Neele Bunjes: Erfahrungen bearbeiten

Desenele cu care Neele Bunjes a ilustrat criza europeană sunt poetice şi întunecate: un turn înălţat haotic, de mici purtători de costume care proptesc monede uriaşe care ameninţă să se prăbuşească în orice clipă. Apoi, un alt bărbat în costum, care priveşte melancolic în depărtare. Îndărătul lui se văd câteva bancnote euro luate de vânt ca frunzele toamna. Sau o monedă veche, crăpată precum pământul uscat al deşertului.

Aceste lucrări au fost realizate de Neele Bunjes în 2011 pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung. Ea lucrează de câţiva ani ca ilustratoare pentru diverse ziare şi reviste, scopul ei declarat fiind să îşi păstreze „un spaţiu de mişcare “. Un spaţiu în care să aibă loc şi benzile ei desenate, un mediu în care se poate exprima mai liber decât în cadrul lucrărilor comandate. Şi în care poate da frâu liber poveştilor din propria ei viaţă.

BENZILE DESENATE ŞI POVEŞTILE CU NIVELURI MULTIPLE

Bunjes a vrut dintotdeauna să spună poveşti. În cuvinte sau imagini şi, iniţial, doar pentru copii. A descoperit benzile desenate abia în anul al treilea la Facultatea de Ştiinţe Aplicate de la Hamburg: o platformă cu niveluri multiple, care îi oferă posibilitatea să nareze istorii pline de tonuri intermediare.

Aşa cum se întâmplă, de altfel, şi în Nephentes, graphic novel-ul ei încă nepublicat, parţial autobiografic şi finalist în competiţia de benzi desenate a Fundaţiei Berthold Leibinger. În Nephentes, care este numele unei plante carnivore, liniile fibroase de pix ale lui Bunjes săgetează uneori spaţiul, pentru ca alteori să acopere suprafeţe întregi.

Pixul o ajută pe Bunjes să treacă detaliile în prim-plan, să accentueze tonurile intermediare ori să crească ferestre uriaşe până la cer. Pixul este, de altfel, şi singurul instrument cu care ilustratoarea manipulează hârtia, pentru a o aşeza mai apoi în scanner şi o colora la calculator.

GRAPHIC NOVEL-URILE ŞI MUNCA ÎN ARHIVE

Asta nu se întâmplă însă şi în cazul lui Nephentes, conceput exclusiv în alb şi negru. Futurismul sufocant al acestui graphic novel nu necesită culoare. În fond, nici nu ai şti ce să faci cu ea, bunăoară în scenele întunecate desenate de Bunjes cu puţuri de lift în secţiune. Sau în cele care reprezintă o lume apăsătoare a blocurilor cu multe etaje — o ordine kafkaescă segmentată în multe parcele de mici dimensiuni, ca în filmul lui Jacques Tatis Playtime.

Bunjes zice că desenează „căi de procesare a propriilor experienţe“, — bunăoară, cum a lucrat într-o arhivă pe timpul facultăţii, unde se ocupa de sortarea unor documente de plată ale unei bănci. „Am încercat să canalizez impresiile pe care mi le-a făcut munca în arhive", a povestit Bunjes, care s-a simţit în aceste arhive „ca un om care încearcă să se infiltreze într-o lume compusă doar din dosare“.

Bunjes nu trebuie să mai lucreze însă pentru a putea să deseneze. A ajuns la acel nivel de autonomie care îi permite să trăiască de pe urma ilustrațiilor. Și totuși rămâne întrebarea, pe care „și-o pune, cred, fiecare om creativ“, susține Bunjes: „Există oare artă fără suferinţă?“

Pentru că un lucru îi este clar: mai întâi trebui să scoți capul din propria-ți viață pentru a o putea privi din afară și a putea să creezi. Iar asta poate însemna să evadezi pentru o clipă din universul de ilustrator și să îți soliciți corpul și mintea într-un mod cu totul diferit, să zicem lucrând ca barman.