Ai fost de mai multe ori în Germania, atât la târguri de carte, cât și în rezidențe literare, iar cărțile tale au fost traduse în limba germană. Care au fost cele mai suprinzătoare aspecte legate de mentalitatea scenei literare nemțești, ce te-a surprins și te-a inspirat?
Nu cred că e o noutate pentru cineva faptul că piața germană de carte este una dintre cele mai puternice din Europa, cărți se scriu, se citesc și se cumpără. Mai mult decât în alte țări se traduce, iar mai mult decât în alte țări se acordă burse de creație autorilor străini. Primul lucru surprinzător și plăcut este publicul care vine la întâlnirile literare cu scriitori necunoscuți, de obicei, nu niște vedete internaționale și, de multe ori, chiar plătește bani pentru a asculta un fragment dintr-o carte în lectura autorului sau, în cazul meu, și al traducătorului sau al unui actor (de obicei, în limba originală citești trei-cinci minute, ca auditoriul să se delecteze cu vocea „auctorială”). Acum doi ani, am avut lecturi în Ulm și Langenau, eram prima oară acolo și Thomas Mahr, librarul și moderatorul discuțiilor, încerca să mă încurajeze înainte de a ajunge pe scenă. Că nici marii scriitori nu au avut destul public (îmi dădea exemple) sau chiar dacă a fost public, nu s-au cumpărat cărțile (săptămâna trecută a vândut doar două cărți la o asemenea întâlnire, dar ce scriitor important!). Iar după lecturi, cu sala plină, l-a sunat pe editorul Herbert Ohrlinger din Viena să-i spună că mai vrea cărți, că s-au vândut toate. Eram cu toții bucuroși și un pic surprinși.
M-a mirat și sistemul special de asigurări, sănătate și pensii pentru scriitori și artiști, în general, din Germania, poate că ar trebui implementat și la noi.
Niciodată nu știi ce te poate inspira. Când, în timpul unei romantice plimbări prin pădurea de la Akademie Schloss Solitude, m-am trezit cu un uriaș porc sălbatic în fața mea, nu m-am gândit că scena va intra într-un roman precum
Kinderland. În 2012, la Graz m-am trezit singură în vârful unui munte, Schlossberg, și singură în castelul Cerrini, rezidența bursierilor, Asli Erdoğan încă nu sosise (luase bursa „Write in Exile”), iar Barbara Marković, scriitoarea orașului Graz tocmai plecase la Viena la soțul ei. Pe la începutul bursei, am avut o întâlnire cu un personaj suspus, căruia i-am dat cartea mea tradusă în germană (
Un an în Paradis) și am primit un CD cu muzică religioasă. Fiind singură pe un perimetru de câțiva km2 și sigură că nu voi deranja pe nimeni, am ascultat muzica cu sunetul dat la maxim. Nici până, nici după aceea, nu am mai putut repeta acea experiență.
Invazia de autori străini nu este întodeauna bine văzută de unii autori locali, care se simt neglijați. E de înțeles. Dacă ne imaginăm aceeași situație în România, cred că și autorii români ar simți la fel. Unii, cel puțin.
Poate sună banal, dar faptul că efortul unui autor de a scrie o carte este apreciat și plătit încă mă surprinde; lecturile publice sunt plătite și ele, la fel și participările la târguri de carte, toate se remunerează, burse sunt multe, poți trăi de la o bursă la alta, iar premiile sunt între 5000-10.000 Euro. Mă simțeam uneori stânjenită când, pentru cinci minute de lectură, primeam bani cât era salariul meu de cercetăror pe o lună, mi se părea că nu merit atâția bani.
Cum a decurs procesul de traducere, cum ai interacționat cu Ernest Wichner pe parcursul traducerii cărților Un an în paradis și Kinderland? Ce dificultăți ați întâmpinat și ce lucruri noi ați descoperit despre traducere?
Prima mea întâlnire cu Ernest Wichner a fost legată de un pește mare și comestibil. Nu cred că am povestit vreodată, dar dacă m-ai întrebat... Eram bursieră la Schloss Solitude, iar Ernest Wichner venise pentru lectura lui Daniel Bănulescu, care avusese o bursă cu un an înaintea mea și venise cu ocazia publicării unui volum de poezie în limba germană. După eveniment, am fost invitată la masă de Jean-Baptiste Joly, directorul Akademiei. Cu mine, mai era o practicantă, o studentă nemțoaică, una din organizatoarele lecturii. Era târziu și ea a întrebat dacă poate sta cu noi la masă, că nu mai are cum ajunge la rezidența noastră, iar noi urma să venim cu microbuzul de la Solitude. Directorul i-a spus că da. Nu cunoșteam pe nimeni aproape și ne-am așezat într-un colț, noi două. Fata a comandat doar ceva de băut și eu am făcut la fel, nici nu-mi imaginam că pot să mănânc lângă cineva care doar bea. Când au venit bucatele, eu m-am trezit cu un pește uriaș și înspăimântător, pe care trebuia să îl consum corect și degajat de față cu toți. Îl comandase pentru mine domnul Joly. Nu trebuia să fii mare traducător ca să citești pe fața mea că aș fi preferat mai degrabă să stau sub masă decât să mă ating de acea fiară prăjită! Iar Ernest era chiar în fața mea și se amuza, probabil. Cum eu stăteam țeapănă și mă gândeam intens cum să abordez dihania, șefii cei mari de la masă au chemat chelnerul și l-au rugat să scoată oasele din peștele meu, ca să-l pot mânca mai ușor. Chelnerul s-a executat pe loc și a venit cu niște săbiuțe și cu o tăviță, a făcut harcea-parcea de două ori și mi-a întins o tocăniță de pește, mai prietenoasă, de data asta și fără oase. Mie nici acum nu-mi place să mănânc în public, iar pe vremea aceea eram și foarte timidă, și pur si simplu nu mâncasem niciodată pește în public și muream de frică să nu mă înec cu vreun os și să mă fac de râs. Acum aș mânca și un rechin între doi prezidenți și aș întreține și discuții savante! Dar începutul e greu... Atunci i-am lăsat lui Ernest un roman,
Un an în Paradis, iar el a scris apoi la Akademie Schloss Solitude că vrea să îl traducă. Am fost de câteva ori la Literaturhaus Berlin, unde Ernest Wichner era (este) director, am locuit chiar într-un mic apartement de acolo care se numea „Hof”, iar eu credeam că înseamnă „Speranță” (de la „Hoffnung”), dar însemna, mai prozaic, doar „Curte”, din cauza geamului care dădea în curtea interioară. La prima noastră întâlnire, nu știu despre ce exact discutam, dar Ernest s-a ridicat, a ieșit la balcon și s-a întors cu o sămânță mare de floare, ca s-o plantez acasă, poate vorbeam despre florile frumoase de la Literaturhaus. Numai că am păstrat-o și o păstrez și acum, seamănă cu o sămânță de dovleac și stă la loc de cinste în colecția mea de pietricele. În privința traducerilor, nu am avut nicio dificultate (eu, poate Wichner a avut, dar nu mi-a zis). Iar când a tradus
Kinderland nu-mi amintesc să mă fi anunțat. Mi-a trimis doar mesajul încântat al primului editor căruia i-a arătat manuscrisul și care l-a rugat să nu mai trimită și altora, că îl publică el. De altfel, fusese invitatul meu la lansarea cărții și cred că îi plăcuse romanul. Ernest Wichner vorbește puțin și lucrează mult.
Dintre bursele obținute, ce a individualizat perioada petrecută în rezidențe în Germania?
M-aș simți ca o pensionară nostalgică dacă mi-aș depăna acum toate amintirile. Fiecare bursă are specificul ei, fiecare a contat într-un fel sau altul. Există două tipuri de rezidențe, unele cu potențial mare de acordare a burselor, situate fie în orașe mari (Berlin, Viena, Graz), când ai foarte mulți colegi din același domeniu sau din domenii conexe; altele, în localități tihnite, retrase, unde ai maxim doi colegi, e atâta liniște, izolare, că nu-ți rămâne decât să scrii. La Akademie Schloss Solitude eram mereu cam 50 de bursieri plus câțiva membri de familie, tot artiști de obicei. Interacționam enorm, vorbeam patru limbi pe zi; participam la cele mai năstrușnice proiecte, un tânăr regizor bulgar ne-a rugat să dansăm pe scaune pentru proiectul lui, care inițial își propusese să ridiculizeze sedentarismul contemporanilor, dar a ieșit altceva. Am dansat. M-am împrietenit cu o tânără savantă chineză care cânta la un fel de vioară chinezească și am convins-o să-mi acompanieze lecturile. Am aflat de la colegii nemți că există o ofertă de bilete la firma Saturn care costa 120 de Euro, dar poți merge timp de șase luni unde vrei și poți face patru călătorii în acest timp. Mi-am luat acel bilet și am fost într-o călătorie fantastică cu o artistă americană, Kristina Estell, care avea și ea bilet. Engleza mea era foarte aproximativă și lumea își bătea capul cum ne vom înțelege, dar n-a existat nicio neînțelegere între noi. Am pus harta Germaniei în față și ne-am ales cele mai îndepărtate (de Stuttgart) puncte, am urcat în turnul catedralei din Köln și ne-au tremurat genunchii trei zile, apoi Hamburg, Marea Nordului, insula Sylt, la care am ajuns cu trenul pe apă (în stânga apă, în dreapta apă, dar mergem înainte!). Era așa de frig (în august), că mi-am cumpărat pantaloni, pe care i-am udat plimbându-mă pe malul mării, i-am pus la uscat pe balcon și au dispărut. Fie i-a luat vântul, fie i-a furat vreun vecin... Am vizitat apoi Luebek-ul, Timmendorfer Strand, apoi am coborât spre Dresda, Leipzig. Eu eram atrasă de muzeele clasice, iar Kristina, de arta contemporană. Ca să nu ne rătăcim, mergeam împreună peste tot, așa că m-am familiarizat și cu noile curente, grație ei. Pe malul mării, Kristina căuta pietre pentru nu știu ce expoziție la care se gândea, eu o ajutam, dar îmi opream și mie câteva pietre mai frumoase. Zece, de obicei. De atunci, tot adun pietre pe unde mă duc.
Tot atunci am hotărât să vizitez Hohenzollernburg , de unde vin regii României, am mers cu o mașină, iar șoferul era un profesor inginer neamț, coleg bursier, care a dorit și el să vadă castelul. Și-a pus GPS-ul și ne-am rătăcit în ultimul hal. Erau mai multe localități, numele începeau cu „Hohen”. „Nu vrei să-l vizităm pe acesta?”, mă întreba când ajungeam la vreun Hohen oarecare. „Nu, răspundeam eu, vreau Hohenzollernburg !” Până la urmă l-am găsit...
În Kreisau, Polonia, casa în care stăteam era înconjurată de un crâng și de lanuri de porumb și floarea soarelui. Casa avea o grădină de flori, printre care am descoperit trandafiri de dulceață și cum înflorea unul, repede îl culegeam. Mai era o tufă serioasă de mure de care am avut grijă conștiincios nu cumva să rămână nemâncată și să se scuture. Nu prea aveam pe ce cheltui banii în mica localitate, așa că am vizitat Cracovia și Karpacz, unde am văzut un muzeu al jucăriilor (altele nu erau). În afară de muzee de artă, am ajuns și la muzeul ciocolatei din Köln, de care-mi amintesc cu plăcere.
La Ottensheim am Donau stăteam pe malul Dunării și număram corăbiile care trec, mi le-am notat chiar, pentru vreun viitor roman, urmăream cum trec oamenii de pe un mal pe altul cu Drahtseilbrücke, care înseamnă un fel de pod plutitor, dar mie îmi suna a „podul dracilor”. Mă plimbam de-a lungul Dunării pe un drum îngust pentru pietoni și bicicliști care se numea „Quo vadis?”. Bursa de la Paris a însemnat muzee, muzee și iar muzee și biblioteci. Când am vizitat pentru prima oară Viena, mi s-a recomandat insistent să merg să văd caii lipițani dansând, că-i ceva nemaipomenit. Am cumpărat bilet, dar nu la cai, care erau plecați în vacanță în munții Alpi, ci la mânjii însoțiți de mamele lor. Iar biletul, scump! Spectacolele se țin în Palatul baroc Hofburg, foarte frumos, dar mânjii m-au dezamăgit. Ajunsesem înainte și, până la spectacolul cailor, am intrat într-o biserică de vizavi, iar acolo cânta orga. Erau puțini vizitatori care intrau, ieșeau, iar eu m-am așezat și ascultam. Muzica înceta și-l vedeam pe muzician cum se uită de sus, mai sunt? Și iar cânta, a cântat până am plecat și am avut impresia că a cântat doar pentru mine.
Ai cunoscut alți scriitori, ai interacționat și păstrat legătura cu autori și artiști cunoscuți în rezidențe?
Am cunoscut foarte mulți, am interacționat cu mulți și am păstrat legătura cu puțini.
De ce sunt folositoare pentru un scriitor aceste rezidențe?
Pentru cineva care are un job cu opt ore pe zi la birou, o rezidență oferă timp pentru scris, pentru amatorii de călătorii și de senzații, bursa înseamnă un loc nou, magnific, de obicei, cu multe obiective turistice de vizitat. Intri în contact cu oameni noi, deosebiți, de obicei. Te descoperi, ai mai multă încredere în forțele tale. Vezi că idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine. Mai înseamnă și ceva bani pentru zile negre, după ce bursa se termină.
Care sunt cele mai dificile momente pe care le întâmpină un scriitor într-o rezidență, mai ales dacă aceasta este una de lungă durată?
Organizatorii au grijă să ai parte de momente cât mai frumoase și să ai toate condițiile pentru a scrie și a te simți bine, de aceea trebuie să fii un personaj cu totul problematic ca să te simți prost în timpul unei rezidențe. Poate dorul de familie să te macine, dar, de multe ori, poți merge cu întreaga familie sau te pot vizita ei sau poți tu să-i vizitezi, dacă bursa e mai lungă. O pătrime din timpul rezidenței poți lipsi, de obicei, sau poți întrerupe bursa, o poți împărți în două.
Sunt rezidențele pentru oricine? Cine nu ar trebui să își facă speranțe?
Nu aș putea să descurajez pe cineva. Când am avut prima mea bursă, nu aveam nici prea multe publicații în străinătate, depășisem vârsta de 30 de ani (limita era de 35), nu aveam contacte în străinătate și nici prea multe opinii despre ce înseamnă o rezidență de creație. Eram cercetător cu jumătate de normă la Institutl Călinescu și unul din avantajele bursei mi se părea a fi de ordin material. Salariul meu nu se ridica la 200 Euro, iar bursa era de o mie.
Dacă e să răspund textual, totuși, cine a depășit vârsta de 35 de ani, nu știe nicio limbă străină, are o operă literară mai modestă (puține cărți la număr), care nu a fost tradusă integral sau în antologii are mai puține șanse, cred. Dar acordarea burselor seamănă cu o loterie, sunt invitați să candideze scriitori din toată lumea sau din toată Europa sau din Europa Centrală și de Est, participă sute de scriitori și alegerea unuia (sau mai multor candidați, dar nu mai mult de cinci) are și o doză de subiectivitate, e vorba și de puțin noroc (chior). Mai sunt și rezidențe care nu oferă burse sau îți plătești tu cazarea, adică trebuie să fii asigurat material, s-ar putea ca acolo să fie mai simplu de ajuns.
***
Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei „România literară”, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu
Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele
Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană),
Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul „Crystal” la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi
Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015),
Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte,
Cenzura pentru începători, apărut în Austria, în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie
