Carte germană: Ghidul emigrantului (For Dummies)

Pe de-o parte, îmi amintea mult prea tare de singurul roman al regretatului Alexandru Mușina, Nepotul lui Dracula, care n-a reușit să mă entuziasmeze deloc, oricât de mult țineam la profesorul meu, oricât de mult îl apreciam ca poet, iar pe de altă parte, îmi mirosea a oportunism editorial, dacă nu chiar a superficialitate, așa că am lăsat-o în raft și mi-am făcut loc mai departe printre târgoveții încărcați de sacoșe, transpirând cu paltoanele pe ei – se-ntâmpla iarna, la ultimul Târg de Carte Gaudeamus.


Săptămâna trecută, însă, volumul în cauză mi-a ieșit în cale din nou. Încercând să trec peste idiosincraziile mele, l-am deschis și, întrucâtva încruntat, am început să citesc frazele scurte și zglobii, intenționat-hazlii ale lui Jan Cornelius, care nu m-au cucerit pe loc, cum ar fi fost romantic și frumos să se-ntâmple, dar ceva din stranietatea lor m-a făcut să mă mir: se mai scrie în felul ăsta?

După câteva zeci de pagini, când am înțeles că înghițeam fascinat și înghețat de stupefacție totodată capitol după capitol din picioare, l-am luat acasă, unde, la lumina libertății și a democrației, sub care fiecare scrie și publică ce vrea, cum vrea, sub ce titlu vrea, l-am dat gata în aceeași seară.

Nu țin minte să fi întâlnit vreodată o carte mai accesibilă, care să poată fi parcursă cu atâta ușurință, la o petrecere plictisitoare, de exemplu, fără să fie de o imbecilitate înfiorătoare – iar asta, aș zice din capul locului, deși ar putea trece drept o remarcă răutăcioasă, e mai degrabă o realizare tehnică ce merită salutată.

Evident, în cazul de față nici mizele nu sunt cine știe ce, însuși autorul o mărturisește, n-a intenționat nimic deosebit sau sofisticat:

Nu-s boxer, nici cancelarul Germaniei. Aș vrea doar să povestesc câteva chestii mărunte. Să vorbesc despre una-alta, despre cum a fost odată sau cum n-a fost, despre cum e astăzi sau nu mai este și cum ar putea, într-o bună zi, să fie.

Sau, prin alegorie, mai voalat:

Dar oare ce vrea să ne spună poetul? Ce vrea să ne transmită marele bard prin această poezie, ce învățăm noi din ea? Din fericire, nimic. Nothing at all, pe poet îl doare-n cot de mesaj. Bardul nu vrea decât să chicotească, să se scălâmbăie, să facă mișto, să submineze și să-i facă de râsul curcilor pe importanții domni profesori proțăpiți la catedră, rigizi de parcă ar fi înghițit un baston, aflați mereu în căutarea încrâncenată a sensului. Tot ce contează e muzica, nebunia și bucuria vieții. Restul nu are sens.

Mestecând astfel la feliile de viață confiate ale autorului am avut impresia că m-am întors în orășelul natal, din care luam trenul în fiecare dimineață spre orașul în care făceam liceul, unde o dată sau de două ori pe săptămână mă întâlneam cu un pescar vorbăreț care se-ntorcea acasă după ce venise să pescuiască pe iazul din apropiere și se apuca să-mi povestească tot felul de anecdote în cele câteva minute cât așteptam în gară și apoi, între vagoane, până ajungeam în marele oraș; mai triste, mai vesele, păreau poveștile standard, exact ceea ce i s-ar întâmpla unuia ca el în contextele trasate din două-trei linii.

Era întotdeauna foarte devreme, puțin înainte sau după răsăritul soarelui, iar faptul că erau banale și amuzante totodată, fără pretenția de a transmite vreo mare lecție le făcea să plutească lin peste zăpadă sau peste câmpul de rapiță pe lângă care treceam, ca niște parașute făcute din batistuțe în curtea unei școli generale, lansate la prima oră de directorul adjunct urcat cu tălpile pe pervaz, înainte să vină secretarele.

Savoarea acestor anecdote, neavând cum să adie dinspre povestea dezvăluită, dar fiind obligatoriu să cadă de undeva, am descoperit-o retrospectiv în dezinteresul pescarului pentru public: nu mă privea niciodată, cum nici pe nașul trenului sau pe ceilalți navetiști îngrămădiți pe culoar; părea că povestește toate chestiile alea doar ca să și le scoată din sistem, să se ducă acasă și să se poată odihni.

Așa și Jan Cornelius, pare că povestește cum a ajuns să emigreze, cum a fost prima zi în Germania, cum s-a descurcat el și așa mai departe a mia oară, spunându-și în sinea lui că e ultima dată când o mai face, pentru cine nu le știa și i-ar fi putut da prin cap să-l întrebe; pentru cine nu era la curent cu felul în care i se desfășura România după, iată, zeci și zeci de ani, în timpul numeroaselor sale vizite; pentru cei care l-ar fi putut întreba cum par românii în ochii nemților, etcetera.


Altfel, desigur, volumul în cauză ar putea fi citit și ca o foarte alertă istorie personală a comunismului, văzut atât dinăuntru – până în 1977, când autorul reușește să plece din țară –, cât și dinafară, spusă parcă unui public greu de prins în mreje și ușor de plictisit – cum probabil că e publicul german când vine vorba de comunismul din România, o temă care, fără îndoială, ajunge să fie din ce în ce mai puțin interesantă în marea de curiozități și de nedreptăți care se-ntâmplă-n lume, atât aici, cât și în Vest, drept pentru care cine vrea s-o exploateze e nevoit să se exprime foarte pe scurt, făcând niscaiva scamatorii ca să-și păstreze publicul distrat.

Scamatorii pe care Jan Cornelius le face, fără ca numărul lui să cadă totuși în ridicol; cele 51 de pastile narative sunt efervescente, Wooody Allen-like, dar și amărui – vezi episodul foarte finuț despre internarea în sanatoriu, când autorul evită să vorbească despre sine și despre dramatismul situației în care se afla, ducând discuția în zona bizareriei colegilor, a salonului în sine ca spectacol cinematografic.

Un alt episod notabil e cel despre turismul electronic; la fel, amuzante, cele despre munca de interpret depusă în slujba secției de poliție din Düsseldorf față cu hoții de buzunare sau prostituatele românce.

Însă, așa cum sugerează și titlul, străinii mai bucuroși ne-ar asculta povestind despre Dracula. Și totuși, Jan Cornelius și-a găsit să speculeze acest unghi mort al pieții de carte străine fix în România – prima variantă a cărții, publicată cu succes în 2013 în limba germană, a apărut la Horlemann Verlag din Berlin cu titlul Narrenstück, cuvântul Dracula fiind prezent, așadar, doar în titlul versiunii traduse și adaptate de autorul bănățean pentru publicul din țară.

Încurcate sunt căile editoriale, aș conchide abrupt, în spiritul lui, acceptând cu brațele deschise minorul paradox.

În fine, e un motiv de bucurie că apar și în librăriile noastre cărți deloc necesare, dar departe de a fi proaste. Titluri gratuite, imponderabile. E un semn de normalitate a pieței, de început de maturitate.