Zurück zu Goethe: Corina SABĂU în dialog cu Bogdan Coșa

E drept, în anticariatul din care îl cumpărasem mai erau o grămadă de exemplare, toate noi, direct din depozit – fie s-a-nșelat editura și-a tras un tiraj imens, fie n-a fost cu noroc, n-a prins, le-a scăpat printre degete cititorilor și cu asta basta, cum se-ntâmplă uneori cu câte-o carte foarte bună pe care pur și simplu n-o vezi în raft sau n-ai bani s-o cumperi atunci și uiți de ea până data viitoare... Ți s-a-ntâmplat vreodată să ratezi în primă fază un scriitor contemporan pe care ulterior să-l recuperezi și să te dea pe spate?

Corina SABĂU: La momentul debutului veneam de nicăieri – nu participasem la cenacluri, nu aveam prieteni scriitori – eram conștientă că n-am scris o carte vandabilă, nici cu sensibilitatea aia feminino-diafană pe care o caută unii în cărțile scrise de femei, și țineam să public la Polirom pentru că mi se părea că e singura editură cu un program coerent de susținere a prozei românești actuale. Cartea mea a stat cam un an în editură și țin să îi mulțumesc în mod special lui Lucian Dan Teodorovici pentru că a susținut-o. Literatura e făcută – la modul ideal vorbind – din ciudați și cred că e cumva normal ca o editură să nu parieze din start pe o ciudată care scrie în limba română, e nevoie de niște premii și cronici care să-i legitimeze ciudățenia, abia după editorii se pot gândi la un oarece profit. Ca să răspund la întrebarea ta, da, mi s-a întâmplat să ratez scriitori contemporani pe care să-i recuperez ulterior. Și, evident, am citit și debutanți care n-aveau nici o treabă cu literatura.

BC: Altă ipoteză e că, fiind vorba de un debut, publicul a fost reticent în ceea ce privește romanul tău. Oricum, n-a avut decât de pierdut – cu precădere cei care au copii și cărora le-ar fi fost util să mai vadă o dată lumea, compusă la vârsta respectivă în special din scenele casnice, prin ochii celui de doisprezece ani, care aude și înțelege tot și e poate mai vulnerabil ca oricând la uzura din jur; micile aluzii, săgețile trimise peste capul copiilor, care întețesc războaiele în mintea lor, obligați să le suporte și să se prefacă în același timp că nu știu nimic, că nu s-au prins despre ce-i vorba – toți trecem prin asta, e teribil. Și uităm; și majoritatea facem la fel.

Sună la ușă. Ne uităm unul la altul și vorbim în șoaptă; Ari trebuie să fie, n-are cine altcineva. Bunicu’ își face probleme în legătură cu „doamna cu lumina”, dar se liniștește când își dă seama că suntem în zece, și nu în unsprezece. „Deci tot Ari rămâne”, întărește bunica. „La fel de sălbatică ai rămas”, îi reproșează el fără să se ridice sau să se întoarcă măcar spre ea. Ea recunoaște, uneori n-are chef de ceilalți. El insistă, „una e să n-ai chef să-i vezi, alta e să fugi de ei când îi vezi pe stradă”. Poate așa ar fi ajuns și el dacă toată viața ar fi fost obligat să-i forțeze pe niște străini să citească literatură. „Mi-e așa rușine uneori. Mi-ar fi plăcut să lucrez într-un birou cu două, trei persoane și să îmbătrânesc alături de ele, departe de ochii celorlalți.” Bunicu’ desprinde în silă o pastilă, pe care o sfărâmă în dinți și o înghite cu ceai. Orice ar vorbi, cu ea tot la melodramă ajunge. Ridică și ea tonul: iar pe el îl deranjează și cele mai inofensive observații. El se ridică și se așază în fund, plin de nervi. Au avut de atâtea ori discuția asta și ea tot n-a înțeles. Nu ceea ce spune e problema, ci modul patetic în care o face. Pe față îi răsare un zâmbet răutăcios. Dar așa erau și ai ei. Bunica se schimbă la față; ea nu i-a bârfit niciodată familia. Poate el nu-și dă seama, dar ea e o ființă optimistă. Măcar când e nervoasă, ca acum, ai garanția că e prezentă. Și, mă rog, ce argumente are ca să afirme că familia ei e mai pesimistă ca a lui? Să-i dea un exemplu. Bunicu’ găsește imediat și-și reia zâmbetul răutăcios: „De exemplu, taică-tu, care zicea mereu Doamne, Doamne. Ei îi tremură buzele; de mâine o să-și caute o cameră cu chirie. El n-o bagă în seamă. (din Blocul 29, apartamentul 1)

Cum a fost copilăria ta din punctul ăsta de vedere? Seamănă cu cea a fetiței din carte sau acolo e mai degrabă ficțiune, un semnal de alarmă? Care a fost miza?

CS: Îmi dau seama că mi-am luat o libertate extraordinară scriind această carte, mai ales la debut. Mi-am dorit să scriu o carte despre copilărie în care să pun lucrurile alea care nu-ți umezesc ochii imediat ce auzi cuvântul „copilărie”, să scriu despre toate sentimentele nelămurite, pe muchie. Și mi-am dorit să mai petrec cumva un timp cu bunicul meu, care a murit când aveam cincisprezece ani. Toate micile întâmplări de acolo sunt inventate, eu nu sunt în stare să povestesc întâmplări adevărate, mi s-ar părea că nu le surprind esența și că le-aș lua din frumusețe povestindu-le.

BC: Întreb pentru că la scurt timp după asta ai scris, alături de regizorul Radu Jude, scenariul filmului Toată lumea din familia noastră (selectat în cadrul unor festivaluri prestigioase, câștigător a numeroase premii internaționale), care vorbește despre aceleași lucruri, îngroșând însă mult tușele: dacă în Blocul 29, apartamentul 1 avem o narațiune mai degrabă melancolică, înviorată din când în când de situațiile comice, în ceea ce privește filmul totul se acutizează, zgomotul de fond, hârâiala, devine scandal, tachinările, ușile trântite, devin îmbrânceli și amenințări cu moartea; și totuși, în mine a atins net mai multe corzi romanul decât filmul. Cum a fost experiența asta pentru tine? Cum e să scrii scenariu de film și cum e să scrii roman? Ce preferi?

CS: Aş spune că prefer literatura, dar o spun din perspectiva unui om care a colaborat la un singur scenariu. Blocul 29, apartamentul 1 și Toată lumea din familia noastră nu sunt de comparat, Radu Jude mi-a propus de la început să scriem un scenariu după ideea lui, așa că nu prea există similitudini nici ca poveste, nici ca ton, nici ca perspectivă. Îmi plăcuse mult Lampa cu căciulă, așa că am acceptat imediat propunerea lui Radu, care a picat într-un moment în care aveam îndoieli destul de mari legate de apariția volumului meu de debut. E plăcut să imaginezi niște situații și dialoguri împreună cu cineva, te ajută să iei distanță, să mai scapi de tine, să scapi de obsesia controlului.



Bogdan Coșa: Dragostea, chiar ea (Polirom, 2012) a apărut odată cu filmul.

Corina SABĂU: Din tot ce ți-am povestit, îți dai seama că nu am avut nici un control. Așa s-a întâmplat.

BC: Poate că mă înșel, dar al doilea roman, chiar și la recitire, împrumută pe alocuri luciri de cinema – de la decupajul scenelor, semnalizat grafic ca și când restul ar cădea la montaj, până la unele replici ale personajelor, unde, cu puțin efort, auzi în minte vocea posibililor actori:

Adâncită în propria durere, Mia pare că nu-l aude. „Eram atât de fericită când mi-am cumpărat rochia asta”, spune mai mult pentru sine și apoi, pe neașteptate, ridică dintr-o dată tonul; e sătulă să-l audă vorbind despre sacrificii, toți părinții se agață de acest cuvânt, sacrificiu. „Să fii închis într-o închisoare comunistă și să-i cedezi colegului de celulă antibioticul. Ăsta da sacrificiu, nu s-o ceri pe una de nevastă!” (din Dragostea, chiar ea)

Anxietatea influenței, lectura mea infidelă sau chiar un gând timid că acest roman ar putea fi ecranizat?

CS: Mi s-a mai spus că romanul ăsta e cinematografic, dar nu m-am gândit – nici timid, nici altfel – că ar putea fi ecranizat. Din câte știu, CNC-ul acordă destul de puține finanțări pe an, iar regizorii aleg, de obicei, cinema-ul de autor și își scriu cam singuri scenariile (mă refer la regizorii pe care îi apreciez). Și, oricum, n-aș scrie niciodată literatură cu gândul că s-ar ecraniza, mi s-ar părea că o trădez. Îmi place mult literatura.

BC: În orice caz, dacă la nivel macro, de structură, romanul ar permite îmbunătățiri, la capitolul frazare e impecabil, dialogul, impecabil, punctele de tensiune, timming-ul; cred cu tărie că un editor dedicat ar fi putut să facă din manuscrisul acestui roman de dragoste foarte bun o capodoperă. Din păcate, trebuie s-o nimerim singuri, ca autori, pe toate palierele.

CS: Sunt sigură că ambele mele cărți ar fi avut de câștigat de pe urma unor discuții aplicate cu un editor. Dar, cum spuneam mai devreme, literatura română abia s-a relansat pe piață, îmi amintesc că până la apariția colecției Ego Proză scriitorii români publicau pe net, îi citeam pe Liternet sau Respiro. Probabil că va mai trece timp până vom ajunge să convingem editorii să creadă în noi și să ajungem la nivelul de care vorbeai. Că tot m-ai întrebat de diferența literatură/film, unui film – dacă pare bun – i se acordă din faza de scenariu mult mai multă atenție. Scenariul de la Toată lumea din familia noastră a fost selecționat de un juriu internațional pentru a primi consultanță în cadrul CineLink, la Sarajevo, unde am avut ocazia să vorbesc cu un specialist. Dar, vorba ta, ca scriitori trebuie să ne descurcăm singuri sau cu prietenii și rudele care își fac timp să ne citească în manuscris.



Bogdan Coșa: Dat fiind că majoritatea am copilărit la bloc, cu vecini și tot tacâmul, în cazul romanului de debut nu mi-am pus nicio întrebare în legătură cu sursa de ispirație. Trecând la al doilea, însă, pentru că atmosfera din acel minister, convingătoare, pare redată cu aceeași ușurință, o să fac ceea ce nu se face și o să te-ntreb: lucrezi la stat?

Corina SABĂU: Da, lucrez la stat. Dar n-aș putea rezuma/restrânge/limita locul ăla – Radio România – la sintagma asta, suntem peste 2000 de angajați. În holul de la intrare sunt două vitrine alăturate: într-una sunt poze cu Tudor Vianu, Constantin Noica și alți scriitori care au susținut conferințe la radio, în alta sunt diplomele lui Ilie Dobre, care a intrat de nu știu câte ori în Cartea Recordurilor pentru că a strigat cele mai lungi goluri. Ca s-o scurtez, da, lucrez la stat, și încă o fac cu dragoste și abjecție.

BC: E o meserie bună pentru un scriitor? Care-i cea mai bună meserie pentru un scriitor?

CS: E o meserie. Nu pot vorbi decât în numele meu, mie îmi face bine să am o meserie. Dacă vrei să fii prozator cred că e esențial să fii printre oameni.

BC: Am întâlnit scriitori care trebuie să testeze pe pielea lor anumite medii înainte să scrie despre ele, dar și din cei care își reprezintă cu ușurință cele câteva detalii necesare construcției fără să aibă de-a face cu ele propriu-zis. Scriitori care povestesc ce li se-ntâmplă și scriitori care imaginează povești în cheie realistă cap-coadă. Tu cum faci?

CS: Acum scriu un roman a acțiune se petrece în anii 80 și mi-am dorit să-l scriu după ce am văzut documentarul lui Florin Iepan, Decrețeii. Am întâlnit acolo o poveste – era spusă de una dintre intervievate – despre o femeie care murise în urma unui avort ilegal. Ca să fie un exemplu memorabil pentru celelalte, i-au folosit și corpul neînsuflețit, l-au expus în fabrica în care lucra, iar familia a fost nevoită să accepte. Și acum, când rezum povestea asta, mi se pare incredibil. Întâmplarea asta m-a urmărit multă vreme și mi-am dat seama că numai contextul istoric mă apără de aberații din astea. Așa m-am apucat să scriu cartea asta, cu gândul că dacă m-aș fi născut un pic mai devreme, zece, cincisprezece ani, aș fi putut fi în locul acelei femei. Cel puțin în cazul acestui roman, a fost nevoie să mă documentaz. Din păcate, s-au scris prea puține cărți pe subiect – deși au murit peste 10.000 de femei din cauza politicii pronataliste a lui Ceaușescu – iar cea mai importantă îi aparține lui Gail Kligman, o cercetătoare americană.

BC: Îți aduce scrisul, în general, vreun folos?

CS: Da, când se enervează prea tare pe cineva, prietena mea din copilărie îmi spune: „poate îi găsești loc într-o carte”.

BC: Cum te raportezi la proces în sine? Ești dintre cei care scriu de plăcere, doar când ai chef, sau recunoști și momente în care te așezi la masă știind că ar fi loc de puțină disciplină?

CS: Sunt dintre cei care știu clar că scrisul – cel puțin proza – implică nu puțină, ci foarte multă disciplină. Dar în ciuda convingerii mele, continuu să fiu o leneșă.

BC: Ce faci atunci când textele nu ies din prima, le rescrii sau le dai drumul?

CS: Nu pot să dau drumul unui text care mi se pare prost. Îl rescriu, evident.



Bogdan Coșa: Ții un atelier de scriere creativă. Dacă ar trebui să ajungi înapoi la Goethe, să-l explici cursanților, care ar fi traseul pe care ai coborî din prezent spre secolul al XVIII-lea? Care au fost autorii de limbă germană care te-au influențat, pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat și ți-ar plăcea să-i recuperezi?

Corina SABĂU: Nu țin un atelier de scriere creativă, deși îmi dau seama – după câteva experiențe cu Revista de Povestiri, unde am fost invitată la Creative Writing Sundays – că mi-ar plăcea. Referitor la Goethe, ar trebui să încep cu mine însămi mai întâi, și anume să uit cartea aceea imensă și grea din copilărie care mă inhiba rău – o am și acum – și pe care o lungă perioadă am evitat-o pentru că nu reușeam să-mi găsesc o poziție confortabilă cu ea în brațe. În plus era gândul ăla de care nu puteam scăpa, cum o dechideam îmi spuneam: Ce chestie, acum citesc Goethe. Dacă ar fi să-l explic, cred că aș porni de sentimentele foarte omenești ale lui Faust, un om care își plânge de milă cum o facem noi toți. Sunt fană Muntele vrăjit, din când în când recitesc conversația aia lungă dintre Hans Castorp și Clavdia Chauchat, mi se pare extraordinară.

BC: Ce crezi, există lecturi obligatorii?

CS: Cred că în orice domeniu există lecturi obligatorii.

BC: Are scriitorul un cuvânt de zis în societate? Are vreo datorie față de ea?

CS: Cred – și sper – că scriitorul are altă treabă. Scriitorul nu e nici jurnalist, nici politician, nici ideolog, nici istoric, nici lider de opinie. Scriitorul e ca un copil care se ocupă de menajeria lui de sticlă în timp ce restul se ocupă de lucruri serioase, mă refer strict la meserie. Altfel, cred că noi toți avem datorii ca oameni. Îl admir enorm pe Cehov care își lăsa scrisul și se ocupa de oameni când izbucnea vreo epidemie.

BC: Dar față de literatură? Îți reproșezi vreodată ceva, literar vorbind?

CS: Cum aș putea să nu-mi reproșez? Numai faptul că obiectul pe care îl produc se află în aceeași librărie cu Flaubert sau Roth mă face uneori să mă panichez și să mă consider îngrozitor de arogantă și inconștientă.

BC: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduși deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane românești care chiar ar trebui să se-audă?

CS: O să mă rezum la lecturile și planurile mele recente. Am redescoperit-o pe Gabriela Adameșteanu citind cartea Andreei Răsuceanu, Bucureștiul literar. Sase lecturi posibile ale orașului și mi-au plăcut niște cărți lansate vara asta la Bookfest: Copilăria lui Kaspar Hauser, Cel care cheamă câinii, Misterul mașinuțelor chinezești. Mi-am cumpărat cartea Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, sunt foarte curioasă să o citesc, și astept noul volum de poezie al Elenei Vlădăreanu. Mi se pare că literatura română a crescut mult în ultima vreme.

Post-Scriptum

Bogdan Coșa: Asta-i o întrebare pe care le-am pus-o tuturor celor intervievați până acum, iar răspunsul, mi-am dat seama, mă interesează în primul rând pe mine. Dacă ar fi să le recomanzi un singur lucru tinerilor scriitori, aspiranților, în general, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi încă de la început?

Corina SABĂU: Subscriu la ce a spus Augustin Cupşa, noi avem de învățat de la ei. În ceea ce mă privește, cred că m-a ajutat enorm să nu mă gândesc nici o secundă la public și critici. Am fost doar eu cu mine.