Cărți germane în RO: Frica. Scrisoare de la o necunoscută, de Stefan Zweig

Chiar dacă nu l-ați citit până acum, numele lui Stefan Zweig bănuiesc că ar trebui să vă sune cunoscut. Nu de alta, dar este unul dintre cei mai apreciați scriitori austrieci ai secolului trecut. A devenit celebru în toată lumea prin anii '20-'30 și a fost extrem de tradus. Cele mai gustate, atât de cititori, cât și de critici, au fost nuvelele sale, abia apoi biografiile, romanele, piesele de teatru, poemele, memorialistica ori scrierile jurnalistice.

Câteva dintre povestirile sale au fost și ecranizate – cum este și cazul Scrisorii de la o necunoscută (cel de referință este din 1948, cu scenariul adaptat pentru marele ecran de Howard Koch, în regia lui Max Ophüls, cu Joan Fontaine, Louis Jourdan, Mady Christians și Marcel Journet în rolurile principale; în 1957, a apărut o versiune spaniolă, Feliz año, amor mío, în regia lui Tulio Demicheli, apoi, în 2001, o adaptare TV, Lettre d'une inconnue, regizată de Jacques Deray, și, în cele din urmă, variante chineze, respectiv mongole, în 2004 și 2011) –, dar și una dintre biografiile pe care le-a scris (Maria Stuart). Recent, The Grand Budapest Hotel (2014), care a câștigat patru Premii Oscar și cinci Premii Bafta, regizat de Wes Anderson, a fost inspirat tot din proza lui Zweig, iar în 2016 a avut premiera filmul Vor der Morgenröte (în engleză: Stefan Zweig: Farewell to Europe), regizat de Maria Schrader, care dramatizează călătoriile autorului în Statele Unite ale Americii în perioada nazistă.

S-a născut într-o familie înstărită, așa că a dus o viață burgheză, și-a făcut studiile la Berlin și la Viena, a călătorit mult, încă din tinerețe, a locuit în America de Nord și de Sud, în Europa (locuri unde a și fost foarte popular, mai puțin în Anglia), a fost prieten bun cu la fel de faimoșii Arthur Schnitzler și Sigmund Freud, s-a căsătorit de două ori (împreună cu cea de-a doua soție, Lotte, urma să se sinucidă, în 1942, în Petrópolis, Brazilia), a emigrat în momentul în care Adolf Hitler a venit la putere, din cauza politicii antisemite şi a persecuţiilor duse de Germania nazistă împotriva evreilor (el însuși fiind evreu). Una peste alta, a avut o viață colorată și s-a bucurat de recunoaștere, prozele sale deveneau bestseller imediat după publicare. Poate tocmai de aceea moartea sa a fost considerată misterioasă, cumva nejustificată (deși a lăsat un mesaj destul de coerent și pertinent în ceea ce privește decizia de a-și încheia viața).

Am insistat puțin pe biografia și bibliografia lui Zweig pentru că, în ultimii ani, au apărut la noi din ce în ce mai multe traduceri din opera scriitorului de limbă germană, cu precădere la editurile Polirom, Humanitas, Rao, Nemira. Am ales să încep rubrica aceasta cu un volum compus din două nuvele, Frica și Scrisoare de la o necunoscută, publicat la începutul anului trecut la Editura Polirom, în colecția „Biblioteca Polirom. Esențial”, în traducerea extraordinară a Gabriellei Eftimie. O carte care-ți demonstrează, prin cele două proze lungi, de calibre diferite, de ce e Zweig un scriitor atât de mișto.

Atât Frica, cât și Scrisoare de la o necunoscută, au în centrul lor protagoniste, femei ale căror universuri sunt învârtite de bărbați, ale căror acțiuni sunt stârnite de ei. Atuul lui Zweig este metoda psihologică – psihologia feminină, în speță –, stilul său a fost inovator tocmai datorită stăpânirii în detaliu a analizei psihologice, a pătrunderii în mintea unei femei, fără patetisme și artificii inutile. De aici dozează și suspansul, de aici controlează narațiunea, de aici își și prinde cititorul în chingile sale și reușește să-l surprindă. E neînduplecat și cinic, își duce personajele în cele mai adânci râpe, notându-le reacțiile, scoțând la suprafață ceea ce ele nu ar avea curajul să dezvăluie niciodată singure, dar le păstrează demnitatea, cu respect, afecțiune și empatie. Îi admir scriitura și mă bucur de fiecare rând scris de el pe care-l citesc. Îți trebuie alt ritm pentru prozele sale, altă dispoziție pentru a intra în viețile pe care le observă el, altă atmosferă, cu aromă clasică, de Cehov. Dar micul efort este răsplătit de fiecare minut petrecut în compania lui și a personajelor sale.

Frica este puțin mai dinamică decât Scrisoarea de la o necunoscută, datorită formei, în primul rând, și a dezvoltării narațiunii, a crescendoului tensiunii interioare a personajului principal, Irene, o tânără soție a unui avocat în ascensiune, mamă a doi copii, care duce o viață plată, plictisitoare în rutina și confortul ei burghez. O femeie plină de viață, frumoasă, admirată, care se aventurează într-o relație amoroasă extraconjugală cu un tânăr pianist doar pentru a-și ieși puțin din ritmul molcom al cotidianului, dar ajunge destul de curând să-și transforme și această legătură în obișnuință. Își vizitează amantul regulat, așa cum s-ar duce, să spunem, la dentist, cu o conștiinciozitate care nu are nimic de-a face cu pasiunea.

Mica ei lume este zdruncinată brusc, la puțin timp de la începerea aventurii, de o altă femeie, pe care o întâlnește după ce părăsește apartamentul iubitului său, și care pretinde că ar fi fosta ibovnică a aceluia. Înmărmurită de frica de a fi recunoscută, Irene decurge la un gest intuitiv, strecurându-și mâna în portofel, extrăgând de acolo câteva bancnote pentru a fi lăsată în pace și fuge de la locul faptei, sperând să nu fie urmărită. Zweig reușește să-și aducă protagonista în această situație-limită într-o clipită, îi sunt necesare doar patru-cinci pagini de început pentru a răspândi frica în oasele personajului principal, dar și ale cititorilor.

Din acest punct încolo, fiecare acțiune a Irenei se datorează omniprezentei, neobositei și misterioasei șantajiște, care îndrăznește să ceară sume din ce în ce mai mari, ba chiar și bunuri de preț ale tinerei doamne. Însemnătatea familiei, a rutinei, a vacanțelor de vară, plăcerea meselor zilnice cu soțul și copiii, ieșirile în societate, toate capătă un alt sens, pe toate eroina le vede într-o altă lumină odată ce este pe punctul de a le pierde. Thriller-ul psihologic se dezlănțuie în toată frumusețea lui, până în alt moment-limită: hotărârea nestrămutată că singura salvare este sinuciderea. Ar putea fi Anna Karenina, dar Zweig nu e Tolstoi, firește, așa că are cu totul alte planuri pentru Irene. Nu cred că le veți putea anticipa sau, dacă o veți face, cel puțin drumul parcurs până la deznodământ va fi o lectură pe cinste.

Scrisoare de la o necunoscută este o lungă epistolă adresată unui romancier de 41 de ani, de către o altă tânără femeie, pe care ajungem să o cunoaștem exclusiv prin intermediul rândurilor sale, scrise imediat după moartea fiului ei, în vremea pandemiei de gripă din 1918 (nu este menționat anul, dar referința te duce cu gândul la această pandemie). O scrisoare dureroasă și, în același timp, senină. Un testament-confesiune, trimis chiar de ziua scriitorului. Înțesată de mărturii fruste, scrisoarea îi dezvăluie bărbatului (și nouă) iubirea pe care femeia i-a purtat-o toată viața, de la admirația naivă pre-adolescentină, de la vârsta de 13 ani, și până la pasiunea mistuitoare cu care i s-a dăruit în trei ocazii diferite, în momente distincte din biografia ei, întotdeauna fără demnitate, dar cu speranța arzătoare de a fi recunoscută. Nu s-a întâmplat niciodată, iar acest lucru a rănit-o în repetate rânduri.

Poate cel mai greu de suportat, după ce închei epistola, este chiar asta, că faimosul, cultivatul, generosul, dar libertinul scriitor nici măcar la finalul scrisorii nu și-o poate aminti concret pe cea care i-a dedicat, în umbră, întreaga ei existență, pe cea care a fost capabilă de nenumărate sacrificii doar pentru a-i fi în preajmă, discret și necondiționat. Este interesant, și aici, unghiul din care autorul își construiește personajul principal, tehnica psihologică pe care, din nou, o folosește cu măiestrie. Cum și cât de mult, vă las să descoperiți.

Habar n-am dacă Stefan Zweig va fi sau nu pe placul vostru. Pot să mai spun doar că, indiferent de ce soi de experiență de lectură veți avea, cred că nu-i veți uita personajele sau scriitura prea curând.