Volumul „Triumful Paparudei” a fost tradus în engleză și germană. În germană, traducerea îi aparține scriitoarei Dagmar Dusil. Cum ați colaborat cu aceasta la transpunerea în germană a textelor, ce provocări au apărut?
Traducerea germană a volumului meu „Triumful Paparudei” a fost o experiență singulară. Materia cărții este cea a copilăriei mele în Râșnovul natal (Rosenau, Valea Rozelor). Părinții mei, munteni, s-au mutat, înaintea nașterii mele, în această comună (acum oraș), cu o populație săsească încă numeroasă după războiul mondial. Am locuit în plin centru german, pe Brückengasse, Strada podurilor - unde cu o generație mai devreme s-au născut frații Bergel, Hans (scriitorul) și Erich (regretatul muzician). De pe la 5 ani a început germanizarea mea intensivă, într-o familie de peste drum, brașoveni aduși aici cu domiciliu obligatoriu. Germana a devenit a doua mea limbă „maternă”, de fapt prima limbă în care am învățat să scriu și să citesc, pe cărți vechi, întâi cu litere gotice. Să adaug că Tante Edith și Onkel Fritz „ai mei”, cetățenii unei Europe pe care o străbătuseră în lung și-n lat, înainte să se închidă granițele, știau franceză, engleză și italiană, pe lângă româna și maghiara pe care le aveau de acasă, alături de Hochdeutsch și de săsește. Când aveam 12 ani, ei au plecat în Germania, iar părinții mei au decis să ne mutăm la București. Lipsa îndelungată a ambianței germanofone a făcut apoi ca germana mea să nu mai fie suficient de activă, când a venit vremea să scriu despre anii aceia. Dagmar Dusil, sibiancă de origine, pe care nu o cunoșteam, mi-a descoperit cartea și, spre norocul meu, a hotărât s-o traducă. Am lucrat ore întregi împreună, cu plăcerea indicibilă a imersiei in illo tempore. Familiaritatea cu lumea descrisă (germană, română), priza ei la materia cărții au făcut ca Dagmar să fie traducătorul ideal. A fost vocea pe care mi-aș fi dorit să o dau cărții de la început.
Publicul din Germania este diferit de cel din România? Ce ați simțit că îl interesează, cum se relaționează cu autorul din fața sa la lecturi?
Am avut lecturi din această carte în Germania, Elveția, Austria - și România (cele două versiuni engleze s-au petrecut în altă geografie). Nu sunt în măsură să fac o comparație, publicul a fost autentic interesat, în moduri diferite. În Germania, am avut surpriza și emoția de a găsi chiar și personaje ale copilăriei mele! În Elveția de limbă germană și Austria, a fost interesul pentru o lume și înrudită și îndepărtată, pentru ambianță, situațiile omenești, paradoxul unei copilării în vremuri totalitare. O lectură specială (bilingvă) a fost chiar la Râșnov, unde publicul tânăr a fost surprins să descopere propria localitate într-o lumină pe care nu i-o știau. Schimbările unei bune jumătăți de secol au fost, desigur, enorme: golirea, după colectivizare, a hambarelor fabulos de abundente din gospodăria fiecăruia, dezvoltarea forțată a industriei, cu aducerea masivă a brațelor de muncă din Moldova și Oltenia, în blocuri răsărite peste noapte... iar după 1989, dispariția industriei, cu joburi cu tot (inclusiv micile fabrici de demult, utile comunității). În paralel, după un război cald și un război rece, puternica minoritate germană, care se afla aici de peste 800 de ani, a scăzut până aproape de pragul extincției. Dar timpul nu stă pe loc, zona se reinventează, își dezvoltă tradiția turistică.
Cât de important este pentru un scriitor să riște? Când ați riscat cel mai mult în poezie?
Probabil că riscul cel mare, acela de eșec, este să nu „riști”, să mergi pe calea bătută, să-ți pui ochelari de soare și plasa la trapez. Dacă nu „riști”, la ce bun să scrii? Și cum definim, azi, riscul? De un secol și mai bine trăim într-o ambianță culturală în care se încearcă și se depășesc toate limitele… terenul e defrișat cât vedem cu ochii și mai mult decât atât!
Privind tradițiile poeziei, am trăit, până nu demult, cu ideea că, în variatele ei forme, poezia poate cuprinde orice aș vrea eu să spun. De exemplu, nefiind înclinată să scriu proză, am apelat la o formă de poezie narativă, pentru o materie care ar fi trebuit să fie un roman: Egloga. Sugestia de structurare a ansamblului a venit din picturile rurale ale lui Chagall. Dacă onestitatea a ceea ce și cum ai de spus îți apare ca un risc, e un risc ce trebuie, indiscutabil, asumat. O cerință a meseriei.
Într-o altă ordine de idei – am publicat mai multe cărți în celălalt regim. De la al doilea volum, „Proiect de mitologie”, cu portrete, am atras atenția cenzurii. O cenzură imprevizibilă, arbitrară, absurdă, care vedea înțelesuri neconvenabile acolo unde nu erau și eventual nu le vedea unde erau. Din ultima carte apărută atunci, în 1987, mi-au scos atât de multe poeme, încât am hotărât să nu mai public în volum. Am lucrat după aceea la Triumful Paparudei, cu un sentiment special de libertate. Era o materie nepublicabilă în acei ultimi ani ceaușiști, când orizonturile se închideau sufocant și, în spiritul „unității de monolit”, se luau măsuri să se șteargă, pe cât posibil, până și urmele diversității etnice de odinioară a țării.
Care credeți că sunt atuurile pe care trebuie să le aibă un traducător, care sunt acele experiențe necesare pe care acesta ar trebui să le trăiască? A fost vreun volum pe care l-ați tradus și care v-a pus în mari dificultăți?
Traducerea literară este o activitate în care intră multe ingrediente. E artă și meșteșug, se vorbește de știință, chiar. Demersul traducătorului se apropie foarte mult de cel al unui scriitor. Așa că atuurile ar fi, în mare parte, aceleași. La traducător se adaugă, firește, cunoașterea limbii sursă – cu variante: colaborarea cu un vorbitor nativ (întotdeauna binevenită), apelul la o versiune intermediară în situația mai puțin fericită, dar inevitabilă uneori, că nu știi limba (dar și atunci, cu originalul alături – fiindcă limbile au legăturile lor, latente sau evidente, peste vremi și spații). Cunoașterea nuanțată, în toată diversitatea ei, a limbii în care se traduce este mai mult decât un atu, o condiție esențială. Vreau să citez un comentariu al lui Seamus Heaney despre traducere: „Una este să stabilești sensurile lexicale ale cuvintelor… cu totul alta să găsești diapazonul care îți dă tonul întregii lucrări. Fără o melodie pe care să o simți, să o presimți, este cu neputință, ca poet (traducător), să pătrunzi în text și să-l străbați.” Pentru a transpune un text străin la acest nivel – implicit, necesar! – de adecvare, mediul potrivit este limba maternă.
Un alt atu, la fel de important: experiența. Un traducător se formează în timp.
Dificultăți… Am tradus, cândva, un roman de Joseph Conrad: am terminat prima formă într-un ritm susținut (am ideea că ritmul în care lucrezi o asemenea traducere contează, pentru a păstra cadența vie a prozei). Dar am lăsat deoparte cele câteva zone cu fraze foarte lungi, elaborate, asemenea unor catedrale, pe care le-am lucrat cu migală, separat, încercând să reproduc ecourile interne intenționate de autor (acel fel al lui de a spune fără a spune).
Lăsându-l pe Shakespeare deoparte, cel mai solicitant, dar incitant, text pe care l-am tradus a fost Îngeri în America, de Tony Kushner, pentru spectacolul de la Metropolis, excepțional regizat de Victor Ioan Frunză. Ca să descifrez unele aluzii politice și de viață americană din deceniile postbelice, n-au fost suficiente nici dicționare, nici Google, am apelat la un cunoscător american, căutând apoi formule de minimă, discretă clarificare în în replici, pentru publicul românesc.
Recent, ați scris prefața la volumul „Cine păzește pânza de păianjen?”, de Dagmar Dusil, editura Tracus Arte. Ce v-a atras la scriitura aceasta, ce îi este specific? Cât de mult contează melanjul dintre culturi pentru un scriitor, in between-ul?
Prozele scurte din acest volum ne invită să fim martorii „pe viu”, dinăuntru, a ceea ce a însemnat marea dizlocare postbelică, prin ocupația sovietică și instaurarea totalitarismului comunist în România - situația întregii țări, dar cu aspect agravat pentru minoritatea germană. Este un trecut pe care Dagmar Dusil ni-l aduce în prim plan prin ochii copilului sas, care trăiește deruta și spaima că rosturile temeinice ale lumii din jurul său se dizolvă, oamenii mari nu au puterea de a-l apăra fiindcă nici pe ei nu se mai pot apăra, primejdia e ubicuă, un cuvânt sau chiar tăcerea pot ucide. Prozele duc povestea mai departe, peste ani de suferință, supraviețuire, stoicism, alte rupturi de peisaj personal, social. Și uriașa dizlocare a emigrării, când cel plecat duce cu sine indescriptibile nostalgii, un trecut niciodată închis. Și în țara nouă-veche, umbre primejdioase reapar neașteptat și amenințător, dinspre patria lăsată în urmă (asta, înainte de 1989). Tematica apare și la o serie de alți scriitori, dar abia așa se limpezește și întregește imaginea unui timp esențial în traiectoria lumii noastre. Dagmar Dusil este sensibilă la polifonia etnică și diversitatea umană, într-un orizont larg. Prozele ei, concentrate, care cuprind atât de mult, adaugă o prețioasă perspectivă, sine ira et studio. Autoarea ne aproapie, cu înțelegere și empatie, zone care poate ne sunt necunoscute, care se îndepărtează, se pierd. Ne face să vedem cu alți ochi ambianța momentului actual. Sunt povești din teritoriul nostru, ne învață despre lumea noastră, ne îmbogățesc sensul propriei identități românești, europene, un in-between ce ne dă șansa de a ne privi și înțelege pe noi înșine - prin celălalt. Sunt povești care rămân sau redevin de o acută actualitate.
Volumul „Cine păzește pânza de păianjen?” atinge teme dificile, printre acestea „primejdia amintirilor de război”.
Al Doilea Război Mondial este un teren de amintiri dificile pentru România, din cauză că am fost împinși în război alături de Germania nazistă, iar pe 23 august 1944 am întors armele. Am văzut, de exemplu, un document oficial de după război, în care se făcea o listă de militari propuși spre decorare post-mortem, cu mare grijă să nu fie dintre cei care s-au remarcat pe frontul de est. Dar nu puțini au fost militarii români, pricepuți și curajoși, care au luptat pe ambele fronturi. O moștenire complicată. Mulți etnici germani din România, ca și din alte țări, au fost atrași sau forțați să intre în război în armata Germaniei naziste și folosiți pe scară largă în Waffen SS (cine-i întreba?). Prinși în joc, nu mai aveau ieșire. Au fost sinucideri. Era epoca în care fascismul, cum știm, câștigase un larg teren, avea destui susținători și entuziaști, nu mai puțin printre germanii din România. Dar, evident, nu întreaga minoritate a aderat la această ideologie, ori s-a făcut efectiv vinovată de război. Transilvăneanul Hans Otto Roth, cunoscut ca antifascist, a devenit senatorul germanilor din România îndată după schimbarea direcției războiului. La sfârșitul lui august 1944, el le-a adresat o chemare, având în minte principiile fundamentale ale unui stat de drept, pe care le vedea aplicabile pentru a reașeza lumea pe un făgaș normalității. „… Vom lăsa, cu încredere, istoria să-și dea verdictul… Credința față de stat a fost, de-a lungul veacurilor, temelia existenței noastre ca popor… Nu părăsiți gospodăria și atelierele muncii voastre. Cine va pleca fără rost, știrbește avutul părinților săi și sfânta datorie față de copii… Vorbele despre măsuri represive, care ar urma să se ia sistematic, sunt rezultatul unei fantezii prea încinse. Puterea își îndeplinește misiunea cu tact și cruțare… Gândiți-vă la minunata voastră patrie din munții Ardealului și binecuvântatele șesuri bănățene…” În iarna lui 1944, sub ocupația Armatei Roșii, a și început deportarea sistematică, în Siberia și Urali, a germanilor din România, începând cu vârsta de 18 ani (dar, practic, și de la 15 ani). Au urmat deposedări, arestări, deportarea șvabilor în Bărăgan… Hans Otto Roth a fost ucis în închisoare la începutul anilor 1950, pentru că cineva de autoritatea lui morală deranja. La fel s-a întâmplat cu politicieni țărăniști sau liberali de cel mai mare prestigiu. Dagmar Dusil absoarbe în prozele ei, implicit, deruta și ironia amară, tragică, a acestor rupturi în cascadă. Destinele personajelor din „Pânza de păianjen” sunt formate, deformate, re-formate de circumstanțele vremii.
Dacă ar fi să citați un autor german care v-a influențat de-a lungul timpului, care ar fi autorul și citatul?
Tind să-mi placă mulți autori cu care nu semăn. Nu-mi dau seama cine m-a influențat mai ales, sunt atâtea aluviuni culturale, spiritul în glissando al vremii… Prima poezie, dincolo de cele infantile, pe care am știut-o pe dinafara a fost Lorelei. Mai de curând am văzut Rinul, în crepuscul, în Abendsonnenschein… era exact așa cum mi-l imaginasemm din poemul lui Heine. Există autori care te însoțesc de timpuriu, pentru totdeauna. Hölderlin este pentru mine dintre aceștia. Citez din Hyperions Schicksalslied: “Schicksallos, wie der schlafende / Säugling, atmen die Himmlischen; / Keusch bewahrt / In bescheidener Knospe, / Blühet ewig / Ihnen der Geist, / Und die seligen Augen / Blicken in stiller / Ewiger Klarheit.”
***
Ioana Ieronim a debutat editorial cu
Vară timpurie, Cartea Românească, 1979. A publicat peste zece volume de poezie, dintre care
Eglogași Triumful Paparudei sunt de poezie narativă. Cel din urmă a apărut în Anglia (trad. Adam J. Sorkin, Bloodaxe, nominalizat la premiul„Oxford-Weidenfeld” pentru traduceri); în ediție bilingvă (trad. Georgiana Gălățeanu-Fârnoagă și Sharon King, prefață de Gheorghe Crăciun, Paralela 45); în Germania (trad. Dagmar Dusil, prefață de Hans Bergel).
Tempo Rubato, Vinea, 2009. Poezie, eseuri, texte dramatice publicate în țară, SUA, Israel și o serie de țări europene. Participă la numeroase evenimente literare internaționale și spectacole multimedia. A tradus poezie contemporană și teatru – în repertoriul curent (de la Shakespeare la americanul Tony Kushner și macedoneanul Goran Stefanovski). A redactat enciclopedii străine înainte de 1990, apoi a fost redactor la Secolul 20, atașat cultural la Washington, DC, jurnalist cultural la Revista 22, director de program Fulbright-România. Membră USR, PEN și în conducerea revistei internaționale POEM (Anglia). Volumul Când strugurii se prefac în vin, Cartea Românească, a apărut în 2013.
