Rumänische Ecke: Cezar Paul Bădescu, Revedere (o povestire)

Revedere

Îmi luasem în ziua aia liber de la serviciu să-mi depun dosarul cu declarația de venit la administrația financiară și mă îndreptam către locul acela care urma să-mi mănânce câteva ore din viață și mai mulți neuroni, când am văzut-o cum venea pe trotuar din partea opusă. Nu se poate! Era chiar ea? Ea era! Am simțit cum mă invadează, pornind din stomac, un soi de neliniște, dar am făcut tot posibilul să-mi ascund emoția și, când am ajuns în fața ei, i-am zâmbit degajat. Se uita în altă parte, așa că a trebuit să și zic ceva. Ceva care să marcheze surpriza, desigur: ”Ia te uită! Simona!”

S-a întors către mine cu o față intrigată, dar, când m-a văzut, m-a recunoscut și a zâmbit și ea. ”Aaa, ce surpriză! Cezar!… Nu mă așteptam să dau de tine. Ce faci?” ”Bine, mă bucur că te văd.” ”Și eu mă bucur. Ce chestie!…”

Și, pentru câteva momente, n-am mai știut ce să zicem niciunul dintre noi. Ne uitam unul la altul și zâmbeam tâmp. Ce să-i spui așa, rapid, unui om cu care nu te-ai mai văzut din școala generală? Cu ce să începi, ce să alegi din grămada de lucruri pe care ai avea să i le povestești? Desigur, în momentul acela nu-mi trecea prin minte niciuna din întrebările ăstea, că nu mă puteam gândi la nimic. În loc de creier, aveam un fel de suspensie, un precipitat din acela rezultat de la nu știu ce reacție din laboratorul de chimie.

Situația a fost salvată de ea: ”Hai să te pup!” Ne-am pupat pe amândoi obrajii, cu mișcări largi, ca pentru a câștiga timp. ”Tu… parcă stai în Cluj, nu?” (Mi-am amintit că-mi zisese asta un coleg.) ”Da, am rămas în Cluj după facultate. Am venit aici la un congres de infecțioase.” ”Deci medicina ai făcut…” ”Da, medicina.” ”Foarte mișto!” Nu știu ce era foarte mișto, dar ce să zici? ”Tu?” ”Eu am terminat Literele. Aici, în București.” ”Și? Ești bine?” ”Sunt bine.” Ne-am privit iarăși fără să ne mai spunem nimic.

”Ce făceai? Nu vrei să mergem undeva, să stăm de povești?” - i-am zis. ”Ba chiar aș bea o cafea!”

Când te întâlnești după aproape 20 de ani cu fata de care ai fost îndrăgostit în școala generală, lași totul baltă. Administrația financiară poate să mai aștepte și bine că te-ai și învoit de la serviciu, să nu fii presat de timp.

Până să ajungem la cafenea, mi-a turuit, de-a valma, despre gașca de medici cu care a venit din Cluj, colegi de-ai ei de la spitalul universitar, despre cum e micul dejun de la Rin Hotel, unde sunt cazați și unde au loc și lucrările congresului, despre cum nu știu care colegă a avut o comunicare de tot rahatul, despre cum a chiulit ea în ziua aia de la congres să facă shopping, despre Streinu Cercel care e un tip foarte tare, și ca profesionist, și ca om, că a schimbat câteva cuvinte cu el într-o pauză de cafea - și așa mai departe. Ce să faci? Nu poți să-i spui că nu te interesează toate chestiile ăstea. Oricum, ești recunoscător că umple spațiul cu bla-bla-uri și nu trebuie să-ți mai bați tu capul. Așa că te prefaci că o urmărești cu atenție și, desigur, profiți de ocazie s-o măsori discret din priviri. Mai ales când, ca un cavaler ce ești, o lași să treacă înaintea ta. Mda, s-a păstrat bine, nu s-a îngrășat, fundul e mișto, picioarele svelte… Interesant e că, dacă mă gândesc la ea, cea din școala generală, nu o văd diferită. Nu contează că atunci era o fetiță, iar acum - femeie. În capul meu, tot timpul e aceeași persoană și arată la fel. Ea era ea și atunci, și acum. E adevărat, pe-atunci nu cred că-mi puneam problema cum avea fundul. De altfel, din spate cel mai des îi vedem ceafa, că stătea exact în banca din fața mea și, când avea părul strâns, puful acela de la ceafa ei, peste care mai veneau și câteva fire scăpate din strânsoare, mi se părea cel mai frumos lucru de pe pământ. La un moment dat, mi-am luat inima în dinți și l-am atins cu degetul, iar când s-a întors brusc, m-am prefăcut că tocmai alungasem o muscă. Nu știu dacă mă crezuse, dar eu am fost fericit. Mai ales că, atunci când se întorsese, îmi și biciuise mâna cu părul, strâns în coadă de cal.

Acum nu mai avea părul lung, era tunsă în stilul ăla cu părul cam de-o palmă și cu ceafa periuță, luată cu mașina de tuns. Drept să spun, ăsta era singurul lucru care mă deranja acum la ea: că renunțase la minunea aceea neagră și lucioasă care-i cădea așa de frumos pe umeri și că-și mutilase ceafa dând-o pe mâna unui frizer cu pretenții, pentru care ideea de tunsoare chipurile la modă e desigur mult mai importantă decât faptul că te sluțește. Sau poate că ea ceruse asta, poate că era genul acela de femeie care vrea să se arate ”dinamică și de carieră”, trăgându-și o tunsoare masculină. În fine!…

Când ne-am așezat la masă, am fost scutit să-i mai văd ceafa aia horror și, de asemenea, am scăpat și de avalanșa de ”întâmplări nostime” ale delegației Spitalului Universitar din Cluj-Napoca, venită la Congresul Național de Boli Infecțioase din București. De fapt, eu i-am pus capăt. Am profitat de un mic moment de respiro și de faptul că, așezați, puteam să vorbim în sfârșit și despre lucruri serioase și i-am tăiat avântul: ”Bun, și acum zi-mi despre tine!” S-a oprit puțin încurcată, deși era evident că așteptam amândoi momentul ăsta. ”Păi ce să-ți zic?” ”Cum ce să-mi zici? Ce faci, cum ești… Nu mai știu nimic despre tine.”

A-nceput să-mi spună că a terminat medicina și că a prins un post la Spitalului Universitar din Cluj. Nu conta că deja știam, în general încălzirea ți-o faci cu ceea ce se numește situația profesională. Și încălzirea a trebuit să fie prelungită un pic, pentru că ceea ce interesa de fapt - situația amoroasă - avea și un aspect neplăcut: divorțase până la urmă de un tip cu care se căsătorise devreme, din timpul facultății.

Aici ne-am întâlnit însă, pentru că și eu divorțasem de vreun an, așa că a fost mult mai ușor să vorbim despre lucrurile ăstea. Eram la fel, din aceeași categorie, prin urmare puteam să ne dezbrăcăm în același vestiar și nu mai aveam de ce să ne rușinăm unul de altul. Ba, mai mult, aveam ocazia să facem schimb de experiență - cum a fost la tine, cum a fost la mine, ce n-a mers la tine, ce n-a mers la mine și așa mai departe. Și, în general, puteam să ne plângem unul altuia pe umăr și să ne arătăm cicatricile. Uite, eu am una și aici, mai am și alta aici. Asta apropie foarte mult oamenii.

Mi-a povestit că tipul (medic și el) o luase foarte rău cu alcoolul, că ea a sperat la început că poate să-l vindece, dar după aia s-a lăsat păgubașă, că a fost prins beat mort când era de gardă, că nu de puține ori a venit acasă murdar de noroi, după ce căzuse prin șanțuri, că refuza să-și accepte problema și să meargă la dezalcoolizare și așa mai departe. ”A și dat în tine?”, am întrebat-o. ”Nu, slavă Domnului! Asta ar mai fi lipsit! Pe el beția nu-l făcea violent, ci introvertit și depresiv.” ”Păi despre depresie e vorba, se pare că asta e cauza principală a alcoolismului…” ”Știu, Cezar, dar ce să fac? Am încercat să-l scot din starea asta cum m-am priceput, apoi am vrut să-l duc la psihiatru. Sau măcar la un psiholog. Crezi că am avut cu cine să mă înțeleg?”

Obida din glasul ei făcea ca acel ”Cezar” să pară spus cu duioșie, ceea ce era foarte plăcut. Și plonjam într-un vis lin, în care ea îmi ținea capul în poală și mă mângâia încetișor pe creștet, în timp ce-mi povestea despre divorțul ei. E o scenă clișeu asta, cu capul în poala femeii, dar ce plăcut e de fapt să stai așa! Printr-un efect ciudat, grija pe care-mi zicea că i-o purtase fostului ei soț parcă se transfera asupra mea. M-a trezit din reverie un ”nu se merita să-mi distrug viața în halul ăla”, dar, deși am alergie la formularea ”nu se merită”, m-am făcut că nu bag de seamă. Ce era să fac - s-o corectez? S-ar fi risipit toată chimia, alchimia, magia sau cum i s-o mai fi spunând.

Ei bine, nu, magia trebuia păstrată și poate că n-ar fi fost rău să depășim momentul de tristețe care, iată, se prelungea. E plăcut ca doi inși să-și lingă unul altuia rănile, dar nu trebuie exagerat, că tristețea în exces poate să strice totul. Așa că am abătut discuția către lucrurile frumoase la care ne puteam raporta amândoi - adică întâmplările din vremea școlii.

Mi-am amintit cum îmi dădea în pauze să copiez tema de la ea sau cum mă ajuta câteodată la lucrările de control, când se trăgea într-o parte în așa fel încât să pot zări ce rezultat îi dăduse la calcule. ”Îți sunt dator pentru grija pe care ai avut-o față de mine.”, am glumit eu. ”Și-ți sunt dator și pentru Winnetou.” ”Ce Winnetou?” , m-a întrebat zâmbindu-mi. (Ah, zâmbetul ăsta!…) ”Nu ți-am spus niciodată, dar știi că am citit Winnetou datorită ție?” ”Cum așa?” ”Păi te-am văzut pe tine cum citeai la un moment dat prin pauze și mi-am luat și eu de la bibliotecă. Așa, nu cred că aș fi citit Karl May. Eu eram cu Jules Verne….” ”Deci am contribuit hotărâtor la cultura ta generală.”, a râs ea. ”Să știi că da! În plus, ai contribuit la învățarea limbilor străine.” S-a uitat la mine nedumerită. ”Da-da, tot datorită ție am învățat apașa.” Mi-a zâmbit neîncrezătoare. ”Da, nu glumesc. Îmi notam într-un carnețel toate cuvintele indiene. Și ce-nseamnă fiecare. Mai știu și acum câteva. «Howgh!», «iuf!» - mai ții minte ce înseamnă ăstea?” ”Cum? «Iuf»? ”Da, «iuf». Așa-și exprimă indienii mirarea. «Howgh!» e ceva ce întărește cele spuse, un fel de «Am zis!».” Simona era amuzată: ”Ce pot să zic? «Iuf!»”. ”Și stai așa, că mai erau și numele cailor… Ah! Cum cum îl chema… cum se numea calul lui Winnetou?” Scormoneam în memorie, dar nu-mi mai aminteam. ”Știu că însemna «vânt», dar am uitat…” M-am mai gândit puțin, apoi m-am lăsat păgubaș. ”Asta e! Nu-mi mai amintesc… În fine… Știi de ce învățam eu toate cuvintele ăstea?” ”Să te duci în America, să vorbești cu indienii?” ”Nu. Să vorbesc cu tine.” S-a încruntat întrebătoare. ”Eram sigur că și tu știi cuvintele ăstea și visam că la un moment dat îți voi zice ceva în apașă și te voi impresiona. Apoi tu îmi răspundeai tot în apașă. Și puteam vorbi în limba noastră, pe care să n-o înțeleagă nimeni altcineva.” A început să râdă cu simpatie: ”Vaai, dar ce copil erai!” ”Păi sigur, eram copii… Așa îmi imaginam eu că pot să-ți intru în grații. Am sperat până la sfârșitul romanului că găsesc și niște cuvinte care să mă ajute măcar să-ți scriu un bilețel. Unul cu ceva de genul «eu place la tine». Că să-ți zic pe bune că eram îndrăgostit de tine n-aș fi avut curajul.” Spuneam asta în timp ce râdeam și eu, ca să mai atenuez patetismul. Simona mă privea de data asta doar zâmbind vag, fără să zică nimic. ”Acum am curajul, că sunt băiat mare.” După câteva momente de tăcere, lungi cât o zi de post, a zis: ”Îmi dădeam eu seama de ceva, dar…” Apoi, ca pentru sine: ”Hm, ce chestie!”

A sorbit lung din cafea, apoi a spus dusă pe gânduri: ”Eram copii… Poate că e cam mult spus «îndrăgostit», la vârsta aia.” ”Poate. Sau poate nu. Oricum, avea toate datele unei îndrăgostiri.” Și am început să-i povestesc cum mă uitam cu drag la ceafa ei, cum mă îmbăta mirosul ei, cum acasă, stând cu ochii închiși în pat, îmi imaginam cum venea la mine, îmi zâmbea și apoi mă săruta. După sărut, deschidea ochii și-mi zâmbea din nou.

Mi-a spus că la vârsta aia nu sărutase încă niciun băiat. Nici eu, dar ce conta? Visul era fain și de-aia-l și puneam de mai multe ori, în buclă. Apoi mi-a zis că ea s-a sărutat pentru prima dată abia în liceu și mi-a povestit mica ei idilă de-o vară, când a fost cu părinții la Borsec. Și eu fusesem la Borsec cu părinții, dar nu mă sărutasem pe-acolo. La mine prima dată fusese într-o tabără, la Cozia.

În fine, ne-am povestit tot felul de lucruri simpatice, ne simțeam foarte bine împreună, așa că nici nu am băgat de seamă când a trecut timpul. Nu mai puteam totuși să tragem nu știu cât de cafele, așa că am invitat-o să mâncăm ceva. Am dus-o la un restaurant grecesc, unde am continuat poveștile vieților noastre, am gustat unul de la altul din farfurie și am băut un excelent vin alb de Creta, care se potrivea foarte bine cu fructele de mare pe care le comandaserăm.

La un moment dat, fără nicio legătură cu ce discutam, mi-am amintit: „Iltschi“. ”Ce Iltschi?” ”Ăsta era numele calului lui Winnetou. Înseamnă în apașă «vânt».” ”Dar văd c-ai învățat serios!” ”Serios, dar nu mi-a folosit la nimic. Măcar dacă aflam cum se zice și păr, să bag un bilețel romantic cu «părul tău în vânt» sau ceva de genul ăsta. Mă fascina părul tău…” ”Și numai părul?” a cochetat ea. ”Nu numai părul, dar pe el îl aveam tot timpul în față.”

Atunci mi-a venit s-o întreb totuși: ”De ce l-ai tuns?” A surâs amar și a început să-și facă de lucru în farfurie cu bucățelele de sepie. ”Știi? Încă nu ți-am povestit asta. Acum doi ani am fost diagnosticată cu neoplasm tiroidian.” ”Cee? Asta nu e cancer?” am zis îngrozit. ”Ba da, cancer. M-au operat și mi-au scos tiroida… și am avut noroc că metastazele răspundeau la iod radioactiv. Așa că am făcut tratament cu iod. M-am tuns zero, că oricum mi-ar fi căzut. Dar părul a fost cea mai mică neplăcere. A trebuit să stau izolată două luni, că eram radioactivă. La Fundeni am stat. Și mă simțeam ca naiba… Mare lucru că n-am luat-o razna atunci!”

Nu mă așteptasem la așa ceva și parcă mă lovise în moalele capului. Mă uitam la Simona ca la un om venit de pe alte tărâmuri, necunoscute și înfricoșătoare. Pe măsură ce-mi povestea, simțeam eu însumi un nod în gât. Era, desigur, tiroida. ”Și acum cum ești?” am bîiguit. ”Păi nu vezi? Sunt bine. Iodul a distrus toate celulele cu probleme și din fericire boala nu a fost recurentă. Nu mai am tiroidă, dar nu-i bai, că iau hormoni tiroidieni. Am rămas cu o mică cicatrice aici (și și-a desfăcut eșarfa să-mi arate la baza gâtului o dungă albă) și… (s-a oprit puțin, să-și găsească cuvintele) am câștigat experiență de viață.” Se sforța să râdă și să pară detașată.

Atunci am simțit că trebuie s-o îmbrățișez. Eram așezați, cu masa de restaurant între noi, așa că m-am ridicat și m-am dus lângă scaunul ei. ”Pot să te îmbrățișez?” Nu a zis nimic și s-a ridicat. Am luat-o în brațe și am rămas mult timp așa. Probabil că eram ridicoli în mijlocul restaurantului ăluia, stând așa îmbrățișați, dar ce mai conta?

I-am zis că ar fi bine să ieșim la aer și ea a aprobat. I-am cerut chelnerului nota și, cât am așteptat, ne-am uitat intens unul la altul fără să ne spunem nimic. Apoi, cum am ieșit din restaurant, am luat-o pe după umeri și am început să ne plimbăm, fără nicio țintă. Nici nu mai știu pe unde am bântuit, că nu mă uitam pe unde mergeam. Povestea cu cancerul era deja depășită de mult, acum eram pur și simplu doi îndrăgostiți care se bucurau unul de altul și nu se mai puteau despărți. Primul sărut n-a fost nici la Borsec, nici la Cozia, ci undeva, pe niște străduțe din București.

În cele din urmă, am luat un taxi și am mers la Rin Hotel. Când am trecut prin fața recepției și până să ajungem în cameră am fost cuminți, că mi-a zis că nu vrea să stârnească bârfe printre colegi, dar, imediat ce am închis ușa, am început să ne sărutăm, pe holul strâmt de la intrare. Apoi, tot înlănțuiți, am pășit încet în cameră și, când am ajuns lângă pat, am început, printre săruturi, să ne descheiem unul altuia câte un nasture.

Fata căreia altădată de-abia îndrăznisem să-i ating puful de pe ceafă era acum în brațele mele, iar eu puteam să mâ îmbăt cu căldura și cu mirosul ei. Am sărutat-o pe gât, i-am desfăcut eșarfa și am sorbit aerul din adâncitura claviculei, apoi m-am oprit cu buzele pe linia albă de la baza gâtului. ”Nu e nevoie s-o acoperi - i-am șoptit. E semnul victoriei, nu?” Simona își lăsase capul pe spate și nu știu dacă m-a auzit. Am coborât încet, pe măsură ce-i deschideam ceilalți nasturi de la bluză, am descoperit niște sâni fermi și foarte frumoși, pentru ca apoi să-mi înfund fața în burtica ei cu o aluniță drăgălașă deasupra buricului. Când m-am ridicat să-i deschei și nasturele de la fustă, mi-a zis încet: ”Scuză-mă, dar trebuie să merg la toaletă.” M-am oprit, am respirat adânc, dar m-am repliat și i-am zis în glumă: ”Ok, du-te! Nu plec nicăieri, te-aștept aici.” Ne-am mai sărutat o dată și s-a dus. Eu am profitat de moment să mă descalț și să-mi dau jos hainele și m-am întins în pat, cu fața-n sus. Așternuturile scrobite de hotel îmi dădeau o senzație tonică, de sănătate. Apoi m-am întors și am văzut foarte clar, pe perna de lângă mine. Erau câteva fire de păr negru, lungi de-o palmă. Am simțit un nod în gât și mi-a dispărut brusc orice chef de făcut amor. Dar era deja prea târziu să mai dau înapoi.