Rumänische Ecke: Marin Mălaicu-Hondrari

Capcana

Tot ce mi-a mai rămas de făcut este să încerc să refac drumul meu de la un tânăr vesel și simplu la un bărbat ursuz și plin de toane. Unii vor spune că am ajuns așa pentru că m-am lăsat de băut, alții pentru că nu m-am însurat niciodată, iar alții vor spune că așa am fost dintotdeauna. Dar ea?

În urmă cu câteva zile am trecut prin gară, locul unde am văzut-o pentru prima dată. Nu s-au schimbat foarte multe. În sala de așteptare au apărut scaune de plastic în locul băncilor de lemn și nu mai e soba de teracotă. Iarna, la patru și zece dimineața, când ajungeam în gară, stăteam rezemat de teracotă până se făcea patru și șapteșpe, când venea trenul. Uneori mai întârzia, dar nu mai mult de zece minute. Era cel mai important tren pentru mica noastră stațiune balneară, trenul care aducea turiști. Turiștii încă erau mult diferiți de noi, localnicii. Tata era șoferul singurului mijloc de transport în comun pe care turiștii îl aveau la îndemână, un tractoraș care trăgea după el două remorci acoperite cu prelată și pline de băncuțe de lemn. Pe fiecare dintre cele două remorci scria Bine Ați Venit, iar dedesubt numele fiecăreia, Pacea 1, respectiv Pacea 2, totul scris cu vopsea roșie. În fiecare dimineață mă duceam să-l ajut la bagaje și urcam în remorcă și un căruț, pentru că adeseori turiștii nu încăpeau cu toții în cele două remorci, dar nici nu mai rămâneau pe dinafară suficienți încât tata să mai facă un drum, și atunci apăream eu cu căruțul meu cu patru roți și le căram bagajele până la hotel. Uneori mai căram și câte un turist cocoțat pe mormanul de geamantane și genți, dar tata mă certa de fiecare dată, ,,lasă-i să vină pe jos, că doar nu au oase în burtăˮ. Mie îmi convenea să-i duc în căruț pentru că atunci câștigam dublu. O dată am cărat o femeie gravidă care nu mi-a zis nici măcar mulțumesc, de parcă burtoiul i-ar fi dat dreptul de a fi nerecunoscătoare. Ba mai și trăgea pârțuri și la fiecare pârț ofta de parcă ar fi durut-o măselele. Altă dată am dus un popă gras care arăta ca un luptător de summo în doliu și tata s-a enervat când a aflat că nu mi-a plătit nimic și a zis ,,trebuia să-l dai jos, că poate și el să meargă. Și-așa popii ăștia nu fac nimic, toată viața lor doar cântă și futˮ. Tata era slobod la gură și cam bețiv, dar, una peste alta, era un om bun, harnic și vesel, spre deosebire de mama, care era mai mereu supărată pe toată lumea. Noroc că munceam alături de tata și nu de mama. De când mă știu, tata fusese paznic. Mai întâi la depozitele din gară, apoi la Primărie, iar apoi a ajuns paznic la parcarea comună a celor două hoteluri. A reușit să mă angajeze și pe mine pe durata vacanțelor. Lucram numai noaptea și făceam cu schimbul, o noapte el, o noapte eu. Stăteam într-o gheretă la intrarea în parcare și supravegheam mașinile. În gheretă aveam o masă și un scaun, iar pe timpul iernii primeam un radiator electric.

Într-o noapte m-a strigat unul dintre paznicii hotelurilor. Îl văzusem îndreptându-se spre ghereta mea, dar nu aveam niciun chef să vorbesc cu el. Stăteam într-o parte a parcării, tocmai mă întinsesem în iarbă și mă uitam, ajutat de o lanternă mică, la o hartă cu Emisfera Boreală, apoi încercam să găsesc constelații pe cer. Ca orice începător într-ale astronomiei, găsisem repede Carul Mare și Carul Mic, dar nu și Cassiopeia. Paznicul continua să stea în ușa gheretei mele, așa că m-am dus să văd ce voia. Îl trimiseseră de la recepția hotelului să-mi spună să mă duc la gară cu căruțul. ,,Ce să fac la gară? l-am întrebat. La ora asta nu e niciun tren.ˮ ,,N-o fi tren, a zis el, știind de fapt prea bine că nu era niciun tren, dar e un turist în gară care așteaptă. A sunat la noi, la hotel. Du-te, am eu grijă de parcare.ˮ Am luat căruțul din spatele gheretei și m-am dus. Până la urmă nu-mi strica o plimbare, așa trecea și noaptea mai ușor și, cu puțin noroc, câștigam și ceva bănuți. Pe atunci, mica noastră stațiune balneară intrase deja în declin și după miezul nopții nu mai era iluminată nici măcar strada principală. Doar două becuri mai împrăștiau o lumină fantomatică, unul în dreptul Poliției, celălalt la Primărie. Și totuși, turiștii continuau să vină cu sutele, dar erau din ce în ce mai puțini tineri și nu mai aduceau atât de mult cu niște străini, iar hotelurile păreau să se transforme treptat în sanatorii pentru oameni bătrâni și bolnavi ce sperau ca apele minerale să-i însănătoșească. Nu-i interesa niciun fel de divertisment, pretențiile lor țineau strict de regimul alimentar și de apele minerale.

Când am ajuns în gară, nu am văzut pe nimeni. M-am uitat într-o parte și într-alta, apoi am aruncat o privire în sala de așteptare, dar trebuia să fii nebun să stai vara acolo, între pereții scorojiți, cu lemnul băncilor rudimentare lucind întunecat de mizeria adunată de-a lungul vremii, cu cimentul de pe jos pe care tot felul de pete formau mici insulițe cenușii, atât de vechi încât dădeau impresia că au fost turnate, ca niște motive aberante, odată cu cimentul. M-am gândit să-l întreb pe impiegat dacă nu văzuse vreun turist, dar biroul lui, din care răzbătea o singură luminiță colorată, nu invita pe nimeni să-i bată la ușă. Apoi am văzut o umbră mișcându-se înspre capătul peronului, lângă cabina telefonică. M-am îndreptat într-acolo și, pe măsură ce mă apropiam, eram tot mai uluit. Așezată pe un geamantan metalic, cu spatele sprijinit de cabina telefonică, o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă, de un verde ce mi s-a părut stins în semiîntunericul de pe peron, aștepta. Mă aștepta, deși ea a zis ,,eu sunt femeia pe care o aștepțiˮ, apoi m-a rugat să stau până își termină țigara. M-am îndepărtat câțiva pași. Lângă geamantanul metalic mai avea unul negru, mai mare, din piele. Părul ei avea reflexe castanii și nu îi ajungea până la umeri. Când femeia s-a uitat la mine, am tresărit, mi-am coborât privirea până la sandalele ei roșii, asemeni unghiilor de la picioare și m-am mai îndepărtat câțiva pași, până am ajuns la capătul peronului. Prin talpa subțire a tenișilor simțeam moliciunea de covor a ierbii crescute printre dalele de ciment. Apoi mi-a trecut prin cap că femeia nu putea fi singură acolo, la o asemenea oră, într-o asemenea gară, că mai era cineva care urma să apară dintr-o clipă într-alta. M-am uitat în spatele gării și de-a lungul șinelor, înspre depozitele ce se conturau ca niște uriașe dune de smoală, dar nu se vedea nici un om, nici o umbră și nu se auzea nimic altceva, în afară de susurul cișmelei, atât de familiar mie, aflate lângă panoul de lemn pe care era afișat mersul trenurilor. Și totuși, simțeam o prezență ascunsă, ba mai mult, începusem să cred că dintr-o clipă într-alta urma să izbucnească un țipăt și chiar și după ce femeia mi-a cerut să plecăm și am înțeles că era singură, am continuat să am senzația că cineva mă observase din perimetrul gării.

De la gară până la hotel, dacă țineai strada principală, erau vreo doi kilometri, dar dacă o luai pe ulițe, scurtai drumul destul de mult. Am ales strada principală, era măcar asfaltată, căruțul huruia mai puțin decât printre pietrele de pe ulițe și femeia nu trebuia să fie atentă la fiecare pas. Nu-mi făcusem niciodată probleme din cauza căruțului (nu-i mai auzeam huruitul), nici din cauza asfaltului crăpat, nici nu mai băgam în seamă gropile, până în acea noapte, când mi se părea că până și lătratul îndepărtat al unui câine îi putea face rău femeii care mă urma tăcută, la câțiva pași în spatele meu. Din când în când întorceam capul să mă asigur că nu dispăruse, ceva din atitudinea ei, deși distantă, aproape rece, mă făcuse să o îndrăgesc pe loc, să-mi doresc să mă lase să am grijă de ea. Înaltă, mult mai înaltă decât păruse așezată pe geamantanul de metal, înainta dreaptă, aproape țeapănă, abia mișcându-și brațele pe lângă corp. Și totuși, îmi lăsa o impresie de mare fragilitate, poate datorită ochilor mari sau încheieturilor subțiri, ori mâinilor fine care păreau incapabile de gesturi violente. Drumul până la hotel a fost pe jumătate calvar, pe jumătate vis.

Abia când am intrat în hol, acolo, în plină lumină, mi-am putut da seama cu adevărat cât era de frumoasă. Imediat a remarcat-o și paznicul. Era imposibil să nu o remarci. Cel puțin eu nu mai văzusem niciodată o femeie atât de frumoasă. M-a rugat să-i las bagajul în fața camerei 600, apoi s-a îndreptat către recepție. Urcând cu liftul spre etajul șase m-am întrebat dacă să o aștept în dreptul camerei sau să-i las bagajele și să cobor. Eram tentat să o aștept, dar nu pentru a-mi primi banii pe care-i meritam, de fapt uitasem cu totul că trebuia să mă plătească, ci pentru a mai sta chiar și numai o secundă lângă ea. Până la urmă nu am avut suficient curaj, i-am lăsat geamantanele în dreptul ușii, apoi am coborât imediat cu liftul. Speram să-i pot spune noapte bună. Mi s-a părut că liftul cobora mult mai încet decât de obicei și imediat ce s-au deschis ușile, am țâșnit în hol. M-am uitat spre recepție, dar acolo era doar paznicul povestind cu recepționera. Râdeau și m-am gândit că râdeau de femeia care tocmai se cazase și i-am urât pe amândoi. Apoi m-am gândit că poate râdeau de mine și i-am urât și mai tare. Pe cele șase fotolii mari din hol părea să nu se mai fi așezat nimeni de ani întregi, iar culoarul care ducea la baza de tratament, părea să ducă de fapt direct într-un ținut post-atomic.

Nu mai aveam ce aștepta, așa că m-am dus la gheretă, am lăsat căruțul în spatele ei, apoi am adormit cu capul pe masă. Înainte de a adormi, m-am gândit că ar fi fost bine dacă ferestrele de la camera 600 ar fi dat spre parcare și nu spre pădurea din spatele hotelului și tot înainte de a adormi mi-am zis că trebuia neapărat să învelesc în cauciuc roțile căruțului, până când femeia avea să plece.

La șapte dimineața am ieșit din tură, am luat căruțul și l-am ascuns, ca de obicei, sub estacada hotelului. M-am dus acasă și pe la trei după-amiaza m-a trezit mama să mănânc și să mă duc în curtea școlii, acolo unde urmau să fie împărțite ajutoarele sosite cu o zi înainte de la elvețieni. Două camioane pline de saci și cutii în care localnicii își puneau mari speranțe. Mi-era cam rușine să mă duc, dar cineva din familie trebuia să meargă, și cum tata era la cosit, iar mama avea treburile ei în grădina de zarzavaturi, n-am avut de ales.

Citește întreaga povestire în antologia Dublă expunere, publicată în 2015 la Editura Trei (coord. Roxana Gamarț)