Lună de lună, fie că e vorba de scriitori sau editori, traducători, librari, PR-manageri sau redactori de carte, cei trei invitați vor răspunde întotdeauna la aceeași întrebare: dacă ai putea schimba ceva în felul în care funcționează lumea editorială în România, care ar fi primul lucru pe care l-ai face și de ce?
dosar realizat de Bogdan Coșa
Claudia FITCOSCHI, Brand Manager @ Editura Polirom
|© Claudia Fitcoschi
E limpede, cred, pentru toată lumea (din industrie, cel puţin) că o mulţime de ceva-uri din industria editorială autohtonă ar trebui schimbate sau îmbunătăţite. Și în timp ce cred că industria are probleme de rezolvat, mai cred că mai și rezolvă din ele, chiar dacă cu pași mici. Mă gîndesc la oamenii din această industrie, la energia, entuziasmul și abilitățile lor. Nu am văzut pînă acum pe nimeni – am în vedere, în primul rînd, cele mai importante edituri din România – care să stea cu mîinile în sîn, numai pentru că industria noastră de carte are o cifră de afaceri mică sau consumul de carte e extrem de scăzut, comparativ cu ce se întîmplă în alte piețe, fie ele din Est sau din Vest.
Nu ştiu însă dacă ar putea cineva revoluţiona o industrie (mai firavă decît altele, dintr-o ţară de asemenea mai firavă decît altele) dintr-odată, peste noapte, pînă la ultimele rotiţe ale mecanismului său de funcţionare. Ştim deja: majoritatea problemelor industriei noastre de carte sînt de natură financiară.
Bugete mici de promovare. Onorarii mici pentru traducători. Drepturile de autor. Salariile mici ale librarilor. Rabaturile comerciale. Interminabil.
Însă mie mi se pare că atenția noastră (a noastră, a politicienilor; a noastră, a Ministerului Educației; a noastră, a României) nu se duce cît trebuie înspre viitorii consumatori. Cititorii cumpărători de carte. Cititorii în formare, în creştere, cititorii care încă nu ştiu că sînt cititori.
Crearea nevoii de lectură. Educarea lecturii în şcoală. Chiar și la grădiniţă. Un copil de trei ani se poate îndrăgosti de ideea de carte, de obiectul în sine, chiar dacă nu are răbdarea să asculte o poveste foarte scurtă, adaptată pentru vîrsta lui, citită de părinţi sau de educatoare. O poveste spusă (chiar dacă) mai mult prin imagini poate cuceri un copil care mînuieşte extrem de abil o tabletă, încă de la doi, trei ani. Fireşte că se întîmplă deja o grămadă de lucruri în sensul ăsta în industrie. În şcoli, licee, facultăţi, au loc întîlniri cu scriitorii, ateliere de lectură şi dezbatere etc. De asemenea, elevii sînt implicaţi în evenimente care au loc în afara şcolii (librării, cafenele), însă
ar trebui să existe un program pe termen lung care să aibă în vedere exclusiv asta: formarea viitorilor cititori (cumpărători de carte). Pentru ca industria să o ducă mai bine, trebuie să se vîndă mai multă carte, trebuie să se citească mai mult. Mult mai mult decît se citeşte acum.
Eu aş reorganiza deci modul în care funcţionează industria de carte în jurul cititorilor şi, mai ales, al viitorilor cititori. Tinerii şi foarte tinerii cititori sînt cei care vor susţine industria de carte. În același timp, nu aş neglija absolut deloc nici o categorie de cititori. Cititorii trebuie seduşi în permanenţă, pentru că sînt imprevizibili, capricioşi şi pot migra foarte uşor spre alte provocări editoriale. Aceştia trebuie mereu şi mereu recuceriţi. Cu fiecare nouă apariţie, miza e să cîştigi un nou segment de public, dar şi să lărgeşti segmentele pe care le-ai cucerit deja.
PS: Un al doilea plan de schimbare ar fi neapărat legat de librari.
Aş investi în librari, în formarea, dezvoltarea, statutul lor, pentru că ei joacă (încă) un rol extrem de important în relaţia (directă) cu consumatorul de carte.
Alexandra FLORESCU, PR Manager @ Editura Nemira
Alexandra Florescu |© foto de Mihai Vakulovski
Lumea editorială din România este o junglă frumoasă, pasionantă pentru cei implicați și dedicați, haotică prin comparație cu lumile editoriale din alte țări.
Ca om de comunicare nu pot să nu mă confrunt zilnic cu faptul că apariția unei cărți noi sau premierea unui scriitor tradus la noi NU reprezintă o știre sau ajunge cel mult o notă de subsol.
Pagini dedicate culturii nu mai există în ziare și pe site-urile de știri, iar în zona de entertainment, categoria CARTE, dacă există, e undeva sub Filme, Concerte, Muzică. E o chestiune sistemică, care ține de societatea românească, de educație și, din păcate, lamentațiile despre situația asta sunt mult mai numeroase decât acțiunile proactive.
La o căutare simplă pe google „Cât citesc românii?”, apar zeci și zeci de articole mainstream care deplâng CÂT sau CE citesc românii. Mi se pare ironic și ușor ipocrit faptul că
jurnaliștii perpetuează constant lamentațiile pentru clickuri și vizualizări. Dacă și-ar asuma conținutul articolelor pe care le scriu și cifrele pe care le publică, logic ar fi ca ei înșiși să încerce să facă știri despre apariții editoriale cu potențial de interes pentru public, interviuri cu scriitori străini sau români pe teme de interes general etc. Din fericire există tot mai multe canale de comunicare online, mai mult sau mai puțin nișate, comunități de cititori care scriu despre cărți și desigur mai există comunicarea directă prin propriile canale, cu comunități direct interesate pe care fiecare editură și le crește și întreține. Oare ce cred comunitățile astea când li se spune peste tot că românii nu citesc?
De aceea cine intră acum într-un departament de comunicare într-o editură, mai bine uită tot ce știe din manuale despre „instrumentele clasice”.
Comunicatele de presă sunt în momentul ăsta, cred, cel mai ineficient intrument de comunicare dacă rămâne la structura predată la școală. În scurt timp preconizez că
nici lansările de carte clasice nu o să mai însemne nimic.
Oamenii de comunicare trebuie să livreze conținut de calitate diferențiat pentru fiecare canal. Într-un fel comunici debutul unui autor român și cu totul altfel comunici traducerea unui roman young adult. Trebuie să cunoască foarte bine toate canalele de comunicare, publicul lor, ce anume trebuie să le transmită și CUM să le vorbească pe limba lor.
Ca să mă întorc la întrebarea despre ce aș schimba la funcționarea lumii editoriale din punctul de vedere al comunicării (despre celelalte s-au pronunțat deja ceilalți specialiști),
aș schimba modul convențional în care se comunică în general și aș pleda pentru mai multă atenție la conținutul comunicat. Nu mai putem pretinde de la alții să facă o știre din apariția unei cărți sau un rockstar din autorul nostru. Noi avem datoria să livrăm acele conținuturi interesante pentru comunitățile la care vrem să ajungem. Sinopsisul unei cărți poate fi mai puțin atractiv decât
un detaliu inedit din biografia autorului. Un video-interviu cu un autor va fi mai interesant decât o biografie tradusă și trimisă într-un comunicat de presă.
O întâlnire cu mai mulți scriitori și cititori e mai dinamică decât o lansare de carte și tot așa.
Trebuie găsit un echilibru între practicile convenționale verificate în timp și mult curaj pentru a găsi și testa formule inedite.
Eliza SIMA DUMITRAȘCU, PR Manager @ Editura ART
|© Eliza Sima Dumitrașcu
Cele mai puternice amintiri pe care le am despre cărți se leagă de numele Bibliotecii Județene “V. A. Urechia” din Galați, bibliotecă pe care o frecventam asiduu la începutul anilor ’90. Îmi amintesc cu nostalgie curtea umbroasă și răcoroasă, apoi liniștea care înconjura biblioteca, șușotitul bibliotecarelor, fișele de împrumut înfipe în buzunărașul de pe ultima copertă, mirosul de hârtie învechită, răsfoită, paginile îngălbenite și uzate (alegeam acele cărți care aveau, pe cât posibil, numărul de pagini intact), frustarea că nu pot lua mai mult de cinci volume acasă sau că titlul pe care-l doream nu era disponibil. Nu mă ajuta nimeni în aceste alegeri și de multe ori căutam să pun mâna pe cărțile pe care le citeau chiar eroii lecturilor mele. Nu-mi imaginam cum iau naștere cărțile sau cum arată un scriitor.
Cu toate acestea, devoram cu pasiune tot ceea ce reușeam să pescuiesc din bibliotecă: romane, poezie, proză scurtă. Pe înserat, pe sub caietele de teme, noaptea cu lanterna sau, în fugă, dimineața înainte de micul dejun. Eram curioasă în legătură cu tot ce miscă, așa cum toți copiii din lumea asta sunt. Curiozitatea, energia și entuziasmul copiilor sunt o resursă valoroasă care n-ar trebui irosită. Și
asta este ceea ce mi-aș dori în primul rând pentru lumea editorială din România: să păstrăm copiii aproape de cărți.
În primul rând, mi-ar plăcea ca tânărul din ziua de astăzi să fie instruit de profesori care-și permit luxul să citească (
subvenții pentru achiziție de carte oferite profesorilor), apoi să aibă acces la biblioteci frumoase și moderne (
alocare de fonduri de carte substanțiale pentru bibliotecile școlare), și neaparat să găsească o librărie cât de mică în orașul său (
subvenții pentru plata chiriei sau scutirea unor taxe și impozite) unde să poată face cunoștință cu un scriitor (
bugete de marketing mai mari în edituri). Apoi, după ce va fi citit la recomandarea părinților și a profesorilor, să aibă posibilitatea de a-și cumpăra cărțile pe care și le dorește, iar nu pe cele care sunt „obligatorii”.
Publicul adolescent din România este o categorie foarte activă în mediul on-line, de exemplu, dar cu putere mică (spre deloc) de cumpărare. Nu de puține ori am văzut la târguri de carte părinți care aleg pentru copiii lor, pentru că știu ei mai bine, sau renunțând la jumătate din teancul de cărți adunate din stand pe motiv că nu se încadrează în buget.
Cu ajutorul unor vouchere pentru cărți, elevii și studenții ar avea atât libertatea alegerii (citind de plăcere, iar nu doar pentru examene) și ar căpăta reflexul achiziției de carte.
Așa nu ne vom mai amuza pe seama unui cuplu respectabil venit să cumpere carte de la târg având convingerea profundă că romanul
În căutarea timpului pierdut este „de acțiune”. Lăsând gluma la o parte, educația culturală este elementul de bază pentru construirea audienței la care visăm cu toții.
Sigur că atunci când vorbești de educație culturală te folosești obligatoriu de cuvinte grele ca subvenții, fonduri sau bugete, cuvinte care se traduc în politici publice în domeniul culturii și al educației, în implicarea masivă a statului, care lipsește cu desăvârșire, cum mult mai bine decât mine au susținut atâtea voci din acest dosar. S-au formulat mai multe soluții: presiune pe guvernanți, forme profesioniste de asociere, unitate, transparență și comunicare în breaslă. Mi-e greu să adaug ceva ce nu s-a spus, dar am și eu convingerea că fiecare din locul în care ne aflăm, făcându-ne treaba competent, putem contribui câte puțin la o stare generală de bine a pieței de carte.
Și da, n-am pomenit nici măcar un cuvințel despre strategii de marketing și promovare, cum poate că s-ar fi cuvenit în calitate de PR, pentru că
soluția nu este să ne furăm unii altora din puținul public cititor, ci să încercăm să-l construim împreună.
