|@ Mihai Surdu
Ar putea părea trivial, dar îmi asum riscul și scriu încă de la început: timpul de lectură al acestui roman e unul deosebit; mie mi-a luat aproximativ șaizeci de ore să-l parcurg. Dacă vreți o poveste care să vă treacă peste postul Crăciunului, dacă plecați zece zile la mare în extrasezon, când orășelul e pustiu, apa rece și terasele închise, ați găsit ce căutați.
În 2008,
Turnul apărea la Suhrkamp Verlag într-un volum de aproape o mie de pagini. Varianta sa englezească avea să aibă chiar puțin peste. În traducere românească însă – splendidă, felicitări, Vasile V. Poenar, încă o dată (vezi Sebald) – romanul lui Uwe Tellkamp a fost scos într-un format interesant, însumând puțin peste opt sute de pagini. Lăsând la o parte rațiunile care au condus la această alegere tipografică, rezultatul e deopotrivă fascinant și monstrous: scrisul mărunt pe pagina înaltă și largă, urmărit zi după zi după zi recuperează ceva din atmosfera ultimilor ani sigilați de comunism în estul Europei; privirea pare să patineze pe rândul încăpător; oricât de harnică, adesea lăsând impresia că stă pe loc, că nu are puterea să avanseze ca de obicei în poveste, trimițând cititorul direct în atmosfera acelor zile în care timpul rodea în gol, acționând asupra indivizilor, nu și a mediului, înghețat în jurul lor ca suprafața unui lac.
Date fiind dimensiunile acestui roman, ceea ce experimentează cititorul este dezlipirea de formă; un soi de uitare. Nu mai simți că citești, că ceea ce ții dinaintea ochilor este o carte. Și nu e nici viață, așa cum s-ar spune prin alte părți. Există un punct în procesul lecturii în care, ca în cazul unei nave spațiale ieșită din atmosferă, unul din segmentele responsabile de propulsie este decuplat; convenția este atunci pulverizată, iar voința, pretențiile de control ale cititorului lipsite de consecințe; după două-trei sute de pagini poți să faci ce vrei, nu te aude nimeni, nu te vede nimeni, chiar dacă mergi mai departe la job și ai în permanență legătura cu stația de pe Pământ, plutești printre personajele din acel cartier al Dresdei deceniului al nouălea,
o seamă de personaje secundare ale secolului trecut, fără să le poți altera; despre care poți intui că sunt fantome ale copilăriei și adolescenței autorului german în al cărui univers ai fost absorbit.
|@ Curtea Veche Publishing
Sună bizar iar ceea ce scriu e departe de o recenzie cinstită de carte, dar chestia asta, „romanul redă scene din viața de zi cu zi a cetățenilor redegiști”, pe care am tot citit-o, mi se pare și mai naivă, un șablon care reduce o narațiune magistrală la o categorie nepractică. Da, sunt construite cu migală scene din viața de zi cu zi a locuitorilor Republicii Democrate Germane, momente care revin și revin, dar experiența lecturii nu se reduce la o sumă de scene pe care viitorii sociologi le vor căuta din nou când vor dori să afle diversele amănunte; așa cum nici o pictură despre care ai zice că înfățișează, în genere, viața la țară sau o femeie cosând, nu este doar atât, șpilul ei nu e ăsta, că te lasă să vezi cum anume stătea o femeie aplecată peste material, nici măcar dacă vorbim despre un pictor mai degrabă modest.
S-a vorbit de asemenea despre importanța cărții ca mărturie detaliată a îngustimii și absurdității totalitarismului; un bilețel pentru umanitate, nu vă mai duceți acolo. Sunt de accord, desigur, orice avertizare e binevenită, mai ales în contextul în care apar mereu stângisme radicale – luna trecută scriam despre Singur în Berlin, plasat în Germania nazistă, că ar putea funcționa ca
reminder, de data asta în legătură cu mișcările radicale de dreapta, a căror manifestare e mereu mai brutală și se cere supravegheată – , dar mă tem că ororile care ne așteaptă vor veni întotdeauna sub o nouă formă, în fața căreia arta nu va fi niciodată scut, ci mai degrabă pansament.
Aș lăsa deocamdată problema mizelor la o parte.
Turnul, la o primă lectură, ca operă de artă, atât. Iată o mostră:
Submarinul era întunecos, neavând ferestre, iar Christian rămase acolo vreo săptămână, după cum i se păru. În timpul acesta pipăise toată celula. Găleata de lângă masa, pusă acolo să-și facă nevoile în ea, avea un capac emailat prins în două locuri prin intermediul unor tije de suport; Christian învăță să facă uz de simțul tactil, ca un orb. Inscripția de pe capac era nițel proeminentă: Servus. Pătura de pe prici mirosea a detergent Spee și ca lamele de la grădina zoologică din Dresda, chestie de care Christian își dădu seama abia după ce stătu să se gândească o vreme. Mai precis, mirosea așa cum miros lamele pe timp de ploaie. Ideea că ajunsese acum pesemne în interiorul sistemului nu-l slăbi pe Christian vreme îndelungată în întunericul celului, care parcă nu se mai termina. Era în RDG, un stat care avea granite apărate și un zid cu sârmă ghimpată. Iar în închisoarea militară Schwedt, în spatele unui zid cu sârmă ghimpată. Iar în închisoarea militară Schwedt stătea pe vine în submarine, în spatele unor ziduri fără ferestre. Așadar acum era pe de-a întregul acolo unde trebuia să fie, ajunsese de bună seamă la destinație. Nu numai că ajunsese la destinație, își spuse Christian în sinea lui, trebuie că acum era în sfârșit el însuși. Era gol, era eul pur, fără nimic altceva și, socoti el, pesemne că acum avea să fie pătruns de cunoștințe și înțelesuri despre care visase la școală și acasă. Stătea gol pe podea, dar simplul fapt al cărui înțeles îl pătrunsese era că ți se face frig când stai un timp gol pe pietre. Că ți se face foame și sete, că poți să-ți iei pulsul, că pe întuneric obosești, că o vreme nu poți să auzi nimic în afară de o liniște apăsătoare și că după aceea urechea începe să producă ea singură niște zgomote, că ochiul încearcă să aprindă în permanență niște mici flăcări de brichetă, aici și acolo, și iar acolo, și că pe întuneric înnebunești, oricât de multe poezii știi, oricât de multe romane ai citit, oricât de multe filme ai văzut și oricât de multe amintiri ai.
Recomand cu tărie acest roman, în special cititorilor de cursă lungă și celor care caută experiențe de lectură extreme.
