Viața și psihologia lui Ionuț Chiva

Copilul teribil, dacă vreți, deși probabil îl îngrozește perspectiva unei asemenea etichete înguste și uzate – și asta, paradoxal, nu din teribilism, pentru că Ionuț Chiva nu e teribilist.
Ionuț Chiva nu face decât să trăiască firesc la periferia unei lumi literare peste măsură de conformistă, înghețată, cu actori teribil de umili și servili, și să dialogheze cu ea cu franchețe; o lume la care, pur și simplu și pe bună dreptate, nu are chef să se adecveze, după cum singuri vă veți putea convinge în cele ce urmează.

Înainte să intrăm în lumea stranie, de neînțeles a lui Ionuț Chiva, adaug că, pe lângă „romanul picar interesant” 69, publicat cu surle și trâmbițe în 2004 la Editura Polirom, care l-a făcut cunoscut, autorul a semnat un volum de poezie unic în literatura română (instituția moartă a poștei, Casa de pariuri literare, 2011) și unul de proză scurtă bizar și șarmant în același timp (Boddah speriat, Editura Polirom, 2014), pe care țin să le recomand din capul locului ca singurele centuri de siguranță existente pentru materialul care urmează.

Bogdan Coșa: Fie că vorbim despre roman, poezii, povestiri, fie că ne limităm la anchete, scrisori sau, de ce nu, postări pe Facebook, se râde foarte mult la textele tale – asta-i impresia generală – și n-aș spune că ești dintre scriitorii pontoși, dimpotrivă.

Ionuț Chiva: Nu știu dacă e cum zici tu, aș fi încîntat să fie, însă dacă ții minte mi se chiar recomanda să bag mai multe de astea de rîs, de comicărie cînd scriu, cum fac și în viața-viață– doar că, în viața vieților, cînd dau de astea de rîs, le dau reactive, pe gregaritate, la ceva ce spune un băiat, pac, zic și eu ceva de rîs, dar altfel nu-mi fac glume prin casă cînd sunt singur și așa. Tot așa, cînd scriu sunt singur. Despre scriitorii pontoși m-am exprimat de cîteva ori, se cam știe ce simt – adormire, plictiseală. Mă gîndesc acum: dacă ce numim generația 90 nu a lăsat o amprentă foarte pronunțată pe literatura ro, există totuși posibilitatea ca un anumit spirit, cel al inginerilor care rîdeau citind Cațavencu sau la Divertis cînd zicea ăla cu barbă ciumperci, să fi rămas de fapt foarte strong la noi, de unde poate un exces de bonomie pontoasă, cum îi spui tu. Mi se pare stînjenitor să citesc așa ceva, cu ciumperci și comicării. Nu-i vorbă, n-am rîs eu nici la Hrabal sau soldatul Svejk. Așa că asta e, că îmi vii cu ciumperci ca inginerii sau, mai pe nou, cu discursuri de sitcom (dacă spui, de pildă, „nu e ca și cum/cînd”, de parcă noi am juca în Seinfeld și am spune „it’s not like”), nu mă găsești acasă, cum se spune la „Bravo, ai stil!”

B.C.: În lumea literară, când zici Ionuț Chiva, e simplu – oamenii te iubesc sau te urăsc, nu pare să existe o cale de mijloc.

I.C.: Încă o dată, nu știu dacă e așa cum zici (eu sunt și plecat de mult, n-am pic de priză socio, nu-mi mai dau seama ce simte lumea ro față de persoana mea), dar aș fi încîntat să fie așa cum spui (care te-ai pus să-mi faci complimente de parcă ai vrea ceva de la mine și nu știu încă ce). De ce aș fi încîntat, pentru că mă încîntă personalitățile polarizante ca Nietzsche, Celine, CR7 sau Iulia Albu de la „Bravo, ai stil!” și m-ar bucura să mă regăsesc în aceeași familie spirituală.
B.C.: Ce scriai în adolescență? (În acel caiet despre care începi să vorbești la un moment dat într-un interviu, „pe care nu-l vedea nimeni, pentru că nu avea cine să-l vadă, nu pentru că aș fi fost eu foarte secretos&enigmatic”, după care îmi închizi în cap paranteza , „dar asta e altă poveste”, și mă obligi să întreb acum, peste ani: OK, ce poveste?  )

I.C.: Opere literare, ce să scriu? De toate scriam, eseuri despre Pascal, proze trăiriste subminate însă de o melanholie de asta leșioasă, decadentă gen „Săptămîna nebunilor” de Eugen Barbu (cînd tot pregătește ăla recepția fastuoasă dar nu s-ar scula din pat, mai trece o cioară peste un București verzui în descompunere etc. și pînă la urmă moooaaahhrrree), poezii avangardiste, cînd nu în bunul siaj al lui Ion Minulescu. Practic prostii, ca orice teen (de asta și fantazam cu Vlad Moldovan să reinstaurăm un sistem de învățămînt în care adolescenții să nu se exprime). Dar  nu era un singur caiet, erau mai multe – dar oricum nu-l mai am pe nici unul. Doar ultima povestire din ultimul caiet (dar aici eram deja mare) mi-a folosit la ceva – m-am dus cu ea la cenaclu la Litere, le-a plăcut la băieți (parcă inițial tindea să nu le placă, dar m-a salvat Alex Matei, pupa-i-aș tălpile lui); și asta, că le-a plăcut, m-a pus pe o turnantă bună, și nu să fiu nevoit să-i întreb ca un coleg care nu prea avusese succes, la beție, cu ochii tulburi „bă, pînă la urmă ce e cel mai important: cum scrii sau sufletul omului?”

B.C.: Ai făcut Literele la Universitatea București; acolo i-ai cunoscut pe Mircea Cărtărescu, Simona Popescu etc. Au fost primii scriitori cu care ai intrat în contact? Te-au influențat în vreun fel?

I.C.: Ete, i-am cunoscut.Poate gen că i-am văzut la față de cîteva ori la școală și am schimbat cu Cărtă cîteva vorbe într-o pauză. (Cu Simona Popescu, nu, dar cu Simona Popescu am pățit altceva, stai să-ți zic:  deci nu în facultate, de-acum gata eram și eu ziarist la România liberă și aveam o rubrică, „Bucureștiul meu”, de-i puneam pe oameni să scrie despre oraș etc., de ajunsesem la Simona Popescu – apare rubrica și ia foc în ședință Simona Popescu, ziarista: că ea are publicul ei fidel și de ce să-l inducem în eroare cu semnătura Simonei Popescu, scriitoarea – cumva ca Cezar Petrescu care a intrat odată mai dur în Camil Petrescu că de ce semnează C. Petrescu, ca să profite sau ce? Domne, dacă așa o cheamă pe doamna... Nu, că să semneze alftel. E căsătorită? Domne, da, Simona Popescu e căsătorită cu domnul Lefter.  Perfect, să se includă acest nume în semnătură. Domne, Caragiale... Neeemec, să se includă! În fine.)

Deci nu i-am cunoscut, că așa, dacă ar fi să o luăm cronologic întîi i-am cunoscut pe ăștia ai mei, care, ok, poate nu erau încă scriitori, doar Marius Ianuș avea carte publicată, pe urmă pe Ion Manolescu, apoi pe Nicolae Manolescu și abia după aia pe Cărtă, pe la opționale

Dar nu m-am apropiat de nici un prof, în afară de Verdeș (nici nu prea dădeam pe la școală și nici nu-mi stă în fire, cum se zice). Și deci nu m-au influențat pe live, însă oricum nu cred în asta, în cunoașterea autorului, ce-ți mai trebuie după ce i-ai citit cartea? Dacă e un scriitor bun îl cunoști mai bine decît îl cunoaște mama lui (care e foarte posibil să nu-l citească). Prieteni oricum nu prea aveți cum fi, că e diferența de vîrstă și obiceiuri, ce sens are... Apropo de asta, mi-a adus aminte cantautorul Ovidiu Chihaia cînd am fost odată la șto la un cerc literar făcut de Simona Popescu cu de aștia mai mici, din care a ieșit romanul colectiv Rubik, de erau la primele ședințe și atmosfera era încă cam înghețată (ce ți-am zis, vîrsta, obiceiurile), de zice Simona Popescu ușor exasperată, „dar nu mai stați și voi în bănci așa ca la școală”, și atunci eu mi-am împins puțintel pupitrul cu piciorul... Un touch delicat, ca o broșă mică la „Bravo, ai stil!”.



B.C.: Dacă închizi ochii, cum îți reconstruiește memoria o zi standard de pe vremea studenției?

I.C.: Ce meschin ești! Eu, pentru că am un suflet generos, romantic, o să reconstruiesc o zi bună de pe vremea studenției. Să zicem că aveam bani de țigări. Mă sculam, mîncam (pentru că într-o zi bună nu ajungeam în noaptea aia acasă și mîncare nu mi-am luat o singură dată în oraș pe vremea aia), luam 601 din piață și pînă la Drept mă uitam pe geam, care acolo mă dădeam jos că de acolo erau controlori, plus că oricum era soare afară, plăcut, îmi plăcea cum mă îmbrăcasem etc. (Era un băiat, Tom Wilson, care a scris în Elle, ok, Elle România, de mine că bravo, ai stil!, zicea că arăt ca Allen Ginsberg ieșit dintr-o bătaie bună, bravo Tom, trăi-ți-ar familia.) Treceam pe lîngă Cișmigiu, pentru că în adolescență și ulterior mi se părea de maxim prost gust să treci prin parc ca Eminescu, stricam un seminar de ăla în care vorbeam eu cel mai mult, poate cu puțin noroc găseam și pe cineva să mă contrazică, să fie mai antrenant. Spuneam că aveam și de o bere, mă duceam după seminar cu Bohodeanu la Argentin pe terasă, care era atunci bombă, și după ce beam o bere apărea cineva care îmi mai făcea o bere! Plecînd muci de la Argentin după cîteva apariții de astea mesianice, mergeam în sala 305 la cenaclu la Fracturi, să zicem că era o seară în care scrisesem pe afiș că vine Horia R. (de la Radu) Patapievici și era full în sală, care și jumate dacă plecau cînd vedeau că nu e Patapievici, tot rămînea ceva public extern. Citea cineva ceva enorm de prost, rîdeam, ne spărgeam în cele mai inteligente bătăi de joc de rîdeam cu lacrimi, intervenea careva mai etic că nu-i ok ce se întîmplă cu autorul ăla livid, obligat să asculte toate porcăriile, care mai ales doi dintre voi nici n-ați ascultat că v-ați chinuit toată seara să desfaceți o sticlă, era fun. După aia mergeam să bem o bere și după aia mergeam în Fire, la securiști! (Se zicea că-i al unor băieți din Poliție, nu știu sigur.) Unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin dans și distracție mă propuneam (cum se spune la „Bravo, ai stil!”) pînă mă agăța o fată cu care aveam contact sexual! La ea, nu la mine. Dar asta într-o zi bună.

B.C.: Tot atunci s-a închegat și grupul din jurul Fracturilor – am observat că povestești cu plăcere și îndeosebi despre poetul Marius Ianuș.

I.C.: Da, păi eu cu Marius eram ăia doi care se chinuiau să desfacă sticla. Umblam mult împreună, ca lezbiencele, era fun Marius. E și acum – să citești aia cînd pleacă să facă România cu crucea în spate, în fine, se chinuie, se iau după el sectarii pe drum de se ceartă cu ei ca în „Conjurația imbecililor” și după aia, cînd obosește, își dă seama că a făcut niște calcule greșite la dimensiunile brațelor crucii și le mai scurtează din lamă. Sau postarea aia cu titlul Călugăr... pentru o zi. Cînd se duce pe Athos cu un burlan ascuns în cîrpe să nu se vadă pe autocar ce cară, că burlanul ăla trebuia să fie horn la chilia lui de călugăr pe Athos, în fine, ajunge, cară burlanul pe munte pînă unde-și face chilia, pune hornul, dar noaptea vine diavolul și se duce acasă, neuitînd să lase chilia la altul... Era mișto cu Fracturi, se creaseră niște mici vedetisme de Litere, așa, te mai trecea cîte un prof de folclor interesat de ce mișcă prin tînăra literatură. Adăuga la farmecul ăla de școală și nu prea, cum și trebuie să fie astea umaniste, că doar nu cade nici un pod dacă greșești o desinență. Plus că era ca la nebuni, adică erau ăștia mai băieți, care se știu, nu mai amintesc, dar era și multă faună, nebuni, hipioți de ăștia, era odată unul pletos cu poncho și o floarea-soarelui în mînă de se pusese pe podea – ne uitam așa la el, dar ia mă băiatule un loc, că sunt scaune slavă domnului. Sper să nu mă înșele memoria, dar cred că era Bovia Herbert. Sau Komartin venind la o bere cu mine și cu Marius și alegînd să consume în loc de bere un cataif la epatare, însă din păcate pe cine să epatezi, doi țărani. În fine, așa cum, cu sprijinul profilor și al studenților, în facultate se mima lumea literară, cu vedete mai-de-mijloc, consacraț și restul, tot așa și Fracturi – a mimat parcursul spre Fame, și cînd a atins Fame, ne-am mutat din sala 305 în Club A; după aia, cînd se strîngea lumea în Club A să ne vadă, am făcut implozie, ca formația Beatles, cînd nu mai puteam de atîta Fame, pentru că se știe că odată cu asta vin cocaina, certurile pe ban și restul problemelor. Cristina-Mihaela sigur știe ceva despre asta, Silvia nu, că n-are de unde săraca.

B.C.: Ai urmărit vreodată un artist îndeaproape? Ți-ai dorit să înveți, să furi meserie de la el?

I.C.: Artiști, nu. Mai sunt scriitori la care am fost atent, dar știu și eu ce înseamnă îndeaproape? Cu creionul în mînă, nu. Pentru că am ochi pentru tehnică, meserie, mă izbea ca trăsnetele cerului, dacă mă-nțelegi, „uite bă băiatule cum a făcut ăsta aici”, și țineam minte, după aia nici măcar nu mai țineam minte, internalizam, ca să vorbim mai pe nou, cum se spune la „Bravo, ai stil!”, fără să-mi dau seama. Eventual îmi dădeam seama cînd aplicam, spunîndu-mi, „uite, aici ai făcut ca boss ăla”. Și cumva le-am și împărtășit soarta, foarte ciudat, în micro, dar să-ți dau un exemplu – citesc Salinger destul de devreme în liceu (am început să citesc tîrziu, a zecea sau a unșpea, și după aia le-am luat aiurea, le-am amestecat de nu s-au văzut), și eu ce aveam în cap erau Buzura și așa mai departe. Prima reacție a fost de dispreț total, mă gîndeam ce plm stau cu loserul ăsta, nu zice și el nimic de angoasă, de disperare, doar că ce mai face copilul, unde se duce, să se ducă, dă-l în sînge, zi și tu ceva de disperare că ești scriitor. Ei, exact așa mi-a povestit o tipă din facultate că ziceau niște colege seara în cămin parcurgînd o povestică de-a băiatului Ionuț mai pe comportamentismul, cică, „păi așa pot să scriu și eu, ce plm”. Deci karma lucrează, ce-i corect, e corect (cum se zicea pe vremuri la emisiunea „Roata norocului”).

B.C.: Ai tradus aproape în întregime opera lui Hemingway. Cu ce-ai rămas din experiența asta?

I.C.: Așa, pe personal? Cu un seniment al șmecheriei – că mai fac gluma aia cînd se fac reeditări și vă explic cît de boss sunt, cum stau pe scaun și nu fac nimic și banul vine la mine J Altfel, na, ce să zic, am urmărit îndeaproape un artist, vorba ta. Un băiat extrem de complex, de inteligent (poate cel mai bine se vede în romanele mai mici, mai necunoscute, ca „Grădina Raiului”, cînd îi fură arta rivalului Fitzgerald și apoi o tratează bine, generos, ca un om care nu doar că a luat-o cu japca, dar a și înțeles-o).

Cred că pe Iaru l-am auzit spunînd că toată marea proză recentă americană vine din Hemingay, și e o opinie care se poate susține. Eu știu să arăt din care anume povestire vine Salinger.

B.C.: Locuiești în Germania de ceva timp; lucrezi în Luxemburg. Participi în vreun fel la viața literară de acolo?

I.C.: Nu, particip exclusiv la viața naturală. Deși citesc acum o doamnă care vorbeste de natureculture, ce dreq o mai fi și asta.

Tot ce știu din Germania e cum se schimbă anotimpurile, cum arată pădurea. Nu știu orașe, nu știu oameni, nemec, doar pădurea, zilele, anotimpurile și lupii din Merzig în diferite zile și anotimpuri.

B.C.: În același interviu din care am citat mai sus spui că nu-ți justifici existența ca scriitor. Ți se pare ridicol în general să afirmi că ești scriitor? Nu e ca și cum ai spune că ești șofer sau instalator? Că lucrezi în domeniul bancar?

I.C.: Nu e, cum dracu să fie. În primul rînd că alea sunt profesii, cer pregătire și la sfîrșit primești un atestat, un act de ăla în baza căruia să funcționezi. Al doilea, că să zicem e o seară dulce de vară, stai cu baștanii la bloc în fața scării, le atragi atenția fetelor care vin de la pîine sau de la piață că li se vede un pic clitorisul sau le întrebi ce părere au, le faci o ciorbă? Dintre băieții ăia, unul va fi șofer, altul va fi instalator, prin cine știe ce intervenție divină unul, ok, să acceptăm că va fi bancher ca prietenul nostru (sau de fapt al tău nu) Dumitrache Miticov. Ei, și unul e poet. Nu e foarte gay băiatul ăla deodată? Nu-l trimeți dreq să se plimbe prin parc ca Eminescu sau să se dea cu barca pe lac ca Eminescu sau ca Dumitrache? Păi îl aveam în liceu pe unul mai aloof așa, că avea intelect scăzut și o interioritate chinuită, cu o claie de păr dat pe spate să-i libereze fruntea boltită a căpăului foarte mare și fața lată cu pomeți proeminenți, păi doi ani, a noua și a zecea, cîntam în spatele lui, „Eeeeee-miiiiiiii-neeeeeeeess-cuuuuuuuu”, după care ne-am rafinat și doar gînguream așa șoptit cînd treceam pe lîngă el, „Eeeeeeeeee-miiiiii-neeeeeessss-cuuuu”. Și dacă nu ți se pare că ducea o existență ridicolă, explică-mi de ce mai devreme, în generală, aveam bătăi crunte cu un băiat urecheat pentru că prin nu știu ce asociație de idei insistam să-i spunem Aristotel și el cînd ne auzea înnebunea de nervi și sărea la bătaie? Obligată să intervină într-o ședință, diriga i-a zis, „Păi și de ce sari cu bătaia? Spune-le și tu lor, cînd îți mai zic așa, Platon”. Ne-am uitat toți la ea ca și cum ne-ar fi spus că să zici „sunt scriitor” e totuna cu „sunt șofer”. După care s-a sunat și în pauză am strigat după ăla cu urechi „bă, Aristotel, ce faci bă Aristotele?” și ne-am luat la loc la bătaie.

B.C.: În ultimii trei ani ai avut trei lecturi publice – toate trei, la Arad, în cadrul Festivalului de literatură Discuția Secretă.

I.C.: Păi tot de aia, ca să nu trec prin parc ca Eminescu. Nu, dacă mă întrebi de ce, e pentru că inițial am refuzat cîteva, spunînd că nu mai stau în ro și după aia pur și simplu nu m-a mai chemat nimeni. Dar și la alea de la Discuția Secretă, de fapt, înnebunesc de plictiseală, nu stau să vă ascult nici pe voi, care sunteți prietenii mei și vorb-aia. Mă bate gîndul scandalos că, de fapt, nu stă nimeni să asculte poezii și restul. Și că, de fapt, cum a fost acum, ultima oară, cînd începea România-Franța la CE și voi nu puneați punctul final la poezii și povestiri – cîți oameni nu și-or fi băgat nasul în bar vrînd să vadă meciul nostru de debut la europene și, de fapt, dădeau de Doșa declamănd versuri despre cum face femeia la orgasm, cînd face cu ochiul cumva, nu mai știu exact, el știe. Nu e prea elegant să faci asta, să ocupi așa spațiul public, cu de astea. Sunt agasat pur și simplu de pe fb cînd trei postări din cinci anunță altă lectură sdrobitoare, dapăi să fii ca bietul Iovănel, vrei și tu să iei nu știu ce carte din librărie și cînd intri e Dumitrache acolo, declamă cu vocea aia subțire, „unde te duci tu, fluture” și nu știu ce. Păi nu tragi speriat repede ușa la loc și te duci la treburile tale, ca Iovănel?Nu-i deloc elegant ce se întîmplă cu inflația asta de lecturi, ascultă ce zic. (De fapt, chiar tu spuneai că probabil cîștig prin absență)


B.C.: Nu ți-e dor de București?

I.C.: Nu. Cred că sunt foarte agresiv-adaptabil, trăiesc ca animalele, în prezent, și așa cum nu mi-e dor să fiu tînăr, nu mi-e dor de nimic din ce e în spate – nu mi-e dor de Luxemburg, în care am stat cîțiva ani și acum e la 40 de km, nu mi-e dor de Islanda; acum e pădurea, cîinii mei, lupii din Merzig. Altădată, alte lucruri. Nu am vrut niciodată să am altă vîrstă decît cea pe care o aveam sau să fiu în altă parte, nici când eram copil, în sensul ăsta nu-s deloc escapist. Zilele trecute – afiș la o lectură că se citește dintr-o carte care „e despre Control, e despre noi”. Gîndește-te la ochiul meu formatat pe lupii din Merzig: și în ce fel e asta, bă, un promo? Cine sunteți voi să fie despre voi un incentive? Poate pentru voi.

B.C.: În materie de literatură, ce ți-a dat Germania?

I.C.: Nu multe. Am crescut pe francezi, Gide, Proust și pe urmă americani. Cu nemții chiar n-am avut treabă. Nu prea au avut nemții influență în ro, cred. Eram ceva vreme în urmă, într-o vară, la Castel, venise și Rareș Moldovan că luase premiu pentru traducere, la Duțescu îi sărise iar rotula de la piciorul drept și eu i-o căutam să îi dau un ghiont amical să se facă bine, și pe spiritul ăsta de bătaie, cum mă ținea de mînă să nu-l lovesc, îi întreb pe băieți, „Bă băieți, care romantism e mai bun, ăla englez sau ăla german?”, cum aș fi întrebat cine bate mai bine, bruce lee sau chiki-chan? Eu zic englez, Sociu zice clar englez, Rareș zice englez, Duțescu se pipăia pe rotulă și Rareș revine și zice că dacă ar fi fost frac-so, Vlad, cu noi, ar fi insistat că ăla german e mai bun. Dar ar fi fost singurul dintre toți prietenii mei (în afară de Catolicul, colegul de la muncă, dar care oricum e ceangău,ce contează) care ar fi susținut asta.

B.C.: Dacă te-aș ruga să-mi trasezi un drum din prezent către cărțile lui Goethe, care ar fi autorii de limbă germană la care ar trebui să mă opresc? Ce-ai citit cu plăcere?

I.C.: Nu sunt deloc recomandări pentru că, venind în continuarea întrebării de dinainte, nu sunt nume pe care să nu le știm (mie nu mi-ar putea spune niciodată Raluca Bădulescu de la „Bravo, ai stil!”, „dar mai ieși, dragă, din nișă”, așa cum îi spune fetei lipsite de orice grație care este Roxana). O carte pe care am uitat-o e antologia poeților de limbă germană din ro, „Vînt potrivit pînă la tare”- am citit-o toți, am uitat-o, mai țin minte din ea doar o poezie, era ceva cu programul de lucru, mai zicea ce mai face, mai tăia cu versul „cafea” și pe asta se susținea, era f. mișto, avea o radicalitate de asta eticistă, conținută, sobră. Dar am uitat-o. Mi-a plăcut foarte mult „Animalul inimii”, dar am uitat-o. Heinrich Boll, ultrapreferat – pe „Opiniile unui clovn” am glosat puțin în romanul de debut, cînd îmi puneam un personaj să facă un număr pe acel text; are niște povestiri f. mișto, „Fața mea tristă”, cu un băiat care se teme că i se vede fața tristă și pînă la urmă într-adevăr îl văd băieții și îl iau, sau aia cu aruncătorul de cuțite, cu doi băieți care fac o foame oribilă, după care se face seară, se duc să-și facă show-ul într-o bodegă gen, unul aruncă cu cuțite, celălalt se cacă pe el de frică dar primul nu ratează nici azi și la sfîrșit își iau niște parizer. Mi-a plăcut Gunther Grass, însă am crescut și nu mai. De limbă germană, Hugo von Hofmansthal din toată Austria de atunci – grație, manierism, Poe-like uneori, mai țin minte atmosfera asta, Musil, dar nu cu „Însușiri...”, pe aia am lăsat-o repede, cu elevul Törless mi-a plăcut, era unul pasionat de budism care se făcea ca un păianjen, erau niște descrieri de seară foarte leșinătoare așa, sugeau veatza din tine. N-o suport pe Jelinek cu proza aia îmbîcsită, viscerală f. feminin, matze peste măruntaie plm, și pe tîmpitul de Bernhard, ce adolescent să mai speriem cu discursurile despre proștii nostri părinți, noroc că suntem deștepți eu și unchiul meu, care ne place la mare, peste alte discursuri despre mizantropia pe înțelesul tuturor – foarte fake, se vede că nu știe meserie. Dar în genere sunt cam dobi austriecii, nu știu ce dracu au de au ieșit așa, te și miri cum țîșnește de acolo drept pînă la cer un crin ca Konrad Lorenz. În fine, modernist așa cum sunt, preferatul meu neamț rămîne Thomas Mann. Am recitit acum cîțiva ani, puțini, cred că doi, Alteță regală – cu debutul ăla de far-west în care pe un drum din mijlocul burgului vin din direcții diferite un tînăr cam aschilmabic, care își ține o mînă foarte ciudat și un vertiginos, impozant, matur general, cîntă Morricone și la un moment dat impetuosul general își ia seama, sare într-o parte și se înclină în fața gen alteței. Și pe urmă formarea, balul ăla cretin și în fine flirtul dement între alteță și americanca bogată, să fie bine ca să nu fie rău, însoțiți mereu de o nebună care vede numai și numai sex pe unde merge și de cîinele ăla super și rupt cu nervii de se repede furios spre bieții cetățeni cînd nu spre alteță. Preferatul. Thomas Mann, bravo, ai stil. (Despre Goethe – eram teen, citeam la Biblioteca Pedagogică care dă în Cișmigiu, e o biblio mică într-o casă mișto, și se făcuse la fumat un grup de ăsta ca de sanatoriu, de oameni care citeau pe acolo, foarte nepotriviți săracii, și tipa de la garderobă mai ieșea și ea fără să fumeze că era sectară de aia, dușmancă de-a lui Marius Ianuș, și le zice la grup, „tînărul citește o carte superbă”, arătînd spre mine, „ați parcurs?”, o întreb, suficient, bou cum eram pentru că ado, și zice „nu, dar după titlu...” Ca în Tanța și Costel. Citeam „Suferințele tînărului Werther”.)


B.C.: După meciul de deschidere al CE 2016, m-ai întrebat ce cred: o să își mai amintească lumea de tine după ce mori? O să intri în istoriile literare? Dar am avut senzația că era o întrebare pe care ți-o puneai singur, din suflet, ca un copil. Ai găsit un răspuns?

I.C.: Cînd ți-am văzut întrebarea am fost tentat să cred că minți, ca de obicei . Pe urmă mi-am dat seama că stai așa că nu-i așa! Păi nu eram rupți după cîteva zile de băut la Discuția Secretă? (Cu pauze pentru lecturile voastre de căcat) Eram. Pierduse România? Pierduse. Mă făcuseră francezii ăia de pe terasă de m-am dus să le fac din buric cînd le-am dat și noi gol? Mă făcuseră. E foarte veridic să te fi întrebat după aia, „ce zici, bă Coșa, mai îl știe cineva pe Ionuț după ce moare?”; în condițiile societății de azi, trebuia să ne faceți statuie, bă. Da, tu, nu strîmba, nu strîmba, da, tu cu mustață. Pentru că, pînă la urmă, de ce facem asta – Kylie Minogue nu ne-a așteptat, nu o să se întîmple în viața asta, cariera globală nu pare să decoleze curînd.  De ce, dacă te duci în gradinile Majorelle, nu e bambus pe care să nu fie zgîriat Donny and Chloe forever? De ce l-am văzut cu ochii mei pe Breban cum efectiv s-a albit și descompus cînd un coleg de breaslă mai mefistofelic i-a sugerat că în doi ani nu-l mai știe nimeni? De au trebuit să-l ducă în cameră pe brațe aproape? De aia, că de aia o facem, ca să nu se uite de noi, că dăm pe bambus sau pe foaie, ca în disperata piesă muzicală „Regele pleacă”. (Și aici poți să mă întrebi dar cine plm sunteți voi, cum întreb eu de ăștia cu Control și așa)

B.C.: Dac-ar fi să-ți faci un dream team în literatura contemporană, care ar fi sportul și coechipierii? Pe ce poziție ai juca?

I.C.: Care ar fi sportul – fotbal (mai există altul?). Numai că de aici apare problema. E nevoie de cel puțin 11, nu? Care să fie și buni, însă cu care să-ți și placă să joci, să te potrivești, că degeaba îl pui pe Bale să-l servească pe CR7 cînd Bale nu e deloc de acord cu treaba asta.  Ce dreq de dream team să mai și pretinzi, că ajungi să bagi de ăștia, Murakami J Nici n-are sens să te apuci, e o varză contemporaneitatea. Hai să facem altfel, pe afinități elective, facem și noi o echipă românească, așa cum e ea, destul de incompletă, destul de peticită, asta e. Le-am dat-o la turci la Podul-Înalt, ce ne mai trebuie. Deci, piesele tari – libero, pentru că jucăm pe retro, cu libero, cu grația,eleganța acroșantă a unui Miodrag Belodedici, căruia i se mai spunea și Căprioara, Ruxandra Novac. Avangarda apărării, ariergarda atacului, fără ea bezna ar coborî peste noi și am fi Brazilia, ptiu. Doi mari fundași, Doboș și Duțescu. Oameni cu frica lui Dumnezeu, au fost ieri împreună la vecernie, ca sfinții Petru și Pavel, ca sălbatecul scăpat din cușcă Pepe, ferește-i doamne pe adversari că ăștia rup osul și pe urmă se întreabă unde o fi acel obiect rotund de trebuia să-l avem cu noi? Că așa ne-au zis la vestiare. Obiectul ăla de ne-au zis că dacă nu trece omul, el poate trece, e ok? Reproșat că aș avea tendințe de bully, ce rol mai bun pentru băiatul Ionuț decît mijlocaș coordonator, să vă am pe toți aproape și să vă înjur urlînd la voi? Centrul nervos. Două extreme, Adi Schiop, înalt, svelt, ogărel iute, și tu, că tu ești cel care, în limbaj cultural, m-ai provocat la această conversazzie și nu se face să nu. Dot atacanți – Dumitrache Miticov, mai aproape de mine să pot să povestec cu el despre viețile noastre între pase, plus să-l cert, să-i explic, iar sus de tot, la pomană, scorpion în coasta lor ca nea Piți, pus acolo că nu știi cum se lovește mingea de el și intră în ațe, Vlad Moldovan. În poartă o băgăm pe Lavinia Braniște, că tot se frisonează la un Buffon de 70 de ani, și oricum pe ăștia ariviști, de se laudă cîte cărți au semnat la lansare, îi băgăm în poartă, să mai guste și din stoicismul necesar acestei vieți, nu-i așa, băieți?

Antrenor: Nicolae Breban. Ce am juca? Un fel de tiki-taka din epoca Guardiola la Bayern, mai lenta, mai sportivă, mai pe fizic, combinată cu Italia, catenaccio. Nu se poate imagina așa ceva? Se bat cap în cap? Nu-i nimic, să se gîndească Breban – ce ne spune, noi aia facem. Stilul nostru de joc ar fi, în cuvintele filosofului de la Păltiniș, o închidere care (se) deschide...

B.C.: Știu că lucrezi la un roman. Când apare?

I.C.: Da, cred că e terminat trei sferturi, de unde rezultă că mai am un sfert. S-ar putea să pară mai greuț așa față de ce a mai băgat băiatul, m-am suit în tanc în loc de jeep, e cu puține personaje și un grup de prieteni care gustă nectarul vieții pînă ce imperiul li se prăbușește brusc și total, dar nu-i nimic, că, oricum, cine-s ei? Nu știu cînd apare, întîi să-l termin, scriu destul de sîmbătă după sîmbătă, de susținut week-end după week-end lately, în ritmul ăsta nu mai ia așa de mult.