MOMO sau Straniul motiv pentru care toate cărțile trebuie citite înainte de ...

Cu un an înainte, aceeași dirigintă venise la mine cu o listă de cincizeci de titluri pe care trebuia să le citesc dacă voiam să am un vocabular adecvat vârstei, iar eu le înghițisem unul după altul, excepție făcând trei-patru traduceri mai noi pe care nu le găsisem nici la Biblioteca Municipală din Codlea, nici la cea a liceului în care învățam.

La începutul clasei a noua, remarcase că înțelegeam despre ce vorbea și că, în general, aveam organ pentru textul literar, dar că limbajul mă ținea deoparte, mă făcea să rămân spectator la cele ce se discutau. Nici n-avea cum să fie altfel. Școala generală fusese mai mult o glumă. Crescusem într-o familie săracă, într-o garsonieră confort trei, iar tot ce știam auzisem fie de la părinți, muncitori necalificați, cocoșați de greutățile anilor ‘90, fie în mahala, printre muncitori necalificați și fii de muncitori necalificați. Citisem, copil fiind, câteva basme turcești și chinezești, povestirile nemuritoare, dar mai departe de Ion Creangă nu știam despre ce era vorba.

Profesoara mea a intuit foarte bine lucrurile astea, așa că, printre Tolstoi, Hesse, Stendhal și Dickens, strecurase și cărți pentru copii, Rudyard Kipling, Lewis Carrol etc.

Straniu e că nu le-am putut recupera. Lectura lor n-a fost una plăcută.

Dacă primele puteau fi narațiuni complicate (Dostoievski), pline de gesturi greu de înțeles pentru un adolescent incult (Flaubert), de cele mai multe ori reușeau să mă dea pe spate decodându-mi o părticică din lume la care până atunci nu avusesem acces; cărțile pentru copii, în schimb, mi se păreau de-a dreptul enervante – eram prea mare pentru grozăvii; viața era proastă și atât; minunile cădeau din start – la montaj, vorba poetului.


Așa și acum, cu MOMO sau Strania povestire despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat, pe care l-am citit la vârsta de douăzeci și opt de ani pentru prima dată și care, obiectiv vorbind, probabil că e o carte grozavă dacă ai doisprezce ani sau, mai interesant pentru discuția noastră, dacă ai douăzeci și opt de ani și ai citit-o când aveai doisprezece ani, după ce trecuseși deja prin Frații Grimm, Hans Christian Andersen și toate celelalte capodopere ale literaturii pentru copii.

Dar pentru că eu nu trecusem, întreaga poveste generată de Michael Ende de dragul lumii a zburat pe lângă mine – aș zice, trasând o paralelă cu un studiu antropologic simpatic – ca un tren proiectat în fața membrilor unui trib din Oceania care nu au văzut niciodată un tren pe viu, fiind astfel aproape incapabili să se raporteze la imaginile văzute. Pentru că nu am codat în copilărie experiența parcurgerii cărților pentru copii, astăzi, aflat în fața unei cărți pentru copii, neavând plantată acea emoție cu zeci de ani în urmă, în afară de melancolie și regret, nu a avut ce să se activeze în mine la vederea coperții colorate, a ilustrațiilor.

Ceea ce, firește, e un handicap enorm. Și, ca orice handicap, e definitiv sau extrem de greu de îndreptat.

Și totuși, acest roman-basm, ca orice bucată adevărată de literatură, nu e doar o carte pentru copii, nu e doar entertainment, așa că am avut chiar și eu de ce să mă țin de-a lungul celor 300 (!) de pagini, cât am alergat alături de fetița orfană și de țestoasa înzestrată cu o carapace modernă, cu afișaj digital, rumegând cu plăcere și din mers critica adusă de autor societății de consum – pentru că, înainte de toate, MOMO e o alegorie inteligentă a vremurilor pe care le trăim:

La radio, la televiziune și în ziare erau zilnic explicate și lăudate noile dispozitive de economisire a timpului, care le vor dărui cândva oamenilor libertatea de a duce o „viață adevărată”.

După părerea lor, până și orele lor libere trebuiau folosite la maximum, încât să le ofere în mare grabă cât mai multe distracții și cât mai multă relaxare.

Cel mai puțin erau în stare să suporte liniștea. Căci atunci când era liniște îi cuprindea frica, deoarece bănuiau ce se întâmplă în realitate cu viața lor.

Se părea că nimeni nu observă că, economisindu-și timpul, în realitate economisea cu totul altceva.

Excelent tradusă în românește de Yvette Davidescu (Automobilele circulau, agenții de circulație fluierau, porumbeii zburau, iar cățelul de lângă stâlp își depuse pârâiașul) și ușor de urmărit chiar și pentru cititorii fără experiență în domeniu, această poveste conține, pe lângă ingenioasa dezgolire a demonilor capitalismului, lecții complementare de empatie extrem de practice atât pentru părinți (Fiecare voia să iasă înaintea celorlalți și lupta pentru viața lui cenușie), cât și pentru copii (Ei înșiși erau săraci și știau ce-i viața), teorii din domeniul psihoterapiei, misticisme sau zone îngroșate mai recent în ceea ce se numește generic „dezvoltare personală”, toate, preschimbate în replici puternice, bune de avut la îndemnână:

- Când te-ai născut?
Momo se gândi și spuse într-un târziu:
- După câte îmi amintesc, am fost dintotdeauna.

Sau:

- Niciodată nu trebuie să te gândești la toată strada dintr-odată, înțelegi? Trebuie să te gândești numai la următorul pas, la următoarea respirație, la următoarea mișcare a măturii. În continuare trebuie să te gândești mereu numai la ceea ce urmează. (...) Astfel îți va face plăcere, ceea ce e important, căci numai așa se face treaba cum trebuie.

E limpede de ce MOMO este un succes editorial de proporții, cum de confirmă cu fiecare nouă ediție (cea mai recentă, apărută în 2017 la Polirom) statutul de carte-cult; în încheiere, sprijinindu-mă pe enorma paranteză făcută la început, o să insist mai degrabă pe latura practică: rămâne doar s-o dăruim cuiva de iepuraș, fie că vorbim despre o copilărie clară, tipică, plăcută, fie de una plină de nevoi.

E important să citim diferitele tipuri de literatură la timpul lor – de dragul activității în sine, dar și pentru cartografierea acestor teritorii, la care ne-ar prinde bine să putem umbla ulterior; care, în lipsa acestei rețele de drumuri construite pe lumină, sunt șanse să rămână în beznă pe veci.