Zurück zu Goethe: Andrei DÓSA în dialog cu Bogdan Coșa

În parte, pentru că am început să te citesc cu atenție încă din școală – eram în anul trei la Litere când m-ai chemat să-l ascult pe Alexandru Mușina vorbind despre proză la masterul de Scriere creativă pe care-l făceai –, cu mult înainte de debut, când literatura contemporană însemna pentru mine ce-ai mai scris tu peste noapte, dar mai ales datorită lexicului și a felului în care te folosești de el – majoritatea poeților fac poezie cu cuvintele a căror frecvență în viața de zi cu zi e mai degrabă mare; tu parcă momești unele cuvinte (sălbatice, să zicem, din diferite jargoane) și le închizi apoi în poeme, le colonializezi poetic, căutând pentru fiecare acea structură care va induce publicului senzația că a asistat la un număr de iluzionism. Mă-ntrebam, pe lângă întreaga tradiție a poeziei de această factură, să aibă impresia mea vreo legătură cu faptul că limba ta maternă e maghiara?

Andrei Dósa: Exista la cursurile de scriere creativă, mai ales la cele de dinainte de master, o frenezie a adjectivului-cât-mai-neobişnuit, trebuia să ne ferim de clişee, asta ni se repeta mereu, dar ocolirea clişeului e un skill care vine şi din lecturi, dintr-o perspectivă mai înaltă. Cred că alegerea verbelor are pe undeva de-a face cu poeţii unguri, mai ales cu Attila József, am impresia că în perioada de început eram destul de influenţat de el. Mi se părea că el traduce lumea prin trepidaţie, întrepătrunderi, iar spre finalul vieţii lui chinuite prin sforţare, opintiri existenţiale. Ca-n ultima scenă din Cobra Verde, cu toate că analogia nu funcţionează până la capăt, ci doar în sensul enormului efort depus pentru a pune ceva în mişcare.

B.C.: Când ai învățat română? Când ai început să scrii în română?

A.D.: Din câte ţin minte, mai întâi am fost dat la grădiniţa în limba maghiară. Dar după aceea, ai mei au hotărât să mă dea la o grădiniţă cu program prelungit. Cred că m-am adaptat destul de repede la colegii români. Am ajuns să le povestesc într-o după-amiază ceva încâlcit, în care apărea şi un leu, dar nu ştiam cum se zice leu în română. aşa că am folosit un cuvânt hibrid, inventat pe loc, prin adăugarea la cuvântul în maghiară (oroszlán) a articolului hotărât masculin (-ul). Gesticulam ca un nebun, dar tot nu reuşeam să-i fac să înţeleagă cine e oroszlánul.

Când aveam douăzeci şi doi de ani, prietena mea de atunci mi-a atras atenţia asupra unui curs de scriere creativă, ţinut de foştii masteranzi ai lui Alexandru Muşina. Cursul se ţinea în română, se scria în română, iar eu am trecut ca-n vis la a scrie în română. Probabil că trecerea asta s-a produs atât de lin pentru că de prin clasa a şaptea am început să citesc mai mult în română. Poate că de asta nu mi-am făcut prea multe procese de conştiinţă că am trecut la altă limbă. Visam în ungureşte şi gândeam în ungureşte, dar la un moment dat cineva a ridicat cenzura şi a zis că e ok să visezi şi să gândeşti în orice limbă. Acum, în capul meu se amestecă limbile. Expresii din limbi pe care nu le vorbesc, dar pe care le întâlnesc frecvent în filme sau în muzică sunt completate cu fraze în maghiară, română şi engleză.

B.C.: Țin minte că la-nceput întorceam pe toate părțile unele sintagme folosite de tine în poezii. De multe ori nu mă puteam hotărî dacă îmi plac sau nu, nici nu conta, stranietatea lor ridica atâtea întrebări colaterale de parcă ar fi răsărit soarele la miezul nopții. O perioadă te-am bănuit că faci asta intenționat, că le cauți, însă treptat m-am convins că nu e decât felul tău de a-ți traduce realitatea. Mă-nșel? Ce e poezia pentru tine? De ce scrii?

A.D.: Poate că deep down e teama că realitatea e mai puternică decât mine. Şi normal că e. Şi până la urmă va genera atât de mult haos, în punctul în care se întâlnesc şi se închid toate drumurile şi opţiunile, realitatea va deveni atât de copleşitoare, încât va cauza trecerea în neant. Cel puţin a învelişului meu fizic. Dar un artist acceptă foarte greu asta, încearcă, în vanitatetea lui, să creeze lumi propii, jucărele, catharsis. Poate de aici vine stranietatea.

De multe ori, după ce scriu ceva, mă trezesc că am deschise nu ştiu câte linkuri, că am aflat lucruri noi şi am descoperit legături. Scrisul e o formă de învăţare foarte complexă, dar şi o limpezire a celor trăite. Reluarea nivelului unui joc, doar pentru că ai senzaţia că există un pasaj, o încăpere sau o curte interioară pe care nu ai explorat-o. Sunt multe lucruri în viaţă care trec pe lângă mine văzute doar prin filtrul senzorial. Scriu despre ele ca să le trec şi prin celelalte filtre, să le desăvârşesc. Dar scriu şi pentru că mi-e teamă ca nu cumva să-mi scape neînregistrat ceva esenţial. Deci scriu din cauza acestui amestec de motivaţii dubioase.

Bogdan Coșa: Recitind volumul tău de debut, Când va veni ceea ce este desăvârșit (Tracus Arte, 2011), m-am bucurat să regăsesc niște poezii grozave, de care uitasem complet, dar am dat și peste câteva pe care le-aș trece la „încercări”; de fapt, singur ai zis că acum nu le-ai mai fi inclus. Știu totuși că ai amânat destul de mult momentul debutului, că manuscrisul a trecut prin mai multe mâini și a avut parte de lecturi profesioniste – să fie asta soarta volumului de debut, în genere?

Andrei Dósa: Disensiunile cu Muşina au întrerupt procesul de feed-back. Poate că mi-ar mai fi dat multe sugestii mişto, dar atunci pe moment şi-a retras toată bunăvoinţa. Cartea a apărut fără ca el să fi acordat formei finale (aşa cum am gândit-o eu) o ultimă lectură atentă. Dar cred că partea anticorporatistă, care mie îmi displace acum, nu ar fi suferit cine ştie ce modificări, pentru că era o viziune încurajată într-o oarecare măsură de el.

Cred că aproape orice debut are o anumită doză de naivitate şi exces. Poate că volumele de debut au devenit mai slăbuţe pe măsură ce publicarea unei cărţi a devenit din ce în ce mai uşoară datorită dezvoltării şi diversificării pieţei de carte.

B.C.: Tot legat de volumul de debut: foarte multe poezii despre mama sau/și tata. Dacă instanțele în cauză ar fi apărut și în volumele următoare întrebarea mea nu și-ar mai fi avut rostul: să aibă de-a face cu faptul că stăteai în Brașov cu părinții și apoi te-ai mutat în București? Ai simțit vreo diferență în ceea ce privește scrisul?

A.D.: Pe mine mă înfluenţează destul de mult mediul, într-adevăr. În perioada aceea, una dintre obsesiile mele era relaţia cu părinţii. Nu înţelegeam până la capăt ce nu merge între ei, îi învinovăţeam într-o anumită măsură pentru demi-adultul anxios şi nesigur care am ajuns, mai ales pe tata. Mai târziu am înţeles că au făcut tot ce le-a stat în putinţă. Nu am de ce să-i judec. Am continuat să mai scriu despre ei dintr-o perspectivă, cred eu, mai obiectivă, echidistantă şi poate că în 2021 voi publica o ediţie revăzută şi mult adăugită a volumului din 2011, cine ştie.

Când m-am mutat în Bucureşti, m-a fascinat imediat eclectismul locului, bizareriile arhitecturale, arta de stradă. Şi asta doar ca nivel prim. Îl percepeam ca pe un spaţiu agresiv şi nervos, mi-a luat ceva timp să mă acomodez. Iar la mine, procesul ăsta implică aproape mereu scrisul. E un fel de handicap. Mă întreb de ce nu mă pot acomoda pur şi simplu, fără să recurg la metode escapiste.

B.C.: Te-am întrebat și pentru că cel de-al doilea volum al tău, American Experience (Cartea Românească, 2013), splendid, în opinia mea, vorbește tocmai despre distanțe: fizice și mentale.

A.D.: America a fost un fel de ritual de trecere. Mi-a prins foarte bine lipsa certitudinilor şi conştientizarea faptului că într-o situaţie nasoală părinţii nu mă vor mai putea ajuta. Şi au fost câteva situaţii de acest gen, pe care, spre mirarea mea, le-am gestionat destul de ok. În mod inconştient, voiam să ies cu totul de sub influenţa lor. La mine s-a întâmplat destul de târziu, poate şi din cauză că ambii sunt personalităţi puternice. Şi a fost şi un salt creativ. Prima parte a cărţii am scris-o la foc automat.

B.C.: Nada (Pandora M, 2015) a fost un volum cu peripeții; l-ai plimbat de la o editură la alta, a fost o întreagă poveste. Trebuie să recunosc, inițial l-am perceput ca fiind un pas înapoi, mai aproape de primul volum, cu piese frumoase și momente mai slabe, confuze. Nu mi se părea neapărat de publicat, ți-am și zis. Abia în lumina noului volum, adevăratul băiat de aur, apărut acum câteva zile la Casa de Editură Max Blecher, am avut senzația pentru prima oară că-l înțeleg: era un pas în lateral, după ce-am terminat de ascultat Când va veni… și American Experience, ne-ai arătat ce era pe side B a casetei.

A.D.: A fost o perioadă f confuză pentru mine. Trăgeam de timp, aveam impresia că după efortul american mi se cuvin odihna şi deliciile. Nada e despre băieţii care nu vor neapărat să-şi înceapă viaţa. Nu e o experienţă faină, dar mă gândesc că mulţi se regăsesc în ea. Refuzul maturizării e o capcană atât de mişto. Poţi să rămâi prins în ea până la cincizeci de ani, până la sterilitatea totală.

B.C.: Adevăratul băiat de aur e mai alert și mai vesel. Îl văd ca pe un nou început. Dacă în volumul de debut Bucureștiul era cel al corporațiilor care înghițeau suflete vinovate și nevinovate deopotrivă, dacă atmosfera era sumbră etc., acum același context e privit cu umor, atitudinea e vădit relaxată, iar sufletul omului mai greu de copleșit. Ce s-a schimbat? De unde noua perspectivă?

A.D.: Mi-am dat seama că e o perspectivă fake. E uşor să te încrâncenezi împotriva sistemului atunci când faci parte din el sau atunci când ai beneficii de pe urma lui. Am lucrat într-o corporaţie şi mi se părea că nu mai am timp suficient pentru mine. Nu voiam neapărat să găsesc soluţii. Îmi era suficient să mă raportez la modul ironic, uşor încrâncenat la capitalism. Simţeam că trebuie să-l critic pentru că îmi fură sufletul. Dar lucrurile sunt mult mai nuanţate. Când eşti mic şi lipsit de experienţă, tinzi să fii revoltat, să strigi în gura mare nu ştiu ce nedreptăţi, care nici măcar nu sunt ale tale.

Bogdan Coșa: Ai tradus două din cele mai frumoase romane pe care le-am citit în ultimii ani, Ciocârlia lui Dezső Kosztolányi și Ușa Magdei Szabo. Cum s-a-ntâmplat? Ai fost contactat de către editură sau ai propus tu titlurile iar ei au acceptat? Ce alte titluri ai mai traduce?

Andrei Dósa: Dorina Ivan lucra la editura All pe vremea aia. Ea m-a întrebat dacă vreau să traduc pentru ei şi mi-a zis să mă gândesc la nişte titluri.

O să traduc în vara asta Berlin-Hamlet al lui Szilárd Borbély, un superb volum de poezii.

Aş face o listă, dar mă rezum la doar câteva titluri. Le trec aici în engleză, poate că cititorii vor avea acces astfel mai uşor la ele: Journey by Moonlight, Antal Szerb; Epepe, Ferenc Karinthy; School at the frontier, Géza Ottlik şi lista ar putea continua mult şi bine.

B.C.: Ai mai tradus poezie din maghiară. Poeți contemporani, poeți tineri chiar. E important să avem acces la ce fac vecinii noștri „în timp real”?

A.D.: Ar fi ideal, dar din păcate acest lucru nu e o prioritate pentru nicio editură din România. Şi adevărul e că nu poţi să blamezi editurile că îi interesează cât de bine se vinde o carte.

B.C.: Legat de „altoirea” artei poetice: am simțit la un moment dat o influență Alex Văsieș în Nada. Apoi, și mai puternică, în adevăratul băiat de aur. E posibil? Știu că urmărești îndeaproape poezia confraților tăi.

A.D.: Cred că există un background comun şi interese comune. E adevărat că atunci când am citit Fete din România am trăit vreo două-trei săptămâni sub influenţa scurtăturilor, a ritmului şi vibe-ului acelor poezii. Am încercat să scriu şi eu câteva în stilul ăla, dar pe vremea aceea deja consideram oareşcum încheiat la bumbi băiatul de aur.

B.C.: Dintre cei tineri, poți recomanda cititorilor câteva nume?

A.D.: Îmi place Mihnea Bâlici. Şi văd că nu se grăbeşte să debuteze, ceea ce începe să devină frustrant. De curând a scos şi Mircea Andrei Florea un scurt pdf online care mi-a plăcut. La început nu-mi plăcea ce scrie Teona Galgoţiu, dar a evoluat destul mult în doar câteva luni şi ultimele poezii de-ale ei pe care le-am citit m-au făcut să-mi schimb părerea. Nu ştiu dacă mai scrie, dar mi-ar plăcea. Mi se pare că există o nouă tendinţă. Oamenii care vor să scrie şi pe care îi interesează zona asta devin din ce în ce mai discreţi. Nu îţi mai trimit producţiile lor, ci te întreabă ce să mai citească, cu cine merită să te consulţi în materie de feedback, dar totul la modul ipotetic.

Bogdan Coșa: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduși deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane românești care chiar ar trebui să se-audă?

Andrei Dósa: Ţinând cont şi de gusturile nemţilor, eu aş miza pe Dmitri Miticov, pe Iulia Militaru, pe Alex Văsieş, pe Sorin Gherguţ, Vlad Moldovan şi Gabi Eftimie. În materie de proză nu prea ştiu ce le-ar plăcea, am înţeles că publicul de acolo gustă poveştile despre saşi, despre marginali, adică realismul ăsta dur. Poate că Adi Schiop ar avea un anumit succes cu Soldaţii, nu-mi dau seama.

B.C.: Dar tu, dacă ai fi invitat, care ar fi autorii nemți pe care ți-ar plăcea să-i asculți?

A.D.: Uljana Wolf, Durs Grünbein, un poet foarte bun, pe care l-am descoperit citindu-l în traducere maghiară.

B.C.: Știu că ai învățat germană în școală. Cum te descurci? Citești în germană?

A.D.: Înţeleg un pic din conversaţie, dar n-aş fi în stare să leg o discuţie. Citesc uneori, doar poezii. Evident, cu dicţionarul în mână.

B.C.: Ții (alături de Radu Nițescu) un atelier de scriere creativă. Dacă ar trebui să ajungi înapoi la Goethe, să-l explici cursanților, care ar fi traseul pe care ai coborî din prezent spre secolul al XVIII-lea? Care au fost autorii de limbă germană care te-au influențat, pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat și ți-ar plăcea să-i recuperezi în original?

A.D.: În sens invers cronologic, aş începe cu ceva mai lejer, Thomas Brussig, Aleea soarelui, aş continua cu Heinrich Böll, Opiniile unui clovn, Heinrich Mann, Îngerul albastru, un pic de poezie de Gottfried Benn, Georg Trakl. Aş încerca să evit capodoperele, pentru că elevii mei sunt totuşi în clasa a noua, nu pot să le dau din start binomul răului: Faust-Doctor Faustus. Poate că le-aş recomanda şi Suferinţele tânărului Werther, o carte mai uşor de digerat a lui Goethe.

B.C.: Dacă ar fi să transmiți un singur mesaj tinerilor scriitori care te citesc, care ar fi sfatul tău? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?

A.D.: Nu ştiu, văd foarte mulţi poeţi care au cam aceleaşi zone de interes ca şi mine doar că îşi exprimă altfel preocupările. Mesajul ar fi: hai să urcăm într-un cloud de date tot ce ştim, să punem totul la comun, să vedem ce iese.

B.C.: În încheiere: ce planuri ai, literar vorbind? Ce vine după adevăratul băiat de aur?

A.D.: Mi-ar plăcea să scriu ceva funny şi înălţător. Sau nişte distopii condensate în poeme în proză.