Rumänische Ecke: Mihai Radu, Extraconjugal (fragment)

Extraconjugal*

Într-o sâmbătă, pe la amiază, Alexandra a luat-o pe Ve şi au plecat la ziua de naştere a unei fetiţe de la grădiniţă. A căutat pe laptop adresa unde trebuiau să ajungă chiar înainte de a ieşi pe uşă. A lăsat laptopul în bucătărie, pe masă. Când l-am luat să-l mut de acolo, ecranul s-a luminat şi mi-a apărut în faţă contul de e-mail al Alexandrei. M-am aşezat cu laptopul în braţe pe fotoliu şi m-am uitat prin mesaje. Nu urmărisem niciodată să fac asta, însă atunci, dincolo de orice, era o intrare în „Alexandra“ ultimului an şi voiam să aflu cine sau „ce“ era asta.

— De ce ai divorţat ? am întrebat-o după ce s-a întors acasă cu Ve.

Tăia castraveţi şi roşii pentru salată, eu stăteam la masă şi mă uitam pe telefon, absorbit şi deopotrivă plictisit de lumea virtuală. S-a întors spre mine şi m-a privit câteva clipe. Am continuat să mă uit în ecranul telefonului şi să scrolez cu degetul, ca şi cum vorbeam despre ce ar mai fi de pus în salată.

— În ce sens ? m-a întrebat.

Întrebarea ei era, de fapt : de ce mă întrebi acum despre asta ?

În sensul în care divorţează oamenii. De ce ? Nu l-ai mai iubit, nu ştiu de ce ? Îl urai sau ce a dus la divorţ ? V-aţi certat ?
Puneam între noi distanţe pe care nu le pusesem niciodată, distanţe la care renunţasem, şi o făceam ostentativ, voiam să se vadă, aprindeam adevărate focuri în noapte. Avea dreptate : de ce, între timp, devenise o întrebare divorţul ei ?

— Nu, nu poţi să te cerţi cu Cristi.

N-am putut să-mi dau seama dacă răspunsul ei era unul ingenuu sau încerca să joace rolul celei care e abordată din senin de un individ în vagonul de tren, răspunzând cu o mică istorioară care, chipurile, era exemplificatoare.

— De ce, e prea bun la asta sau ce ? Învinge pe oricine la ceartă ?

— Nu, dar nu se ceartă. El nu se ceartă cu nimeni.

— Mă rog, înţeleg, e invincibil, dar de ce aţi divorţat ?

S-a întors din nou spre mine, puţin iritată probabil de tonul întrebării. M-am bucurat că observase atitudinea mea, că (mi-am imaginat) n-a putut să mai joace cartea indiferenţei. Aşadar, era una prefăcută.

— Mi-am dat seama că am făcut o greşeală.

— Aţi fost împreună trei ani de zile, iar apoi, după doar o lună de căsnicie, ţi-ai dat seama că făcuseşi o greşeală ?

— Da, aşa a fost.

Era clar, nu voia să-mi accepte interogatoriul şi am înţeles, din tonul ei, că fusesem un idiot, lucru care îmi dădea un nebănuit imbold de a continua în aceeaşi direcţie. Nu căutam răspunsuri, voiam să dezbrac ceva din trecutul nostru apelând la trecutul ei. Hm, mă gân¬deam, cumva oamenii, când stau mult împreună, se pun de acord asupra trecutului, îi acordă pacea unui caz închis.

— Mda, mi se pare ciudat, atâta tot, am continuat.

Am lăsat telefonul să-mi cadă pe masă şi am ridicat privirea spre ea.

— În ce sens ţi se pare ciudat ? m-a întrebat ea.

— Aşa, ciudat, să divorţezi după o lună… Trebuie să accepţi că e un lucru ciudat.

Acel „trebuie să accepţi“ consfinţea faptul că era o discuţie despre doi oameni în genere, că noi doi nu eram decât unii care jucau nişte personaje, deci nişte „unii“ care puteau fi judecaţi după rigorile cele mai comune.

— E mai rar, n-aş zice ciudat, a spus ea.

— E mai foarte rar, vrei să zici. Mai foarte rar spre mai niciodată, aşa… Şi ciudăţenia asta e o raritate.

— Şi ce să fac acum ? Nu pot să schimb asta, nu ?

S-a retras prin cuvintele astea în spatele unui trecut masiv, de neclintit, ca în spatele unui zid, a ceva ireparabil cu care aşadar voiam să mă lupt numai ca să pierd.

— Nu, doar ziceam.

— Ştii foarte bine că nu „doar ziceai“. Şi se vede că eşti nervos. De ce nu-mi zici mai direct ce vrei ?

— Ştii ce, da, cred că sunt nervos. A încercat să te convingă să nu divorţezi, te-a rugat, te-a implorat, a zis că nu acceptă ?

— Am avut o discuţie, da, a încercat cumva.

— Dar nu a insistat…

Mă enerva descrierea acelui Cristi echilibrat şi matur, despre care o mai auzisem în decursul anilor de câteva ori. Mă gândeam că abia aştepta să se vadă din nou cu el, să ia contact cu aura lui liniştitoare. Mi-l imaginam ca pe un Christos care îşi rotea aura pe deget la fel cum îşi freacă gardienii, flegmatici, inelul ăla plin de chei.

— Te deranjează că ne vedem ? m-a întrebat ea.

— Nu.

— Nu te-a deranjat niciodată că ne vedem, mi-a zis. E acum vreo problemă, s-a întâmplat ceva ?

Aşadar, acelaşi joc în care ne aruncam mortăciuni de la unul la altul – eu mort, ea moartă, cadavrele uneicăsnicii care, până să moară, se transforma pentru o vreme într-un joc care nu distra pe nimeni.

— Nu-mi dau seama, i-am răspuns şi am ieşit din bucătărie.

Am auzit-o în urma mea :

— Robert, nu fi copil acum, nu pleca !

M-am dus în living, lângă Ve, care se juca cu un spital mare, din piese Lego.
Ce-mi place la toate jocurile Lego pe care le are Ve este că, pe lângă construcţia în sine – cum era atunci un spital cu asistente, doctori, maşină de salvare şi bolnavi –, mai sunt o mână de piese alături. Nu-mi dau seama dacă sunt de rezervă, nu cred, n-am întrebat, sau dacă ar trebui să fie prinse undeva, numai că Ve nu ştia unde să le pună ori nu putea. Le potriveam eu unele în altele aiurea, doar ca să nu se piardă. Şi mă gândeam că acest joc imita perfect viaţa. Simţi nevoia să nu laşi nimic la voia întâmplării prin viaţă, bucăţi de lume care să plutească la fel cum plutesc sloiurile de gheaţă când vine primăvara, ceea ce e o mare porcărie. Ar trebui să zicem mai des şi mai clar : lumea are resturi, lumea are bucăţi de lume care nu se potrivesc niciunde, lumea e foarte imperfectă, dar bucăţile de lume care plutesc aiurea nu o vor face perfectă, nu-i aparţin. Tot încercăm să completăm puzzle-ul, însă piesele pe care le mai avem de potrivit sunt dintr-un alt puzzle, dacă nu cumva din nici unul anume.

Îmi trimisesem de pe adresa ei toate e-mailurile pe care le schimbase în ultimele luni cu fostul ei soţ.
Alexandra mi-a spus că mai fusese căsătorită la vreo două luni după ce ne-am cunoscut. Chiar nu mă interesa, iar atitudinea mea i-a plăcut. Probabil că voia o viaţă nouă, iar reacţia mea era parte a etichetei care confirma că noua viaţă nu a mai fost purtată. Ştiam că fostul soţ era mai în vârstă, avea peste cincizeci de ani. Nu mi s-a părut nicicum să se întâlnească o dată pe an, când el venea în ţară să-şi viziteze rudele şi prietenii. Era profesor de nu ştiu ce chestii legate de evoluţia pământului la o universitate din Toronto. La început am văzut-o chiar ca pe o chestie excitantă – îi furasem nevasta mai tânără unui profesor boşorog. Însă lucrurile nu stătuseră deloc aşa, o tachinam pe Alexandra, care se arăta deranjată doar ca să-mi facă pe plac. I-am zis că o să mergem la înmormântarea lui, nu era nici o problemă, voiam să văd Toronto.

Alexandra îi povestise de schimbul de mesaje dintre mine şi Corina, despre „aventura“ mea. Tot din e-mailuri am aflat că de luni bune Alexandra mergea la psiholog. Spunea că asta o ajuta, spunea că o iubea atât de mult pe Ve, încât nu putea să nu mă iubească şi pe mine, dar că îi era atât de greu să mă vadă : „Câteodată îmi e scârbă de el“. Acestea fuseseră cuvintele ei într-un e-mail din iarnă. Îi mai spunea că uneori trăgea maşina pe dreapta şi plângea, că nu ştia cum vor sta lucrurile până la urmă, că de-abia aştepta să vină în ţară ca să se întâlnească : „E amuzant, nu-i aşa, dar eşti singurul prieten pe care-l mai am“. Răspunsul lui fusese următorul : „Regret în fiecare zi ! De-abia aştept să ne vedem“. Aşadar, moşul voia să se înşurubeze din nou în fosta nevastă. Nici nu ştiam ce-ar fi trebuit să fac. Îmi treceau prin minte toate scenariile. De exemplu, mă gândeam că nu trebuia decât să mă asigur în eventualitatea unui divorţ. Ce însemna asigurarea asta ? N-aveam vreme de răspunsuri. Oare nu ar fi fost nimerit să-i urmăresc, mă gândeam, s-o las pe Alexandra să meargă la el la hotel şi apoi să-i pozez sau ceva de genul ăsta, astfel încât la divorţ să am totuşi ceva, să pot să negociez. Ea avea e-mailurile mele, eu aveam poze. Pozele bat cuvintele. Dar obscenităţile mele din mesaje aveau să fie totuşi un argument puternic în favoarea Alexandrei. Plus că eu mă cuplasem cu o tipă tânără şi mişto, ea cu un boşorog înţelept care nu se certa cu nimeni. Oricum, mi se părea de-a dreptul scârbos ca Ve să crească lângă acel om.

*Fragmentul face parte din romanul Extraconjugal, apărut recent la Editura Polirom.