Trei zile (3-5 noiembrie), trei spații – Aula Universității Transilvania, Centrul Multicultural al Universității Transilvania și Tipografia –, șaptesprezece poeți europeni, nouă țări, o temă-umbrelă („Datoria nesupunerii”), nouă moderatori, câteva zeci (sute?) de spectatori – cam acestea ar fi cifrele ediției de anul acesta a Bienalei Europene de Poezie de la Brașov.
Am fost la Brașov pe 4 noiembrie, așa că am asistat la lecturile și discuțiile de sâmbătă seara. Atunci i-am ascultat pentru prima dată, printre alții, pe Tristan Marquardt și pe Daniel Falb, doi poeți germani foarte faini. Poezia lor mi-a plăcut atât de tare, încât mi-am dorit să stau de vorbă cu ei. Ceea ce s-a și întâmplat – interviul cu Tristan Marquardt poate fi citit tot aici, pe DLITE, publicat în urmă cu mai bine de două săptămâni, iar cel cu Daniel Falb în rândurile de mai jos.
Daniel Falb (n. 1977, la Kassel, Germania) este poet și filosof. Locuiește în Berlin. A debutat în 2003 cu volumul Die Räumungdieser Parks, apărut la
kookbooks. A continuat să publice la aceeași editură și volumele de poezie BANCOR (2009) și CEK (2015). Toate au fost foarte bine primite de critica literară, vorbindu-se despre Falb ca despre una dintre cele mai importante voci ale tinerei generații, și au fost răsplătite cu premii importante. Cele mai recente cărți publicate sunt Antropozän. Dichtung in der Gegenwartsgeologiel Anthropocene (Verlagshaus Berlin, 2015) și CHICXULUB PAEM (Broken Dimanche Press, 2017). Cel mai recent premiu primit a fost Kurt Sigel-Lyrikpreis, acordat în 2016 de PEN Germania.
Ai început să scrii acum aproape 20 de ani. Ce s-a schimbat în tot acest timp? Din orice punct de vedere dorești.
S-au schimbat multe. Trei circumstanțe au fost însă mai relevante pentru mine ca poet.
În primul rând, ubicuitatea internetului din ultimii 20 de ani. Bineînțeles că a existat o cultură a internetului și în anii ‘90 – de care nici măcar nu am fost conștient pe-atunci –, dar abia ulterior a devenit platforma pe care se derulează viața socială și economică, un fel de arhivă a prezentului – datorită digitalizării totale – și a culturii și civilizației actuale. Internetul a devenit în timp un instrument important și în procesul meu creativ, locul în care experimentez și de unde mă informez.
În al doilea rând, după anul 2000, poezia a încercat o recuperare a conceptualismului: multe dintre ideile artei conceptuale din anii ‘60–‘70, sau chiar mai devreme, din perioada dadaistă, au fost aplicate poeziei de către autori și autoare precum Kenneth Goldsmith și Vanessa Place. Concluziile cele mai importante ale conceptualismului – cum ar fi, de pildă, faptul că poezia nu necesită un limbaj „poetic“, că se situează dincolo de formele artistice tradiționale și nu celebrează esteticul, ci îl pune mai degrabă sub semnul întrebării, îl problematizează – au devenit extrem de importante și pentru mine.
În al treilea rând, în anii 2010 a avut loc o trecere de la postmodernism la un nou tip de realism, materialism și naturalism, atât în filozofie, cât și în științele umaniste. O piesă din acest puzzle este discursul despre antropocen și despre realitatea geologică și globală. Geologia și era geologică actuală au reprezentat sursa principală de inspirație pentru poemele mele din ultimii ani.
Cum se leagă fizica, filosofia, știința politică și poezia?
Toate acestea sunt lucruri pe care le-am studiat și pe care le-am aprofundat! Cred că ele țin mai degrabă de o contingență biografică și nu se leagă sistematic între ele.
Care este conceptul geo-filosofiei?
Termenul geo-filozofiei își reclamă descendența genealogică de la filozofia lui Nietzsche și a lui Gilles Deleuze.
Pentru mine acest concept este strâns legat, în primul rând, de felul în care globalizarea a făcut ca realitatea unei planete să devină deodată o experiență palpabilă, reală (și extrem de problematică) pentru mulți oameni; cu fenomene precum schimbarea climaterică antropocenă, extincțiile în masă, dispariția divesității biosferice - toate provocate de oameni și care impun luarea unor măsuri politice imediate; chiar și discuțiile despre era geologică activate odată cu discursurile antropocene, care prezintă planeta ca pe un obiect cosmologic creat și finit. Geo-filozofie înseamnă să gândești Pământul ca pe un
întreg (în limitarea lui sincronă și finitudinea diacronă). Dar mai înseamnă și să înțelegi gândirea ca pe un fenomen în întregime terestru - ca un fenomen de suprafață.
Pentru poezie am propus un concept analog: acela al terapoeticii. Este vorba despre încercarea de a extrage capital poetic din disursul despre globalizare, antropocen și era geologică: dacă aceste obiecte sunt
anestetice (adică se sustrag unei percepții imediate, depinzând de metode epistemice elaborate), ce noi impulsuri sau tehnici literare rezultă din încercarea de a le face totuși palpabile cu ajutorul poeziei?
Consideri că umorul și ironia – amândouă se regăsesc în poemele tale – sunt mărci ale poeziei tale?
Sigur. Dar nu în mod absolut – iar acest lucru are de-a face cu faptul că eu nu consider poezia în niciun fel un „limbaj special“, nici vreun sub-lexic special al limbii –, ci mai degrabă un spațiu în care să fie anulate, la modul ideal, toate diferențele de vorbire , toate registrele de limbaj, discursuri și termeni de specialitate, un loc în care să fie aduse laolaltă și să se confrunte aceste diferențe.
Un alt aspect ține de faptul că nu îmi place să-mi limitez poezia la un singur registru afectiv. Aceasta trebuie să fie la fel de serioasă și lipsită de umor, pe cât de ironică și amuzantă este – în mod ideal în unul și același vers !
Deci: patetismul, absurdul, excentricitatea, diletantismul, autenticitatea, suferința etc. – toate acestea sunt mărci estetice și afective care sunt posibile în interiorul poeziei și care ar trebui să funcționeze pe post de material de construcție lirică: în acest caz nu există acel registru – tocmai pentru că „autenticitatea“ nu este decât o marcă, un joc de cuvinte ca oricare altul.
De obicei, poezia se ocupă de „eu”, dar în poemele tale găsim, în mare parte, „noi”. De ce?
Am folosit într-o anumită etapă a vieții într-adevăr mult acest „noi“, și aceasta a fost o încercare voită de a mă îndepărta de eul poetic și, în general, de subiectivismul liric. Am încercat să dau astfel cuvântul unui
cor, unei
colectivități. În această perioadă am tratat poezia explicit ca pe o
plastică socială (Beuys) alcătuită din text.
Mai târziu am înțeles că nu se poate scrie un text eterogen din punct de vedere al limbajului, al motivelor și al dramei existențiale doar cu ajutorul acestui „noi“, ci că ar trebui să compun în general mai eterogen, de exemplu pornind de la diverse surse de inspirație, pentru a obține registre diferite în text. De atunci apar
tot felul de agenți în textele mele - noi, voi, ei (formule de adresare), inteligențe acorporale, protagoniști neobișnuiți etc.
Acești agenți și vocile respective sunt doar niște „trucuri gramaticale“ de care mă folosesc pentru a lansa materialul și pentru a-i da un conținut coerent: așadar, în textele mele nu există
niciun fel de naturalism al personajelor.
Ce rol joacă limbajul în poemele tale? Dar semnele de punctuație? Am observat că, la lectura ta de la Brașov, de exemplu, câteva dintre versurile tale se terminau atât cu o virgulă, cât și cu un punct (,.).
O întrebare extraordinară!
În general folosesc limbajul, așa cum ai observat, explict în materialitatea sa: datele descoperite sau inventate le strâng în fișiere și le prelucrez ulterior în poemele mele, le cântăresc din punct de vedere estetic și al valențelor și referențialității lor, le amalgamez și le transform până când iese la iveală fiecare poezie în parte ca o „formă“ unică cognitivă, afectivă și formală: întocmai ca o lucrare plastică.
Fără ca scriitura mea să aparțină poeziei concrete (deoarece nu vreau să renunț la referențialitate și propoziționalitate ca posibilități ale limbii), din acest gest rezultă anumite momente „de concretețe“: de ex. greșeli ortografice lăsate în text, dezacorduri gramaticale între text și acele
found footage adăugate etc. Poezia nu se pretează unei rigori ortografice stricte: habitatul ei se află dincolo de convenționalitatea ultimei ediții a DEX-ului. De aceea nu țin cont de vreo regulă nici în cazul semnelor de punctuație; cum a fost de pildă cazul unui text pe care l-am citit la Brașov, a cărui punctuație neobișnuită se datorează unei greșeli de tipar, dar pe care am folosit-o ca pretext pentru a obține un efect alienant. Faptul că am citit și punctuația în cadrul lecturii i-a conferit textului o nouă structură acustică.
Crezi că poezia poate schimba concret ceva? Legându-mă, de exemplu, de tema Bienalei Europene de Poezie de la Brașov de anul acesta, „Datoria Nesupunerii”...
Singurul lucru pe care îl poate schimba poezia este însăși poezia.
Nu cred că influența acesteia, în sensul restrâns al cuvântului– și anume ca specie literară – depășește astăzi propriul domeniu sau că s-ar potrivi ca mijloc de mobilizare sau informare în sensul larg. Pentru asta există evident mii de mijloace mult mai eficiente, mai ales în această eră digitală.
Dar ea este în sine ceva, este parte a unei realități și o frântură de creație artistică.
Iar pentru mine – și probabil pentru mulți alții– este fără îndoială ceva ce mă ancorează, de fapt, în realitate, ce mă face să înțeleg mai bine epoca în care trăiesc.
Sunt premiile importante pentru tine?
Da. Mă motivează, dar reprezintă de multe ori și un sprijin financiar.
Poate fi poezia/literatura predată?
Da, la fel ca arta vizuală sau compozițiile.
Din păcate nu se oferă foarte multe cursuri de
Scriere literară în spațiul german, iar autoarelor și autorilor le revine sarcina de a studia pe cont propriu, cu ajutorul lecturilor, pentru a-și putea face o părere despre curentele principale și diversele aspecte ale poeticii contemporane și pentru a se putea ralia acestora.
Sunt pentru introducerea scrierii literare în programul de cursuri al fiecărei școli de artă vizuală – restul este anacronic.
Care este cea mai mare problemă din lume astăzi, din punctul tău de vedere?
Cea mai mare problemă a zilelor noastre este încercarea de a direcționa o specie umană care s-a împărțit în diverse continente, s-a separat și s-a dezvoltat diferit, pe o traiectorie care ar permite apariția unei civilizații planetare pacifiste și sustenabile, care să se descotorosească tot mai mult de mizeria politică și culturală de dinainte de globalizare, care să elimine toate toxinele civilizației anterioare globalizării.
Această anticipare și pregătire a unei constituții planetare nu este doar o necesitate politică: ce limbă va „vorbi“ această civilizație viitoare– să spunem în 10.000 de ani – și ce poezii vor „scrie“ aceste inteligențe biologice și artificiale ce vor veni după sunt pentru mine teme care intră automat în raza speculațiilor mele poetice.
Dacă ar fi să alegi un vers/poem care vorbește cel mai bine despre poetica ta, care ar fi acesta?
„Schillerhaus Marbach,
drei Klimaflüchtlinge aus Generation
7141 gehen vorbei 17 Uhr
am 10-11-4.541.736.938, biegen in
die Torgasse, nach 75 Metern links in die Wilder-
muth-, dann Güntterstraße, geh’n
in Unterkunft
Hausnr. 2, das jetzt geschlossene
Art Hotel
in Paem, 0.“
[...]
[Extras din: Daniel Falb,
CHICXULUB PAEM (de-nl), Gent: Druksel 2016]
