#whateverest: De ce nu sunt plătite lecturile publice în România

---

Episodul 2

Dacă luna trecută scriam despre cum ar fi să producem noi, autorii tineri, acea literatură de consum pe care suntem contractați s-o traducem, cred cu tărie că următorul pas spre un mediu mai salubru și mai profesionist ar fi introducerea unei taxe modice de intrare la evenimentele literare care împânzesc marile orașe. O să încerc, în sensul ăsta, un studiu de caz – cazul meu, lăsând pe dinafară cu bună știință o parte consistentă a discuției.

Am început să iau parte la viața literară în studenție; cu oarecare jenă, nu neg – părea că sunt singurul care nu știa pe nimeni, care nu cunoștea autorul invitat să citească și care, în general, ce căuta acolo?

Ca peste tot, de altfel, când trebuie să începi de undeva.

În sala cu pricina, o mansardă inițial, apoi o librărie, un amfiteatru, un bar, m-am așezat pe unul din scaune și am urmărit războiul care țesea și țesea și țesea; în afară de mine, nedistribuiți, doi-trei spectatori – restul publicului părea să facă parte din ceva mai mare, să joace diverse roluri încă ascunse mie.

Într-un final, când s-au așezat numele de pe afiș, s-a așezat și sala. S-a băut apă, s-au foșnit ultimele pungi și au început prezentările.

Nu era decât o formalitate; de vreme ce toată lumea știa pe toată lumea, nu mai era nevoie de prezentări. Faptul că nu se mai terminau însă amplifica stânjeneala autorului, așezat parcă în lumina unor reflectoare caraghios de puternice; invitat să ia cuvântul, obligat de discursul antevorbitorilor săi să se ia ușor peste picior –

Lectura. Aplauzele.

Din nou și din nou, glumele ultra-încifrate ale moderatorilor – nu mereu glume, în unele seri observații, comentarii, dar întotdeauna pentru cunoscători. Ceva din care să înțelegi că există o lume din care tu, simplul spectator, nu faci parte.

„Există întrebări în public?” Tăcerea.

Surâsul, blitzul, ultimele aplauze, apoi zgomotul picioarelor de scaun împinse neglijent înapoi și zumzetul crescând al stupului trezit din nou la viață.



În timp, la țigară, am observat formându-se două grupuri: cel din jurul invitatului, alcătuit din prezentatorii săi și alți scriitori, profesori universitari și, eventual, doctoranzi, masteranzi promițători, și cel al veleitarilor, fără limite precise, o buclă în jurul unui cerc de scriitori mai mărunți, chibițați de studenți, scriitori de sertar, oameni care, în general, nu îndrăzneau să se ducă la bere cu primii.

De un asemenea grup secund am fost asimilat și eu câteva săptămâni mai târziu, și așa am început să am acces la mitologia lumii literare contemporane.

Scriitorii veleitari aveau întotdeauna povești despre ceilalți, despre invitați. Știau tot felul de lucruri. Cei ca mine ascultau și încercau să distingă adevărul de înflorituri, să ordoneze informațiile.

Deși se presupunea că fiecare întâlnire se încheia cu o sesiune de Q & A, la care te puteai singur edifica, în realitate aceasta nu avea loc niciodată.

Moderatorul întreba dacă sunt întrebări, iar oamenii se străduiau să tacă frumos și convingător, să zică pe muțește, în cor, „să mergem la bere”.



După ce-am debutat, am ajuns în primul cerc, la masa bogaților, cum se spune. Primisem un număr pe tricou și o poziție pe care să joc.

Dacă în cercul veleitarilor decodasem liniștea profundă care se așternea în sală când venea vorba de Q & A, aici am înțeles de unde stânjeneala autorilor – faptul că citești în fața prietenilor și a unui cerc de veleitari totodată, despre care știi cum funcționează, și mai puțin în fața unor cititori adevărați, te pune într-o poziție din care, oricât de tare ai lăsa capul în pământ, n-ai cum să nu vezi limitele jocului, carcasa de plastic.

Prietenii îți știu poeziile, unul le-a redactat, altul le-a publicat, câteva sunt despre un al treilea, pe care cei doi îl cam disprețuiesc...

Veleitarii... veleitari.

Și atunci, pentru cine citești? Aștepți să treacă nefasta oră și s-ajungi odată la bere.



În fond, dacă așa stau lucrurile – și așa stau lucrurile –, cine să plătească pentru un show atât de slab? Cine să vină la show-ul tău slab? Asta stau eu la malul mării și mă întreb, vorba poetului.

Cum să se pună problema banilor? Toată lumea o să plătească la bere, unde e adevăratul show, unde sunt purtate discuțiile.

Cei trei-patru spectatori autentici, neavând nicio bere de băut după lectură – cu ei ce se-ntâmplă?

Nu se știe dacă se mai întorc. N-au contat în economia evenimentului,

P.S.:

1. Lectura, odată anunțată, ar trebui să îi vizeze, să li se adreseze; evenimentul în sine, discuțiile, glumele, comentariile, toate astea ar trebui să-i includă, să-i implice, fiindcă, în general, dacă discuțiile i-ar privi, s-ar întoarce cu plăcere, cel mai probabil însoțiți. Și nu mă-ndoiesc că ar fi gata să scoată și 10 lei pentru show.


2. În această ordine de idei, autorul, știind că oamenii din sală au plătit ca să-l vadă și să-l audă, nu s-ar mai simți caraghios; evenimentul ar căpăta sens din mai multe puncte de vedere. Aici discuția e lungă, foarte lungă.


3. Treptat, s-ar cerne veleitarii. Rolul lor de intermediari ar deveni futil. Poveștile ar fi spuse de autor, nu de ei.


4. La fel, primul cerc, Empireul – n-ar mai avea sens ca bloc compact în jurul autorului. Glumele încifrate, care exclud de obicei puținul public, nu și-ar mai avea rostul; ar faulta bunul mers al evenimentului, ar stânjeni.

P.P.S.:

Dacă intrarea ar costa, no matter what, 10-15 lei, în timp, cercul vicios ar fi rupt. Iar beneficiile, considerabile – și pentru autor, și pentru editură, dar mai ales pentru spectatori.