Jan Koneffke – un autor, două vacanțe

Dacă vorbim despre un weekend prelungit, așadar, în special dacă nu trebuie să conduci până la destinație sau dacă destinația ta e balconul camerei alăturate, așa cum am observat că mi se-ntâmplă din ce în ce mai des (și nu pot să neg că există un farmec și în asta, mai ales acum, când orașul se golește), O iubire la Tibru ar trebui să intre la țanc.

Tradus în românește de Nora Iuga în 2007, romanul lui Jan Koneffke spune povestea câtorva străduțe din Roma anilor șaptezeci, cu familiile și intrigile de rigoare (și mai ales cu poveștile de iubire ce se pot naște între locatarii lor), atâtea câte îi sunt date să descopere unui băiețel venit din Germania natală alături de mama – o femeie splendidă, fatală – și de sora lui mai mică pentru a se alătura celuilalt părinte, fost pilot al Wehrmacht-ului, devenit profesor și colecționar de antichități în orașul de pe Tibru.


Scriitura lui Koneffke este atât de spectaculoasă încât prefer să-ți arăt câteva din secvențele mele preferate – chiar și așa, montate abrupt, am încredere că o să-și facă treaba mai bine ca o sută de elogii:

Au urmat zile de furtună care aruncau pe cer năvoade albe ca lumina de magneziu. Zile cu ploi torențiale care clocoteau și plescăiau și ne țineau captivi în casă.

„Tati, dar eu sunt o fecioară castă?” șopti surioara mea îngrozită. „Mai curând ești o gâscă”, o repezii eu în locul tatei care era prea transportat ca să-i răspundă surioarei mele și să mă pună pe mine la punct. Nu se simțea nici o adiere, totul era încremenit într-o muțenie de moarte. Umbre adânci înconjurau odată cu luna rotitoare ruinele zidurilor și statuile fără capete și tata își strecură oftând degetele în mâna dreaptă a mamei.

Îl trăgeam pe tata de haină când distingeam elefanți sau cai, delfini și șerpi de apă și mi se tăia răsuflarea în fața unei mâini ce părea a ieși din zidul roșu ca să mângâie un obraz de femeie. „De ce e tristă?” voiam să știu și tata îmi răspundea: „E moartă.” „Și unde e cel care o mângâie?” „Au fost cândva soț și soție”, răspundea tata, „și când au murit amândoi au fost înnemuriți pe piatra asta funerară.”

[...] parcă înnebunise să învețe italiana, asculta cursul de limbă achiziționat de tata și înregistrat pe zece plăci, studia manualul, gramatica, vocabularul, la care putea să-l consulte – și totul sfârșea, de cele mai multe ori, în certuri meschine, dacă el corecta o greșeală de pronunție sau insista asupra unei vocale sau a unui cuvânt pe care mama nu putea să le rețină – , urca pe terasă cu un lighean plin de cămăși ude și un săculeț în care zornăiau cârligele de rufe și declina fără oprire.

„Din chestia asta a noastră n-o să iasă nimic!” declară ea neîndurătoare și alergă urlând spre casă. Cu ce o încălzea să fie privită drept capră intelectuală, inima mamei era dată!

Și când, într-o noapte umedă de noiembrie, au apărut în fața casei doi polițiști ca să curme zarva aceea, s-a pișat pe ei de pe acoperiș și a răcnit: „Ave Maria!”

Dacă nu te-a convins, la nivel de imaginar O iubire la Tibru este un fel de Malèna (Giuseppe Tornatori) meets Cría Cuervos (Carlos Saura).

Celălalt roman care ne interesează, apărut în Germania în 2011 și tradus imediat de Ana Popa și la noi, deși fizic nu pare ceea ce în limbaj de cartier se cheamă o cărămidă, ai face bine să nu te lași înșelat.

Cele șapte vieți ale lui Felix K. e una din cărțile pe care le cumperi și le păstrezi pentru primul concediu mai lung, în care vecinul sau prietenul care are o cheie de la apartamentul tău intră sfios, pe la mijlocul săptămânii, în camera ta de zi, unde se așază pe canapea, închipuindu-și în lumina făinoasă a după-amiezii de vară cum ar fi să trăiască în pielea ta; după un timp, fără să-și dea seama cât a trecut de când a venit, își ridică picioarele de pe măsuța de cafea, udă florile și încuie de două ori în urma lui ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dens, excesiv pe alocuri, naratorul lui Jan Koneffke e ca o mașinărie pe care, odată pornită, n-o mai poți opri până la finalul ciclului de lucru – în cazul de față, al capitolului (șapte la număr și ele, gândite parcă în logica unui sejur all inclusive).

Mai mult decât atât, în fuga sa permanentă decisă de furiile ideologice ale secolului XX, pe care îl demască episod după episod în toată splendoarea și monstruozitatea lui, Felix Kannmacher alias Johann Gottwald, un povestitor din Pomerania ascuns sub identitatea falsă a unui sas din Brașov – introdus mai întâi drept guvernanta Virginiei, fiica marelui pianist român Victor Marcu, apoi dușmanul acestuia și lucrător într-un cazinou bucureștean, grădinar, nazist condamnat la moarte în urma unui proces stalinist înscenat ș.a.m.d. – care reușește să treacă prin șapte vămi totalitariste–primejdii de moarte ca prin urechile acului, ca un supererou mediocru, aș îndrăzni să avansez, pe care pare să-l salveze apetitul spectatorilor de a-l vedea prins încă o dată și încă o dată în cutele celui De-al Doilea Război Mondial.

Talentul lui Jan Koneffke depășește însă de fiecare dată imaginația publicului, desenând situații atât de spectaculoase încât te-ntrebi pe bună dreptate dacă în spatele lor nu cumva stă echipa de design a unui joc video de sute de milioane de euro –

Las mai jos câteva secvențe de gust, întărind astfel și această recomandare (fiindcă Jan Koneffke e un scriitor foarte tare).

Am comutat cu inima îndoită pe posturile germane, care alminteri îmi provocau scârba sau îmi adânceau dorul de casă de care nu scăpasem niciodată, ba chiar când auzeam vorbindu-se nemțește mă simțeam mai părăsit ca nicodată în mansarda mea.

Eram mai flămânzi ca o haită de lupi (în creierii Carpaților, iarna).

- În anturajul generalului roșcovan, unde Horia Sima e privit cu neîncredere, circulă o glumă nimicitoare, aluzie la Codreanu, cel ucis la ordinul lui Carol: „Care-i asemănarea dintre legionari și cartofi? Ce-au mai bun e sub pământ”.

Și, în fine, pe scurt despre România interbelică :

Țară a cerului indiferent, a plugului de lemn și a crinolinei bunicii la dansul de duminică, a vrajbei în familie până la a șaptea și a opta spiță, a morților nemuritori, a bisericuțelor umile, pline de funingine și licăr de icoane, tămâie și frică de Dumnezeu, a ierbii cosite și hârșâitului coasei, a căruțelor încărcate cu căpițe de fân și a flăcăilor care cântă cocoțați pe ele. Țară tihnită, barbară, rodnică, țară a portului popular și a căruțașilor, a țesătoarelor, a horelor săltărețe, a tarafurilor de lăutari la nunți și înmormântări, a animalelor care vorbesc în grajd la miezul nopții. Țară a lăzilor de zestre și a odăilor scunde, cu icoane și farfurii pe pereți. Pășuni și pajiști asemenea covoarelor brodate cu flori și stropite cu oi. Tropot de cirezi, târșâit de opinci. Țară a pizmei și a inerției atotputernice. Chipuri de oameni care par făurite din lut proaspăt sau din pământ uscat și crăpat. Țara asta care se întinde până la cerul care a pedepsit-o și a binecuvântat-o în veci, în veci rămasă aceeași.
Am petrecut doi ani și jumătate adăpostit la o mânăstire de la poalele Carpaților. (…) N-aveam habar de nimic, eram ars de soare și murdar, odihnindu-mă în mine însumi ca o stea aflată la ani-lumină de istoria sângeroasă a omenirii.