Pe cine mai interesează Herta Müller?

„Așa, și? Pe cine interesează?”

I-am întins cărțile; mi-a întins volumul înapoi și, înainte să se-apuce de scanat, m-a-ntrebat pe deasupra ochelarilor, pe un ton vag condescendent, căutându-mi complicitatea.

„Pe cine mai interesează lucrurile astea?”

Nu e prima dată când văd astfel de reacții la adresa autoarei. De fapt, mai degrabă astea sunt reacțiile pe care le stârnește Herta Müller în lumea pe care o acopăr fizic, cu pasul.

„Prea fixistă”, zice lumea; „radicală”; „trebuie că e și un pic nebună”.

Nu e puțin lucru.

Tot lumea zice însă și că comunismul a avut părțile lui bune, „dacă e să vorbim serios”.

Sincer, mi-e greu să adopt o poziție. Aveam câteva luni în decembrie ‘89; în ‘90 probabil nu m-aș mai fi născut, dat fiind că apar în pozele de la nunta părinților; crud sau nu, mi-a servit interesul.

În aceeași ordine de idei: mergeam de ceva timp la școală când l-am auzit pe tata vorbind pentru prima oară despre Ceaușescu. Zicea că a fugit cu elicopterul și că trăiește în Cuba.

În Cuba anului 2000!

Suna straniu, dar era tatăl meu, de ce m-ar fi mințit?

Așadar, „cum adică pe cine mai interesează lucrurile astea?” Pe mine mă interesează. Și sunt convins că mai sunt destui care au ratat startul și trebuie să recupereze din mers tot ce se poate recupera; care sunt dispuși nu „să plece urechea”, ci să o asculte ca niște bureți cu minte, curioși ca niște extratereștri pe Herta Müller, ale cărei narațiuni despre Securitate și comunism sunt pe cât de neplăcute, de dramatice și de personale, pe atât de aproape de ceea ce poate fi cunoscut cu un efort oarecare trei decenii mai târziu.

Găsesc următoarea situație, prezentată mai pe larg în cel mai recent volum al ei, Patria mea era un sâmbure de măr, grăitoare pentru poziția din care vorbesc:

Nu înțelegeam cuvântul „deportare” și nu înțelegeam cuvântul „lagăr”. (…) am făcut ani la rând muncă de documentare. Mama îmi spunea mereu cine dintre cunoscuții ei apropiați din sat mai murise. Era mereu vorba de deportați. Și-mi ziceam tot mai des că nu mai am timp, curând vor fi murit toți și nu va mai fi nimeni care să povestească ceva. Mă gândeam că pentru a scrie o carte e nevoie să-mi povestească mulți câte ceva. Ca să câștig timp m-am întâlnit cu deportații. Discuțiile au decurs toate asemănător, fiindcă oamenii nu erau obișnuiți să vorbească despre ei. Discuțiile se pierdeau în generalități. Nu reieșeau din ele nici viața cotidiană din lagăr, nici aspectul personal al acestei catastrofe. (…) Apoi a intervenit o întâmplare neprevăzută. Călătoream împreună cu Oskar Pastior la o lectură publică în Tirolul de Sud. Străbăteam niște munți. Iar eu am spus că brazii sunt copacii cei mai leneși cu putință, că nu fac nimic și doar rămân mereu la fel de verzi. (…) Oskar Pastior s-a înfuriat, a luat apărarea brazilor, în lagăr bradul fusese ultima legătură cu civilizația. (…) Cu pledoaria sa în apărarea bradului, Pastior îmi oferise în treacăt exact acele lucruri despre lagăr pe care le căutasem întotdeauna. Știam că dacă vorbesc cu Pastior despre lagăr fie și numai un sfert de oră am să aflu mai mult decât vorbind cu alții luni în șir.

Așa și eu, citind volumul acesta de interviuri am putut afla pe alocuri (în pasaje a căror lectură a durat tot cam un sfert de oră) mai mult decât vorbind cu rudele ani de zile despre tot ce-a fost – cărora, la fel ca în cazul deportaților din Nițchidorf, nu le imputez că „se pierdeau în generalități” și nici măcar că erau ridicoli în erorile lor.

Frumusețea tragică a episodului care rememorează în continuarea fragmentului citat vizita în Ucraina lagărelor lui Pastior depășește granițele genului jurnalistic – și nu e singura dată când, în acest volum, autoarea pășește cu toată talpa pe tărâmul literaturii – urmată îndeaproape de traducerea lui Alexandru Al. Șahighian –, un reflex, cu siguranță, ceva ce se poate întâmpla numai unui profesionist.

Sunt multe fragmentele în care mâna de prozatoare a Hertei Müller „se vede”; răspunsurile ei, încordate, aș zice, de la un capăt la altul al cărții – descriind adesea tensiuni nerezolvate, ireconciliabile poate –, confirmă în parte cuvintele cronicarului de la Der Spiegel, traduse pentru prezenta ediție și reproduse pe coperta patru de editorii Humanitas: […] în această carte de interviuri, ea a creat literatură, și anume literatură majoră.

În fine, o recomand cu căldură tuturor celor ca mine și las aici un singur exemplu de literatură deloc accidental:

Această urâțenie omniprezentă reprezenta unica egalitate în socialism. Și ea era deliberată, ținea de programul dictaturii. (…) Sărăcia urâțește. În loc de carne statul ne dădea deșeuri, „adidași” de porc sau tacâmuri de pui cu gheare și capete de pui, udate cu apă și transformate în sloiuri de gheață roșu-albastre. Erau despicate în porții cu satârul și cântărite. Oamenii le duceau în mâna goală, la mizeria asta nu te mai ajuta nici măcar o batistă. Pe drumul spre casă gheața picura de parcă niște câini își marcau teritoriul cu pișat plin de sânge.

Post-Scriptum

Experiența mea ca jurnalist e insignifiantă, așa că mi-e greu să mă pronunț în legătură cu treaba făcută de Angelika Klammer. Intuitiv, aș zice că o parte din meritele cărții i se datorează; provocând răspunsurile laureatei Nobel cu intervenții minime, cât mai neutre stilistic, intervievatoarea lasă pe tot parcursul dialogului impresia că nu face decât să încurajeze monologurile Hertei Müller cu o mișcare a capului, ca și când ar asculta-o vorbind despre cărțile ei sau despre viața acesteia privind împreună peste puntea aceluiași vas, colege într-o croazieră pe Dunăre, într-o zi fără soare și fără peisaj, în extrasezon.