Scriitori despre scriitori: cinci întrebări pentru Ioana Pârvulescu

Ioana Pârvulescu este una dintre cele mai apreciate scriitoare din România. Timp de 18 ani, a fost redactor la România literară, a inițiat și coordonat, la Editura Humanitas, colecția „Cartea de pe noptieră”, a publicat romane, critică literară, eseu și poezie, a contribuit cu texte în diverse antologii, a tradus în limba română autori precum Angelus Silesius, Maurice Nadeau, Rainer Maria Rilke, Milan Kundera ș.a. În 2013, a obținut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Cel mai recent volum publicat este romanul Inocenții (Humanitas, 2016).

Cele 5 întrebări pentru Ioana Pârvulescu urmăresc interesul scriitoarei pentru literatura germană, respectiv autorii de limbă germană, și experiența acesteia în spațiul cultural german. Răspunsurile autoarei le puteți citi în rândurile ce urmează.

Lucrarea dumneavoastră de diplomă a fost despre Thomas Mann. Dacă aţi putea face o călătorie în timp, întocmai precum personajele dumneavoastră, cum v-aţi imagina o întâlnire cu acesta?

Aş alege o întâlnire în Belle Époque, să spunem în 1906. Au trecut 5 ani de când Thomas Mann a publicat cu mare succes Buddenbrooks. Între timp s-a căsătorit şi a citit (de la editura germană Langenscheidt) volumul Ein Fürst der Diebe. Memorien (Regele pungaşilor. Memorii) publicat în 1905. Autorul e român, George Manolescu, un escroc internaţional de geniu. Într-o vizită la familia Mann, în care Katia ne îmbie cu un ceai şi nişte prăjituri, i-aş spune că sunt româncă din Siebenbürgen, şi că am urmărit în ziarul Adevărul, primit din Bucureşti, un foileton cu povestea escrocului. Thomas Mann are un dosar cu tăieturi din ziare despre tot felul de şarlatani. Mi-ar replica, surprins de coincidenţă, că se gândeşte să scrie un roman pe tema asta. „Da, ar fi un personaj simpatic – aş spune – ce-ar fi să-l numiţi Felix?” „Hmm, nu-i un nume rău, îmi place rezonanţa lui latină, poate l-aş combina cu una germană, de pildă Felix Krull”, ar răspunde tânărul scriitor. Iar apoi, chiar înainte de a-mi lua rămas-bun, aş afirma cu mare siguranţă că, deşi n-au trecut decât cinci ani de la primul Premiu Nobel pentru literatură, luat de Monsieur Sully Prudhomme, ştiu precis că într-o bună zi îl va lua şi el, Herr Thomas Mann. L-aş vedea cum rămâne pe gânduri şi aş dispărea la loc, în timpul din care am venit.

Aţi tradus volumele a doi poeţi germani, Angelus Silesius (Călătorul heruvimic, Humanitas, 1999) şi Rainer Maria Rilke (Îngerul păzitor, Humanitas, 2007). De ce aceste cărţi şi cum aţi lucrat la traduceri? Este vreun poet german contemporan pe care aţi vrea să-l traduceţi în limba română, dar timpul nu v-a permis încă?

Cu Angelus Silesius este o poveste mai lungă. Îl aveam într-o antologie de poezie germană a bunicului meu, la capul patului. Acolo am citit uimitoarele versuri „Ich weiß nicht was ich bin; Ich bin nicht was ich weiß://Ein Ding und nit ein Ding, ein Stüpfchen und ein Kreiß.” Şi m-am pomenit că merg pe stradă şi încerc să le traduc, în gând. Apoi am căutat să aflu mai multe despre poetul cu nume de înger şi, văzând că la noi e complet necunoscut, deşi influenţa lui occidentală e remarcabilă, am propus la New Europe College un proiect despre el. În privinţa lui Rilke, el m-a însoţit discret de-a lungul vieţii, dar a ieşit în faţă abia după ce l-am tradus pe Angelus Silesius. Este o selecţie pe care am făcut-o din poemele lui cu îngeri. La ambele traduceri am lucrat cu enormă pasiune şi ambele mi s-au părut pe cât de grele, pe atât de frumoase. Ambii poeţi sunt atât de „simpli”, încât devin neînţeleşi, vorba lui Nichita Stănescu. În ce priveşte contemporanii germani, da, aş avea doi: pe Jan Koneffke (el e şi prozator, de altfel tradus în română) şi pe Heinrich Detering (care e şi eseist şi specialist de vârf în Thomas Mann).

În 2015, la invitaţia Ministerului Culturii, aţi participat la Târgul Internaţional de Carte de la Leipzig, ocazie cu care, dacă nu mă înşel, Aranca Munteanu a şi tradus, pentru Traduki, câteva fragmente din Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009). Cum a fost experienţa dumneavoastră la Leipzig?

Am venit încântată de la Leipzig şi îmi amintesc că am discutat cu studenţii mei de la masteratul de editare lucruri despre acest Târg, le-am şi proiectat imagini fotografiate de mine. Evenimentul Târgului a fost lansarea romanului Iuda de Amos Oz, carte pe care mi-am cumpărat-o şi pe care am citit-o mai întâi în germană, pentru ca apoi să o lansez şi la noi, în traducerea românească apărută la Humanitas Fiction. Şi pe Heinrich Detering mi l-am cumpărat de acolo. Cel mai bun lucru mi s-a părut, la Leipzig, faptul că sunt antrenaţi şi cititorii copii şi adolescenţi, de pildă aveau intrarea gratuită dacă se costumau într-un personaj literar.

Ce autor/carte de limbă germană apărut/-ă în minunata colecţie „Cartea de pe noptieră” aţi recomanda oricui, oricând?

Pe toţi cei pe care i-am publicat. Să-i amintesc măcar pe Siegfried Lenz cu Moştenirea lui Arne, minunat tradus de Alexandru Şahighian, Parfumul lui Süskind, roman tradus tot extraordinar de Grete Tartler, pe Martin Walser, dar şi pe clasicii Musil, cu Rătăcirile elevului Törless, sau pe Franz Werfel, cu Agapa absolvenţilor.

Care dintre cărţile dumneavoastră credeţi că ar fi cea mai potrivită pentru cititorii germani şi de ce?

Cred că romanul cel mai recent, Inocenţii. În primul rând pentru că se petrece la Braşov, oraş cu o minoritate germană încă destul de vizibilă în copilăria mea, şi prezentă în roman. Apare, de pildă, drama lui Willi Hahner, deportat în Donbas după al Doilea Război Mondial, şi care a evadat de acolo, o poveste pe care o ştiu chiar de la vecinii noştri, aşadar e cât se poate de autentică. Dar şi pentru că, stilistic, romanul e, cred, foarte plăcut pentru un traducător, aparent simplu, fiindcă naratoarea este o fetiţă, dar în acelaşi timp plin de o anume bucurie a jocului şi a suspansului.