EPISODUL 7
„Dormisem strâmb, cu o mână sub mine, şi îmi amorţise din umăr, parc‐ar fi fost amputată. M‐am chinuit să mă răstorn pe spate – am simţit că mă scufund într‐un cazan fierbinte. Am închis ochii şi‐am început să ridic în gând numere la cub. Ameţeala s‐a mai disipat, iar în braţ au început furnicăturile. De aici înainte ştiam că scăpasem, furnicăturile aveau să fie tot mai dese şi mai întinse, ca bulele de apă într‐un ibric pus la fiert pe aragaz.
După ce m‐am uşurat, m‐am uitat la ceas. Era încă prea cald să ieşim, aşa că am umblat încet, să n‐o trezesc pe Irina. Până la urmă m‐am aşezat înapoi în pat şi‐am început să citesc din romanul pe care îl începusem cu câteva săptămâni în urmă pe aeroportul din Otopeni. Un tip scrisese o carte, venise HBO‐ul şi îl umpluse de bani. Ar fi trebuit să iasă o mini‐serie după povestirile pe care le scrisese la douăzeci şi ceva de ani, dar nu s‐a mai turnat nimic. Şi‐a luat o casă cu două etaje, a întemeiat o familie, cu gândul să rămână scriitor, dar curând a înţeles că nu poate să mai scrie nimic. Avea o nevastă frumoasă, juca golf, bea vin, înota, de ce să mai scrie ? Îl durea la banană. Şi pe mine – îmi
trecuse mâna de tot –, doar că nu jucam golf şi încă nu venise HBO‐ul.
Irina pufnea în dreapta mea, se înfundase iar de la aerul condiţionat. Stătusem fără climatizare
o vară întreagă în centrul Bucureştiului şi nu mai reuşeam să‐nţelegem temperaturile care coborau
sub 25 de grade Celsius.
În romanul omului era toamnă, ziua scăzuse, aşa că vecinii lui octogenari jucau tenis la şapte dimineaţa cu neoanele aprinse – nişte neoane cu sulf, de care auzeam pentru prima dată şi care aveau calitatea de a lumina scurt. Şi la noi era toamnă, dar nu se simţea şi nici matinali nu eram.
Tipului îi murise un fiu şi se chinuise un timp ; nu se lăsase cu totul de scris, fiindcă, imediat după ce încuiase manuscrisul în biroul de la etajul imobilului în stil Tudor, fusese contactat de o revistă sportivă şi i se oferise o rubrică lunară, care să‐i dea un mic sens în viaţă, un vector. Am pus cartea pe piept şi am început să mă gândesc la rândul meu care ar fi acea revistă în care să mă‐ngrop anul următor, când aveam să ne întoarcem în ţară.
M‐am uitat la Irina, care nu se mişcase un centimetru de când mă trezisem, şi da, am decis că voiam să rămână în viaţa mea, să nu se mişte un centimetru. Iar pentru asta ştiam că trebuie să mă scot.
M‐am ridicat din pat şi, după ce‐am făcut un pic de loc şi am măturat cu dosul palmei firimiturile, am pus laptopul pe masă. Mi‐am verificat e‐mailul, apoi i‐am scris secretarei editorului meu, rugând‐o să‐mi trimită când găsea timp o situaţie a vânzărilor ; nu primisem încă niciun ban pe carte şi voiam să ştiu la ce să mă aştept. Primul tiraj se epuizase în câteva săptămâni, al doilea fusese tras cu ceva întârziere şi, din câte auzisem, cartea începuse deja să nu se mai găsească în librării. E drept, titlul se învechise, poate că îşi pierduse dreptul la rafturile din faţă, şi nu m‐ar fi mirat nici dacă aş fi aflat că librăriile de fiţe o scoseseră deja pe tuşă, dar, chiar şi aşa, voiam să văd ce zic zânele de la departamentul financiar. Am început să fac socotelile. Era simplu, de fapt, nici nu‐mi trebuia calculator : 1,25 lei ori 2000 de bucăţi făcea 2500 de lei; plus, să zicem, încă vreo mie tot la 1,25 lei, fiindcă negociasem retipărirea la fel de prost, dădea 3750 de lei, nici o mie de euro.
Un metru pătrat de apartament la periferia Bucureştiului.
Dacă scriam în fiecare an câte un roman care să se vândă la fel de bine ca primul, la şaptezeci
şi şapte de ani reuşeam să‐mi cumpăr un apartament cu două camere. Dacă aveam să negociez
la sânge contractul, puteam s‐o fac pe la cincizeci de ani. Iar dacă aveam să fiu într‐adevăr norocos
şi să dau peste cineva interesat să ecranizeze o poveste, actul de proprietate avea să fie în buzunarul interior al sacoului și mai repede.
„Nu e neapărat rău, nu e rău.“
Dacă socotelile mele erau corecte, îmi rămânea a doua jumătate a vieţii să fac absolut ce
vreau…
„Şi totuşi, dacă vine HBO‐ul...“
— Ce faci ? m‐a‐ntrebat Irina lăsându‐şi o mână pe umărul meu şi aplecându‐se să vadă
mai bine cifrele din monitor.
Era mioapă, la fel ca mine, dar asta n‐o făcea mai puţin frumoasă.
— Număr bani.
— Avem bani de numărat ?
— Nu chiar, dar am putea avea.
— I‐auzi, a zis ea căscând, închizând uşa la
baie în urma ei.
Ştia că n‐am gene bune şi că, contrar cântecului, nu se lipeau banii de mine, dar în acelaşi timp
vedea că tot ce fac e pentru noi. Martor stătea bunul Dumnezeu, trăiam ca nişte leoparzi – aveam mereu o cracă într‐un copac pe care să moţăim la umbră, dând alene din coadă, sătui.
— Deci ? Despre ce e vorba ?
— Păi, n‐am văzut niciun ban de la editură.
— Şi când o să ţi‐i dea ?
A râs – banii erau mereu un subiect aiurea – şi s‐a băgat sub cearşaf, dirijând spre alte zări o ceartă care plutise deasupra noastră toată ziua ca un zeppelin. Am închis şi eu laptopul şi am sărit peste ea. Am încercat s‐o imobilizez; s‐a zbătut în prinsoarea mea ca peştele în năvod. Când a cerut îndurare, ne‐am rezemat de tăblia patului şi am continuat să facem distraţi planuri peste planuri, plini de lumină.
Seara am ridicat jaluzelele şi ne‐am uitat de sus la soarele de octombrie care se retrăgea după o insulă lungă şi jalnic de scundă în depărtare, pe care o vedeam pentru prima oară. Mai târziu ne‐am pus câte‐o cămaşă, sandale şi am coborât în oraş, unde am împărţit frăţeşte ceva de mâncare.”
(fragmentul face parte din romanul
Ultraviolență; apare zilele astea la Editura Polirom)
