Dosar: Reprezentarea inegală de gen (II)

Deschizând la întâmplare câteva antologii publicate în ultimii ani, observăm că numărul autorilor de gen feminin este, în general, mult mai mic decât cel al autorilor de gen masculin. Diferența pare să se păstreze și când vine vorba de cărțile tratate în revistele literare, pe blogurile de specialitate etc., iar situația devine cu adevărat stranie dacă privim listele invitaților la festivalurile de literatură din România – unde, dacă excludem jurnaliștii și internaționalii, raportul ajunge uneori de 8 la 1 în defavoarea scriitoarelor. Cum înțelegeți acest fenomen? Există o diferență cantitativă? Valorică? Cum ați explica situația de față unui editor străin?

Mihai Iovănel

Ca să dau răspunsuri precise aș avea nevoie de mai multe date: reprezentarea autoarelor pe genuri literare, rata de omologare în mainstream (numărul de titluri publicate la edituri importante, procentul de femei premiate în raport cu bărbații la nivel național și local etc.), numărul de cronici dedicate autoarelor în publicațiile relevante față de cele ale autorilor ș.a.m.d. În lipsa unor astfel de statistici, de care sper că se vor ocupa pe viitor doctoranzii ocupați până acum cu „motivul frunzei de tei în opera lui M. Eminescu”, rămânem la nivelul narațiunilor personale.

La acest nivel, desigur că am asistat cu toții la manifestări patriarhale și machiste, publice sau private. Însă, cel puțin în mediul cultural, ele sunt probabil inferioare cantitativ celor de acum 20 sau 40 de ani. Dacă e greu să-l mai scoți pe Nicolae Breban din fantasmele lui nietzscheene old school, generația sub 40-45 de ani a integrat, fie și doar la presiunea corectitudinii politice pe care o deploră atâția Mari Bărbați ai nației (de la Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu până la H.-R. Patapievici), anumite rutine de autocontrolare sau măcar de disimulare a discursului discriminator cu care altădată era cool să te afișezi.

Trecând la niște lucruri mai concrete, în ce privește reprezentarea femeilor în sistemul instituțional literar, lucrurile stau mai bine față de perioada comunistă (iar aceasta, la rândul său, a însemnat o evoluție față de regimul burghez ce o precedase, care acordase drepturi doar bărbaților înstăriți).

Astfel, Marta Petreu a înființat și conduce de peste 20 de ani revista „Apostrof”, Carmen Mușat este redactor-șef la „Observator cultural”, Angela Martin – redactor-șef la „Cultura”, Ruxandra Cesereanu – redactor-șef adjunct la „Steaua”; în mediul online, Luiza Vasiliu și Andra Matzal editează platforma Scena9. În ce privește editurile: Mădălina Ghiu este redactor-șef la Cartea Românească, Denisa Comănescu e general manager la Humanitas Fiction, Dana Ionescu e redactor-șef la Nemira (al cărei director este Ana Nicolau), iar Laura Albulescu la Editura Art; în trecutul nu foarte îndepărtat, Geta Dimisianu a condus Editura Albatros.

Nu la fel de bine sunt reprezentate femeile în Uniunea Scriitorilor din România, principala instituție literară. Dintre cei opt membri ai Comitetului Director al USR, toți sunt bărbați, iar printre cei 28 de membri ai Consiliului USR s-au rătăcit doar două femei. Din cele douăzeci de filiale, doar una, cea din Cluj, are în frunte o femeie. Rita Chirian a condus o vreme filiala din Sibiu, dar din înregistrarea unei ședințe a Consiliului USR („scăpată” prin amabilitatea unui participant) se putea constata că președintele Uniunii, Nicolae Manolescu, i se adresa cu „băi, femeie”. De asemenea, în componența juriilor care acordă anual premiile USR nu intră de regulă mai mult de o scriitoare (pentru 2016, juriul va fi compus din Livius Ciocârlie – președinte, Adriana Babeți, Alexandru Călinescu, Ioan Holban, Angelo Mitchievici, Eugen Negrici, Alex. Ștefănescu).

Academia Română, a cărei secție literară a avut mult timp o componență exclusiv masculină, le-a primit totuși recent pe Ileana Mălăncioiu și pe Ana Blandiana.

În ce privește reprezentarea femeilor în diverse genuri (poezie, proză și critică).

Poezia scrisă în ultimii 15 ani nu ar putea fi imaginată fără scriitoare ca Adela Greceanu, Ioana Nicolaie, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Svetlana Cârstean, Domnica Drumea, Doina Ioanid, Rita Chirian, Miruna Vlada, Gabi Eftimie, val chimic sau fără Angela Marinescu, Nora Iuga, Marta Petreu, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu ș.a.

Proza publicată în ultimii 15 ani ar fi mult mai săracă fără Doina Ruști, Ioana Bradea, Cecilia Ștefănescu, Ana-Maria Sandu, Corina Sabău, Lavinia Braniște, Cristina Nemerovschi ș.a.; sau, din SF, fără Ana Maria Negrilă, Ana Veronica Mircea, Ioana Vișan, Ștefana Czeller ș.a.

Critica și eseistica tipărite în ultimii 15 ani ar însemna mult mai puțin fără Sanda Cordoș, Nicoleta Sălcudeanu, Mihaela Ursa, Simona Sora, Bianca Burța-Cernat, Andreea Răsuceanu, Adriana Stan, Andreea Mironescu, Ligia Tudurachi ș.a., sau, din domeniul criticii teatrale, fără Cristina Modreanu și Iulia Popovici.

Pe scurt, nu cred că scena literară actuală este dominată de bărbați. Deși bărbații fac de regulă jocurile în instituții învechite precum Uniunea Scriitorilor, femeile dețin poziții importante la conducerea unor edituri, colecții și reviste, iar literatura ultimului deceniu și jumătate datorează autoarelor cel puțin tot atâta cât datorează autorilor. Întrebarea care se pune este însă în ce măsură acest rol le este recunoscut. În lipsa statisticilor de care vorbeam la început, n-aș putea da un răspuns prea bun. Totuși, pot să bănuiesc (sau măcar să sper) că listele canonice ale viitorului apropiat (sub indiferent ce auspicii, private sau publice, și în orice formă s-ar prezenta ele, fie că e vorba de indexul unei istorii literare, de premii sau de invitațiile la festivaluri literare) vor fi mai incluzive față de autoare decât au fost cele din trecut.

Marius CHIVU

Sînt un tip, ca să spun aşa, păţit; astfel că că mă voi limita doar la experienţa propriilor cărţi, prezentînd situaţii şi nu explicaţii.

Cînd am editat antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom, 2013), unde, din 23 de prozatori selectaţi, „doar” trei erau fete (Ioana Baetica-Morpurgo, Lavinia Branişte şi Veronica D. Niculescu), am fost acuzat că „am selectat prea puţine fete” şi că antologia e „prea masculină”. Scrisesem încă din prefaţă că, din păcate, şi cel puţin raportat la deceniul avut în vedere, „fetele pur şi simplu nu scriu proză scurtă”; aşa că în replică la reproşurile/acuzele respective am adresat o întrebare deschisă: ce alte autoare de proză scurtă din anii 2000 aş fi putut selecta şi n-am făcut-o? (Nici măcar n-am invocat valoarea, ceream doar nume!) N-a răspuns nimeni. Dacă priveşti înapoi, nu găseşti decît cîteva autoare de proză scurtă în tot postbelicul: Adriana Bittel, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Dora Pavel… Completaţi voi lista!

Cînd am scos, împreună cu Florin Iaru şi Cristian Teodorescu, primul număr al revistei de proză scurtă iocan, cineva a comentat pe Instagram că „fetele sînt reprezentate destul de bine”: 11 scriitoare dintr-un total de 21 de autori, deci mai mult de jumătate! În numărul doi al revistei au fost însă „doar” 4 din 17; iar în număr 3, care va apărea curînd, vor fi „doar” 6 din 18. La iocan nu avem standard duble şi nu încercăm să discriminăm pozitiv. Nu facem un sumar de gen, ci valoric. Uneori sînt mai multe fete, alteori, de cele mai multe ori, nu. Aşa stau lucrurile.

Cînd am publicat volumul de interviuri Ce-a vrut să spună autorul (Polirom, 2013), o bloggeriţă a numărat scriitoarele: „doar” 6 (Nora Iuga, Angela Marinescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Ana Maria Sandu şi Tia Şerbănescu) dintr-un total de 27 de autori. Nu mă gîndisem niciodată că ar fi trebuit să intervievez respectînd un anumit algoritm de gen.

Cînd am publicat, împreună cu Radu Vancu, antologia 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Nemira, 2016), admit că, la un moment dat, ne-am pus amîndoi problema reprezentativităţii pe genuri. În fond, nu voiam antologie de poezie de dragoste predominant masculină. La finalul selecţiei (care a durat cîteva luni de zile, în care am citit/consultat amîndoi cîteva sute de volume de poezie), din cei 111 scriitori selectaţi, „doar” 22 sînt femei. Cele mai multe poeme selectate aparţinînd perioadelor anilor `60-70-80 şi anilor 2000, concluzia noastră a fost că poezia română contemporană este predominant masculină. Pe de altă parte, cînd am făcut bilanţul cărţilor de poezie cu care m-am întors de la tîrgul de carte Gaudeamus din acest an am constatat că aveam un turnuleţ cu 13 cărţi scrise de fete. S-ar putea, aşadar, ca balanţa de gen în poezie să fie cea mai/tot mai echilibrată.

În fine, cînd am publicat cartea mea de povestiri Sfîrşit de sezon (Polirom, 2014), o recenzentă a remarcat în treacăt că personajele principale sînt, toate, bărbaţi, lăsînd să se înţeleagă că viziunea cărţii mele este masculină şi, probabil, uşor viciată. Cantitativ avea dreptate, dezamăgirea mea venea din faptul că şase din cele unsprezece povestiri (din care ultima avea subiect gay) sînt construite, totuşi, în jurul personajelor feminine.

Avînd acest background al numărării (de către alţii) fetelor din toate cărţile editate sau scrise de mine, am ajuns, recunosc, să fiu uşor iritat cînd se pune neapărat, cu orice preţ şi cu orice ocazie, problema de gen în literatură. La cursurile de creative writing pe care le ţin împreună cu Florin Iaru de cinci ani de zile, am avut şi avem, în mod constant, în fiecare grupă, mai multe fete (băieţii sînt „doar” 10%). Trei dintre ele au şi debutat: Diana Bădică, Anca Vieru şi Irina Georgescu-Groza. Rămîne de văzut cine va mai veni, cine va rămîne. Dar, deocamdată, în literatură fetele sînt mai puţine şi acesta e un fapt.

Alex GOLDIȘ, Discriminarea soft (și nu prea)

S-o spun din start: nu cred că mai e posibil un discurs paternalist fățiș precum cel practicat în interbelic de intelectualitatea românească (și nu numai). Încerc întotdeauna să atrag atenția studenților asupra conținutului implicit misogin al unor opere clasice din literatura română, de la romanele lui Camil Petrescu sau Anton Holban, până la capitolele din Istoria literaturii... a lui G. Călinescu, unde Hortensia Papadat Bengescu e valorizată pornind de la axioma că „femeia e stăpânită mereu de problema raporturilor cu bărbatul”, fiind „lipsită (...) de interes pentru ideile generale”. Chiar când e lăudată fără rezerve, ca in Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu, aceeași autoare are o formulă... penetrantă (literar și în toate sensurile), de vreme ce „în crupa senzației stă înfipt, sigur de sine, spiritul analitic”. Desigur că azi astfel de atitudini și de interpretări nu mai sunt curente, însă n-aș spune că ele lipsesc de tot, chiar și în forme filtrate: tratarea „în grup” a unor scriitoare a căror formulă literară ar avea mai multe trăsături în comun cu cele ale colegilor bărbați, predilecția comentatorilor pentru teme „feminine” chiar și atunci când discursul scriitoarelor nu le acroșează, reticența de a lua în calcul autoarele în domenii considerate tradițional masculine (teoria, critica literară) ș.a.m.d.

Aceste deprinderi sunt cât se poate de normale și perfect explicabile, din păcate, în context românesc. Iată de ce: La fel ca alte principii democratice – care încurajează respectul față de „celălalt” (fie că e vorba de minorități etnice, sexuale sau politice) –, feminismul e o ideologie, care se discută și se deprinde. Or, în afară de cadrul facultăților de profil (Studii politice, Sociologie, poate Studii europene), nu cred că există reflecție constantă cu privire la echitatea socială. A auzit cineva de astfel de dezbateri sau de ore reale de educație civică în liceele românești? Nu cred. Din această cauză, deși inegalitățile nu par să fie strigătoare la cer – puține sunt, totuși, persoanele care ar mărturisi deschis că femeia e inferioară bărbatului –, ele se activează în momente cruciale: câte un interviu pentru job, câte o selecție pentru o bursă, prezența într-un juriu, participarea la un târg de carte etc. Și asta, pentru că nu recunoaștem că problema discriminării există într-adevăr și n-avem instituții puternice care să monitorizeze și să semnaleze propriu-zis astfel de derapaje.

În general e vorba așadar de o discriminare soft, datorate lipsei de dezbateri teoretice. Din acest punct de vedere, problema absenței feminismului ca doctrină trebuie privită în contextul mai larg al lipsei de audiență a doctrinelor de stânga în spațiul intelectual românesc, unde discursul oficial comunist a erodat sau a acaparat totalitar toate curentele de gândire subsumate în mod tradițional acestei zone, de la gender studies până la studii postcoloniale – studii culturale în sens larg. Toate discuțiile despre achizițiile academice ale stângii au fost trecute, după 1990, pe nota de plată a comunismului, fiind considerate, în plus, desuete, neorganice realităților românești. De ce să importăm tema discriminării și a political correctness-ului de la americani, din moment ce „tolerăm” minoritățile și ne iubim femeile ca și când ar fi egalele noastre? La fel cum, în teoria literară, depășeam sub comunism și priveam condescendent cam toate curentele „la modă” (de la structuralism până la deconstructivism), la fel tema feminismului și dezbaterile cu privire la marginalitate au părut intelectualității din universități/academii „depășite” sau incriminabile ideologic. Iar stângisme?!

Astfel încât, atunci când ea nu erupe violent la suprafața discursului public (ca în cazul recent al mobilizării pentru „familia tradițională”), avem de a face cu o discriminare aparent inofensivă, însă care își vede de treaba ei, ieșind la suprafață doar la momentul bilanțului. Adică atunci când lucrurile devin limpezi. Neîncrederile și reticențele mici, problemele neconștientizate sunt la fel de grave pe termen lung ca agresivitățile vizibile. De stai și te întrebi, cum face ancheta de mai sus: cum de s-a ajuns ca femeile să fie slab reprezentate când nimeni nu constată/reclamă discriminarea? Or, întrebarea ar putea fi inversată foarte ușor: cum am putea avea o societate în care „egalitatea de șanse” să fie altceva decât un slogan, din moment ce mai toate temele importante ale democrației, dezbătute și devenite obiecte de studiu în academiile occidentale, au fost ocolite sistematic de mediul intelectual românesc? Deși pare inofensivă și poate fi trecută ușor cu vederea, într-atât de persistentă e încă această ideologie antifeministă la noi, încât, chiar și când o autoare sau alta încearcă să avanseze mesaje „feministe”, ele sunt însoțite de o serie nesfârșită de retractilități și de scuze. Știți cumva vreo feministă radicală (sau, de ce nu, măcar vreun feminist radical) în spațiul intelectual românesc? Mie îmi scapă.