casa fără stăpâni, Casa fără paznici... Mi se face somn și încerc să adorm pe canapelele îmbrăcate în mușama jegoasă, nu e nimeni în compartiment, mă gândesc cum ar fi fost să fie cineva aici cu mine, cum ar fi reacționat la imaginea asta a mea, dar nu, nu e nimeni. Dau pagină cu pagină și filele galbene se împrăștie așa cum s-a împrăștiat și viața lui. La un moment dat, a scris: Draga mea, sunt sigur că te miră faptul că primești atât de la mine. Dar, dacă mă crezi, nu pot altfel. Nedatată. Sau, altădată: Pentru că timpul este destul de răcoros, un salut cald te va încălzi, nu prea bine, dar totuși... Nedatată. Sau, mai departe: Aș vrea să vezi odată acest muzeu (odată, cu mine), dar timpul nu e trecut. Totuși, pe aceste considerente îți trimit ilustrata aceasta. Nedatată.

Paginile mucegăite ale casei fără stăpâni sunt, de fapt, paginile lui. El le scrie. Până când? Cine este? Dacă s-ar spăla singur, corpul său în extensie ar cuceri toată baia, e un bărbat frumos, dar căzut; când iese din baie, miroase a aftershave și a spirt. S-a bărbierit, acum tăieturi lungi îi brăzdează fața și gâtul și pieptul. Peste puțin timp va muri, încă nu vrea să știe asta, însă Anașicumine am simțit-o mereu, privindu-l, și-atunci tăcerea s-a strecurat între noi și acolo va rămâne pentru multă vreme, până când, într-o dimineață, se va trezi, va privi din nou isusul de plastic aurit, va spune Doamne-ajută, deși nu mai crede de mult că îl mai poate ajuta cineva, va lua un bețigaș subtițe de fier, cel cu care, odată, controla uleiul mașinii noastre Dacia, fabricație 1981, cu planetare Glaentzer (cum îi plăcea uneori să se laude), și va încerca să și-l înfigă pe sub sânul stâng, în inimă, însă carnea îi este ațoasă și tare, iar el n-are putere să împingă, va urla din gâtul hodorogit, va pune capul în piept

și va plânge.

Dragostea mea, ar mai fi scris atunci, de mult de tot. Mi-e greu fără tine. Am ajuns și mâine ne vom apuca de lucru. Sunt foarte mulți cei pe care încercăm să îi convingem, prea mulți. Mi-ar fi plăcut atât de mult să adorm seara din nou lângă tine și să mă trezesc dimineața îmbrățisându-te. Mi-ar fi plăcut să te privesc cum îmi calci cămașa și cum mă săruți la plecare. La tine mă gîndesc când le fac bine. Fără tine e... Cu drag, F. Sunt convins că a scris rândurile astea pentru ca eu să le găsesc acum, între paginile Casei fără stăpâni, în trenul ăsta mizerabil. A făcut-o ca să mă enervez, să îl urăsc și mai tare și, într-un acces de furie și disperare să le fac bucăți-bucățele, bucăți-bucățele, iar apoi să le privesc cum zboară pe geamul trenului și se topesc în aer.

În urma lor, glasul lui e gigantic, țipătul său e mut.

Ana tocmai îi tăiase unghiile, ca în fiecare vineri, îi șlefuise bătăturile și nodurile groase de pe degete. Stăteau amândoi în bucătărie și el își punea, vorba vine, piciorul în poala ei, așa cum altădată ar fi vrut să-și pună capul. Ea îi ținea talpa cu o mână, iar cu cealaltă lucra grijulie cu unghiera, cu foarfeca, cu unghiera, cu foarfeca, apoi trecea ușor cu palma peste degetele lui și sufla și îl întreba din ochi: a fost bine? Nu răspundea. Tăurașul privea absent, resemnat, pe geam. Tataurul, în schimb, încerca să bâlbâie un cântec:

Dara dara dara,
Hai să ținem scara...

însă tăurașul își revenea din visare și îl plesnea de fiecare dată, scurt, cu palmele peste gură.

Ochii lor tremurau.

În fotoliul său, lumea se compunea din cuvinte încrucișate, un cuvânt nu putea exista singur, literele lui erau, de fapt, literele altui și altui cuvânt. Trăiam tot timpul cu impresia că, de fapt, construiește o țesătură, că leagă ițele unui destin, că încrucișează cuvintele pentru a descifra cât poate de mult ce se va întâmpla și că, în fond, toată viața lui, toate gesturile și acțiunile lui erau rezultatul careurilor acelea cu pătrățele negre și albe în care literele se potriveau perfect, se intersectau și, la sfârșit, când toate erau la locul lor și se împleteau, făcea un semn lângă ele, o bifă, îndepărta puțin foaia și o privea mulțumit.

Devenisem dependenți de puterea lui de a ne ordona existența.

Toate cuvintele se potriviseră și astăzi, perfect.

Pe verticală și pe orizontală.