Dosar: Reprezentarea inegală de gen (I)

Deschizând la întâmplare câteva antologii publicate în ultimii ani, observăm că numărul autorilor de gen feminin este, în general, mult mai mic decât cel al autorilor de gen masculin. Diferența pare să se păstreze și când vine vorba de cărțile tratate în revistele literare, pe blogurile de specialitate etc., iar situația devine cu adevărat stranie dacă privim listele invitaților la festivalurile de literatură din România – unde, dacă excludem jurnaliștii și internaționalii, raportul ajunge uneori de 8 la 1 în defavoarea scriitoarelor.Cum înțelegeți acest fenomen? Există o diferență cantitativă? Valorică? Cum ați explica situația de față unui editor străin?

Mihaela URSA: "Din păcate, corectitudinea politică nu a schimbat mare lucru în România"

Sunt convinsă că diferența la care vă referiți nu este nici cantitativă, nici valorică. Nu cred că scriitoarele din România sunt mai puține sau mai slabe decât scriitorii bărbați. Absența lor sau slaba lor reprezentare în festivaluri și antologii, ca și în topuri literare de critică sau de public este doar unul dintre efectele secundare ale patriarhalismului culturii românești de ieri și de azi.

Din păcate, corectitudinea politică nu a schimbat mare lucru în România. A rămas o formă goală în prea multe situații. Dincolo de slogan și de discursul public care se adaptează mimetic la niște norme de civilitate devenite de mult realitate în alte părți, corectitudinea politică a rămas fără efecte profunde. Această concluzie nu vizează doar raportul de gen din lumea scriitoricească. Este suficient să luăm exemplul Comisiei pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, din Senatul României, care este compusă exclusiv din bărbați, iar la un moment dat a avut în componență o singură femeie. Și mai ridicolă decât alcătuirea acestei comisii doar din bărbați este ideea (nutrită de mulți români de ambe genuri) normalității unei astfel de compoziții. În afară de luările de poziție ale Mihaelei Miroiu și ale Oanei Băluță, nu-mi amintesc să fi văzut problema tratată în presă sau la vreun program de știri important.

Foarte gravă mi se pare și vehemența cu care - mai ales după anunțarea rezultatului alegerilor din SUA - românii se grăbesc să amendeze viciile corectitudinii politice, asigurându-ne că nu avem nevoie de această creație artificială a lumii recente, pentru că bunul simț, decența înnăscută și alte altfel de calități pe care românul le deține cu asupra de măsură, în mod natural, ar fi suficiente pentru a reglementa etic bunele relații dintre oameni. Nu m-aș baza pe asta și nici nu mi-aș face griji despre excesele unui fenomen care la noi abia dacă și-a parcurs primii pași.

În plus, după cum am mai spus-o, multe scriitoare din România de astăzi fie sunt chiar ele misogine, detestându-și genul și salvându-se prin excepționalism, fie au grijă să se disocieze de feminism, chiar dacă, după niște rigori și clișee tradiționale, le-am numi „virile” în scris. Cum să explici acest lucru unui editor care vine dintr-o țară în care a susține că nu ești feminist este semnul clar al unei gândiri suspecte, dacă nu retrograde? Nu susțin că feminismul ar trebui adoptat ca scop în sine. Îmi descriu doar nedumerirea că el nu este asumat reactiv, pe măsura presiunii culturale căreia trebuie să-i facă față. Deși are foarte multe forme și tonuri, în principiu feminismul rămâne discursul care se opune tuturor formelor de discriminare, nu doar discriminărilor de gen.

În absența acestui cadru mai larg de argumentare și de motivare a inechității care le face pe scriitoare mai puțin vizibile decât pe scriitorii bărbați rămânem la nivelul unor dispute personale și al argumentelor de gust. Obiecțiile individuale față de uitarea selectivă a managerilor culturali care le fac uitate pe scriitoare în situații de reprezentare publică au nevoie - din punctul meu de vedere - de validarea unui principiu în numele căruia se solicită șanse egale de reprezentare.

Bianca BURȚA-CERNAT: "Constat, în ultimii ani, o relativă echilibrare de forţe în câmpul literar românesc."

Notez aici câteva reflecţii disparate – dar în nici un caz disperate, chiar dacă patriarhalismul specific (încă!) mediilor culturale/literare româneşti nu ne îndeamnă deocamdată la un optimism excesiv...

În privinţa relaţiilor de gen ca (în termeni foucauldieni) „relaţii de putere“ în cultura/literatura română actuală, optimismul meu e moderat, lucid, rezonabil: el rezultă dintr-o comparaţie a stării de lucruri de azi cu aceea din perioada imediat postrevoluţionară (când problematica de gen era cvasi-absentă din dezbaterea publică a României postcomuniste) sau chiar cu aceea din urmă cu un deceniu. Ceea ce constat, în ultimii ani, este o relativă echilibrare de forţe („feminin-masculine“/„masculin-feminine“) în câmpul literar românesc, unde prezenţa femeii scriitoare (implicit a criticului literar-femeie) nu pare să mai fie – cum a fost până pe la sfârşitul anilor ’90 şi începutul noului mileniu – o situaţie excepţională (la limita „aberaţiei“...), o excentricitate, o... „anormalitate“ în raport cu preconcepţia conform căreia femeia (asimilată trupescului şi materialităţii) nu poate avea cu sfera culturalului alte tangenţe decât acelea care o plasează cu stricteţe în rolul „spectatoarei“, al „admiratoarei“, al „consumatoarei“ (de cultură) sau al persoanei menite să propage (pasiv, obedient) valorile indiscutabile ale unei tradiţii esenţialmente masculine...

Am putut auzi şi citi, la noi, până mai ieri, ironii la adresa femeilor care scriu, pictează, compun, construiesc, conduc instituţii ş.m.a.d. Există un critic literar dintr-o generaţie mai veche (altfel, un critic foarte important) care chiar a făcut o fixaţie pentru o expresie precum „damă culturală“ sau „femeie culturală“, rostită – cu dispreţ superior – din vârful buzelor sau notată, autoritar, din vârful condeiului... După 2000 însă, femeia scriitoare pare să fi devenit – şi la noi – o prezenţă mai puţin exotică (şi insist asupra noţiunii de „prezenţă“!): în poezia românească a ultimului deceniu şi jumătate, vocile feminine sunt nu doar numeroase, ci puternice şi foarte personale; proza şi eseistica sunt, la rândul lor, genuri luate cu asalt, în ultimii ani, de autoare; iar în revistele culturale/literare semnăturile feminine sunt, de mai multă vreme, o constantă.

Mai mult sau mai puţin talentate – cum „mai mult sau mai puţin talentaţi“ sunt, de altfel, şi confraţii lor –, mai mult sau mai puţin notabile, scriitoarele noastre de azi îşi depăşesc (nu ştiu dacă pot folosi deja un verb la trecut, nu ştiu dacă pot spune deocamdată: „şi-au depăşit“...) inhibiţiile, timorările, prejudecăţile şi, mai presus de orice, fatalul complex al ilegitimităţii existenţei lor în lumea culturii (socotită până nu de mult ca aparţinând de fapt şi de drept bărbaţilor). Şi, detaliu extrem de important, cărţile lor nu mai sunt citite/analizate de noile promoţii de comentatori ca produse ale creativităţii „feminine“, ci ale creativităţii pur şi simplu, trans-gender.

Nu vreau să spun cu asta că lucrurile merg liniar spre „bine“, că orice bariere ale prejudecăţilor de gen ar fi căzut între timp, că femeile însele – în lumea culturală românească de azi – ar fi conştientizat şi neutralizat toate capcanele unui mecanism mult prea insidios al „autocolonizării“. Optimismul meu (moderat) se întemeiază, repet, pe observaţia că „a fost şi mai rău“ şi că azi e, orice am spune, din punctul de vedere al relaţiilor de gen (în lumea literară şi nu numai) mai bine, chiar şi într-o societate patriarhală cum este încă societatea românească. Sigur că „scena literară“ e în continuare dominată de bărbaţi, sigur că, în lumea noastră literară, bărbaţii şi femeile din categoria de vârstă 60+ (luând în calcul, bineînţeles, excepţiile de rigoare, minţile deschise...) ascultă şi azi de regulile impuse de supremaţia Tatălui, sigur că – în continuare – evenimentele literare au mai cu seamă protagonişti bărbaţi şi sigur că – ei, da! –, într-o oarecare măsură (dar mai puţin, totuşi, decât altădată), criticul literar cu „autoritate“ e mai adesea bărbat (un domn grav, cu gesturi ferme şi cu gesticulaţie amplă...), femeile exilându-se sau acceptând să fie exilate în zone mai puţin combative, cum ar fi aceea a eseisticii sau a istoriei literare... Cum aş explica asemenea clivaje şi decalaje unui editor străin?! N-ar fi tocmai uşor! Ar trebui să încerc să-i rezum o întreagă istorie a literaturii române şi o întreagă serie de contexte mentalitare.

Andreea RĂSUCEANU: "E nevoie de un discurs feminist, atâta timp cât el nu se radicalizează."

Faptul că de curând am mai răspuns la o întrebare asemănătoare și că mă pregătesc s-o fac din nou, pentru o anchetă care se va desfășura într-o revistă clujeană, cred că spune ceva. E nevoie de o clarificare, dar și de o nuanțare a acestui raport dezechilibrat despre care vorbeați. Autoarele sunt într-adevăr mai puțin prezente în antologii, la festivaluri, cărțile lor au parte de mai puține cronici (sau de unele care le plasează imediat într-un minorat stigmatizant, chiar dacă în cuvinte precaute, atente să nu comită vreun act de political incorrectness fățiș), e un lucru real, nu ține de victimizare sau de un discurs feminist radical care să pretindă drepturi pentru femei doar pentru că ele aparțin acestui gen. Multe scriitoare sunt timorate din aceste cauze, sau preferă o atitudine defensivă, ori doar pasivă, nu sunt suficient de vocale, poate și dintr-o antipatie față de un discurs militant care deseori, ca orice discurs de acest tip, ajunge să se blocheze în formule de lemn, sterile, dincolo de a căror violență nu se mai găsește un mesaj convingător. Până acum ceva vreme, m-am păstrat eu însămi într-o zonă de margine, neluând parte la acest tip de dezbateri, considerând că a publica în mod constant cărți, a fi prezent în presa culturală cu cronici sau comentarii critice este suficient, că lucrurile merg cumva de la sine și există o selecție implicită, firească, și care funcționează indiferent de gen. Dar lucrurile nu prea stau astfel, și cred că e necesar ca, pe lângă publicarea de cărți și articole, să existe și o implicare activă în discuții de acest tip. Care, repet, cred că ar trebui ferite de retorica goală și ar trebui să vizeze lucruri concrete, care se pot face de fapt pentru a schimba lucrurile.

Primul cred că ar fi tocmai lipsa acestei disocieri, care stă uneori la baza conceperii unor colocvii, a unor volume colective, grupaje în reviste literare etc. Ele vorbesc de fapt tot despre un tip de misoginism, care acționează din capul locului în virtutea diferenței. De altfel, cred că atitudinea cea mai perfidă e cea de genul ”să dăm o șansă de a se face auzite și autoarelor”, dar tot creându-le un spațiu de expresie al lor, nu integrându-le celui ”patriarhal”. Sunt multe tipuri de misoginism perfid, nedeclarat, bine camuflat sub diferite forme: o îngăduință dublată de condescendență la adresa autoarelor, care sunt privite ca abordând tematici minore, sau metode așa-numit ingenioase, inovatoare dar lipsite de greutate, aidoma unor paiete care dau doar o strălucire de suprafață. Există și exemple concrete, le vedem pretutindeni. Când un critic își începe cronica făcând din capul locului distincția autori-femei vs autorii-bărbați, și enumerând nume de autoare care au abordat astfel de subiecte ”inedite”, și mai și menționează critica ”patriarhală” în următoarele două rânduri, mi se pare că avem în mod clar de a face cu un act de misoginism. Sau, un alt tip manifest de misoginism: când apare o carte notabilă, de proză sau poezie, imediat se spune despre autoare că ”scrie ca un bărbat”. Ori când, dacă aceasta este critic, pentru orice verdict apăsat, orice critică mai dură, e taxată drept umorală sau ignorată. Toate acestea în virtutea unor prejudecăți perpetuate la nesfârșit, de care ne e foarte greu să ne despărțim, de fapt.

Există, fără îndoială, și o mare ipocrizie, uneori afișată cu obstinație drept liberalismul cel mai avansat, dublată de un consens tacit care așază autoarea în rândul al doilea. Într-adevăr, poate că nu mai e vorba despre locul îngrădit de la marginea literaturii, ca altădată, dar în nici un caz nu e rândul din față.

Cred că cel mai util ar fi să o luăm statistic și să ne întrebăm: câte femei au de fapt poziții de putere în diferitele foruri ale mediului literar românesc? Câte dintre ele au voci care contează? Sau, mai bine zis, ocupă un loc din care vocile lor să poată căpăta autoritate, să fie auzite? Câte sunt prezente în juriile literare? Și câte fac parte dintre cei care fac selecția pentru diverse festivaluri, colocvii și întâlniri literare?

Am vorbit aici mai degrabă despre neajunsuri, pentru că în acest sens era pusă întrebarea dvs. Cred însă că există și multe schimbări în bine, că în atitudinea generală se fapt se simte o schimbare, cu siguranță și ca rezultat al unui impuls care vine din exterior, din spațiul occidental, iar generațiile mai noi sunt și mai receptive la această schimbare. Dar acest lucru se întâmplă mai ales când ele însele, autoarele, își însușesc un anumit tip de comportament: sunt prezente în viața literară, își susțin punctul de vedere, sunt constant implicate în ceea ce se întâmplă în jur. Adică vizibile, active. Cred că e nevoie și de un discurs feminist, atâta timp cât el nu se radicalizează, pierzându-și, ca orice tip de discurs radical, eficiența.

Nu știu cum aș explica această situație unui editor străin. Cred însă că lucrurile i-ar putea deveni limpezi numai dacă s-ar uita la celelalte medii sociale, nu neapărat la cel cultural: într-o societate patriarhală, tradiționalistă cum e cea românească, lucrurile nu puteau sta complet diferit nici în lumea literară. E doar ceva mai bine, dacă e să fim sinceri până la capăt.

Nu în ultimul rând, cred că urmarea firească a acestei anchete ar fi să adresați aceleași întrebări și unor autori-bărbați, mai ales dintre cei care fac parte din conducerea unor reviste, jurii, care fac selecția pentru diverse festivaluri etc. Ar fi interesant să vedem ce au și ei de spus.