Foto: Vali Pană, © Goethe-Institut Bukarest
Bogdan Coșa este un tânăr scriitor contemporan, cu care am avut plăcerea să ne întâlnim recent la Goethe Institut Bukarest. Coșa a vorbit în cadrul unei seri de lectură despre a doua carte din trilogia sa, Poker. Black Glass, alături de Julia Wolf, tânără scriitoare din Germania, și despre romanul ei,
Alles ist jetzt.
În 2011 apare Poker, care deschide trilogia despre care urmează detalii mai jos. În 2013, Coșa publică două cărți: O formă de adăpost primară și a doua parte din cadrul trilogiei,
Poker. Black Glass.
Bogdan Coșa a publicat pe DLITE proza scurtă D.A.D.D.Y., pe care a scris-o în timpul unei rezidențe la Wiesbaden și pe care o puteți citi aici:
D.A.A.D.Y (Word, 47 KB)
Mai multe despre Julia Wolf și cartea ei - aici:
Julia Wolf
Dana Berghes: Cum îți desfășori relația cu scrisul? Ai program, ai stări, ai love&hate cu procesul?
Mai întâi pe orizontală – mă-ntind infinit cu notițe și asterixuri și idei, caiete-ntregi, luni întregi, după care găsesc din întâmplare ca o portiță prin care intru propriu-zis în poveste și alunec ca Alice în Țara Minunilor. Am stări – simt, în general, o bucurie imensă, la care atentează zilnic micile drame personale, ale mele sau ale altora, sau marile tragedii.
Love & hate? Nu. Nu la birou, încerc să fiu cât mai profesionist. Nici program nu am, dar sunt conștient că fiind o persoană foarte calmă și ordonată aș putea induce lumea în eroare. Or eu, cum ziceam, sunt ca Alice prin tunel – Totul e sub control, vorba căpitanului unui echipaj de bob la ultima ediție a Jocurilor Olimpice.
Poezie mai scrii?
Mai compun, dar doar în interes personal, simple studii. M-am grăbit cu publicatul și-am stricat acel prim volum de versuri, care ar fi putut fi un volum strălucit.
Mi-am dat 14 ani – șapte, să mă căiesc și să integrez răul pe care l-am făcut, șapte, cu voia cerurilor, ca să renasc.
La rezidența din Wiesbaden cum ai ajuns? Te rog descrie-mi un pic cum te-ai integrat acolo pe perioada respectivă, cum a fost pentru activitatea ta și ce părere ai acum despre ceea ce ai scris atunci. Te-a influențat locul întrucâtva?
La Wiesbaden mi-a plăcut mult. Am ajuns acolo grație Fundației pentru Poezie „Mircea Dinescu”, care, în anii pari, trimite în Germania pe cheltuiala ei un scriitor român, pentru ca, în anii impari, să găzduiască pe domeniul de la Cetate un scriitor neamț. Aș putea să povestesc ore-ntregi, oricui și în orice registru despre cele două luni petrecute în Hessen. De data asta, o să-mi închipui că suntem la radio și că ascultătorii mei sunt blocați în trafic la intrare în Pasajul Băneasa. E o zi ploioasă de primăvară. Marți. La volan e tatăl familiei, pe locul din dreapta stă bunica cu geanta în brațe, iar în spate, despărțiți de un bax mare de Pampers, mămica cu sugarul adormit în brațe și un adolescent răpănos – din cealaltă căsnicie a soțului.
Locuiam într-o casă superbă, Villa Clementine. Era ca un mic muzeu. Aveam sute de metri la dispoziție, puteam să valsez cu ochii închiși sau cu mâțele care lucrau în restaurantul de sub mine, cu studentele venite în vacanța de vară la bunicii milionari, pe care le urmăream din bucătărie, în fiecare săptămână altele, bându-și cafeaua pe terasă la aceleași ore târzii ale dimineții… Să joc tenis de picior cu copiii de imigranți care îmi semănau atât de tare și care se opreau adesea pe băncile de sub geamul meu și de sub platanii pitici ca să își mai odihnească plasele cu cumpărături… Să ies și să fumez pe acoperiș ca Brâncuși sau ca Kevin Spacey, ca toată lumea bună a Bucureștiului… Să privesc stelele…
Într-o noapte, întorcându-mă foarte obosit dintr-o plimbare de zeci de kilometri de-a lungul Rinului, singur, prin pădure, am decis ca atunci când ajung să iau liftul. Deși nu existau decât trei butoane, parter, etajul I și etajul II, am apăsat greșit. După câteva secunde m-am trezit că mi-am lăsat rucsacul și am început deja să mă dezbrac pentru duș nu la mine în apartament, ci în etajul-restaurant, cufundat în beznă. Candelabrul strălucea deasupra mea. Blatul de inox strălucea și el din bucătărie, mai în spate. Sticlele, în lumina felinarului de pe străduța din spatele casei, aflat la nivelul barului, trimiteau scânteieri multicolore din rafturile de mahon ale (…) De atunci, în fiecare noapte, de cum se stingeau luminile și auzeam fetele îndepărtându-se în hohote delicate de râs, mă duceam la bucătărie și-mi pregăteam o felie din tortul de ciocolată al bucătarului, servind apoi cufundat în beznă și totodată într-un fotoliu un deget de whiskey de 18 ani…
Am scris o povestire frumoasă și tristă cât am stat în Villa Clementine, a plouat mult în perioada aceea.
De ultimul episod al trilogiei te-ai apucat? Care este direcția în care vei merge după ce ai debutat cu o scriitură efervescentă, ai continuat cu Black Glass ca un solilocviu rather întunecos, what's next?
Next: seducerea totală a cititorului.
M-am apucat de ceva timp, dar încă sunt în faza orizontală – teancuri de foi inutile, caiete-ntregi șamd. Îmi fac încălzirea. Oscilez între două titluri, ambele superbe. Nu mă ascund, abia aștept să-l dau gata și știu că pentru asta nu-mi trebuie decât două-trei săptămâni, ca și până acum, două-trei săptămâni ca cea de-a doua venire a lui Cristos, pentru care trebuie stat și vegheat cu candela aprinsă căci nu știe nimeni când o să se-ntâmple.
Cum relaționezi cu colegii tăi de breaslă din România? Dar de pe afară, dintre contemporani, cine îți suscită atenția?
E mâncătorie, normal. Ca scriitori, majoritatea îmi displac, dar nici eu n-am încă operă ca să fiu îndreptățit să comentez. Ca oameni, majoritatea îmi sunt sympa, sunt sigur că aș putea să trăiesc pacea eternă pe o insulă cu 99% dintre ei. La câțiva țin foarte mult chiar. Pentru orice membru al societății literar-umoristice Discuția secretă aș încasa la nevoie un glonte în palmă.
Pentru scriitori din străinătate n-aș încasa. Excepție fac Ionuț Chiva, Ruxandra Novac și Gabi Eftimie, care reprezintă diaspora societății literar-umoristice Discuția secretă.
Cu ce te mai ocupi pe lângă scris? Ai reușit să înlocuiești jocurile de noroc cu altceva? Cum ai ajuns să te înscrii la concurs și ulterior să publici la o vârstă așa mică?
Aveam 21 de ani, nu eram atât de mic – alții sunt aleși primari la vârsta asta. Iubita mea de pe-atunci m-a dus literally de mânuță la un centru de copiere cu doar două zile înainte de Crăciun, în ultima zi în care puteam să-mi înscriu manuscrisul în concursul de debut al editurii Cartea Românească. Acolo am dat 50 de lei ca să-mi printez opera, bani pe care i-am considerat aruncați pe fereastră, dar fie, am zis, asta contează mai puțin. Problema era că bătusem o bucată bună de București prin viscol, cu zăpada până la genunchi, și mai aveam tot pe-atât până la editură. Eram furios – sau amărât, nu mai știu, țin minte doar senzația asta de low. În fine, am câștigat. Bine măcar că am câștigat. (Au urmat lansările, banii, faima – n-am mai avut nevoie de jocurile de noroc și, în general, de nimic altceva, scrisul a fost arhisuficient.)
Îți vine scrisul ca un impuls natural sau ca suma unor exerciții metodice?
Ca o mănușă.
Ai mai scrie dacă te-ai umple de bani, dacă ai fi fericit, dacă nu ți-ar lipsi nimic?
Absolut. Ce poți să faci cu foarte mulți bani? Pe altă planetă nu poți încă să te duci. Pe o insulă am fost deja, am locuit chiar și-am mâncat smochine din copac și-am înotat cu pești colorați înainte de micul dejun. Am călătorit peste tot, așa, rupt în fund. Am mâncat și-am băut mâncărurile și băuturile lumii și pe toate câte sunt posibile le-am făcut. Sunt fericit și nu-mi lipsește nimic. Scrisul rezistă unor evenimente mult mai importante, naștere, moarte, cu o îmbogățire peste noapte se șterge la gură. (Vezi autoarea seriei Harry Potter, care e putredă de bogată și care a scos recent un romănaș sensibil ca vai de el.)
Dacă ai putea ști orice limbă de pe lume, în ce altceva ai citi sau scrie?
În latină, ca să mă-nțeleagă toată lumea.
