Lupta scriitoarei cu limba germană, pe care o învață de mai bine de 10 ani, pare să fi iscat scânteia care a trimis-o pe urmele familiei sale de evrei ucraineni, victime ale nazismului, pentru a produce în cele din urmă volumul de povestiri „Poate Estera”, publicat la noi de editura Humanitas, volum primit de critici ca un cadou adus limbii germane, după cum spune chiar motivația juriului care i-a acordat, în 2013, Premiul Ingeborg Bachmann.
„Poate Estera” este povestea unei familii de origine ruso-evreiască, narată din perspectiva generației a treia, post-sovietice. Sau poate că nu?
Și da, și nu. Provin dintr-o familie tipică de intelectuali sovietici. Aceste familii au fost, în Uniunea Sovietică, purtătorii conștiinței, ai poveștilor dureroase. Nu ne-am identificat niciodată cu retorica oficială, ci mai degrabă cu poveștile pe care nu ni le-au spus. În familia mea au existat prizonieri de război și victime ale holocaustului, însă ar fi putut să fie și altfel și, chiar dacă nu i-aș fi avut în propria familie, tot aș fi vorbit despre ei. Discursul practicat de ai mei îmi acordă acest drept.
Dar nu este doar o carte despre familie, ci despre cum ne raportăm la catastrofe, cum îți păstrezi propria normalitate, asumându-ți totodată catastrofele. Există catastrofe fără martori. Se scrie foarte mult despre aceste masacre, când îți dai seama însă câte vieți de om și câte povestiri au dispărut fără urmă, poți povesti la infinit. Nu vei ajunge niciodată la sfârșit, pentru că aceste lucruri s-au pierdut cu adevărat, iar această pierdere nu poate fi recuperată decât povestind. Și nu văd nicio deosebire între oamenii care au așa ceva în familie și cei care nu au, pentru că oricum nouă totul ne-a fost povestit.
În cartea dvs. conținutul este foarte aproape de formă, ceea ce îi dă scriiturii un lirism aparte în literatura germană contemporană.
Procesul de scriere a fost destul de dureros, pentru că am căutat o formă specifică pentru fiecare text, pentru fiecare lucru pe care l-am cerut de la text. Provin dintr-o școală extrem-structuralistă, însă ce am învățat esențialmente este că fiecare material are nevoie de o metodă de abordare specifică.
De exemplu, abordarea mea vizavi de indiciile istorice. Când bunicul meu s-a întors după 40 de ani din război, am avut la dispoziție trei povestiri distincte. Sau cele trei întrebări referitoare la Judah Stern: a fost un nebun (
Meschuggener), un provocator sau un agent secret? O mulțime de întrebări. Am încercat nu doar să includ toate aceste versiuni, ci să găsesc și un mod de abordare adecvat, pentru a nu trata materialul în mod represiv. Nu trebuia doar să-i găsesc materialului o formă, ci să includ aici și toate fațetele. Întotdeauna am căutat o cale de a percepe forma fără a o reduce.
Katja Petrowskaja la București | Foto: Matei Buță © Șapte Seri
Din păcate, autorii mei preferați nu au nicio legătură cu abilitățile mele scriitoricești. În timp ce scriam cartea, am fost tot timpul tristă, din cauză că aveam impresia că renunț la tot ce învățasem ca cercetător literar, că mă aflu într-un proces de renunțare continuu. În mod straniu, un traducător spaniol mi-a atras atenția că a găsit pasaje care par scrise de Shklovski. Altul a găsit elemente din Derrida. Mi s-a părut fascinant. Câte ceva din toată experiența ta lumească se își face întotdeauna loc în scriitură, fie că ești sau nu conștient de asta. N-am avut de gând să construiesc nimic, am reacționat mai degrabă ca un mediu de transfer.
După ce am terminat capitolul „Plimbare prin Babi Iar”, mi-am dat seama că, de fapt, îl scrisesem complet după modelul filmului „Blow Up”, de Antonioni. Este vorba despre cineva care vede ceea ce s-a întâmplat în acest loc, dar care nu are niciun fel de modalitate să dovedească cele întâmplate. Nu există nici urme vizibile, nici documente. Greutatea suferințelor și a povestirilor este de neconceput. Și apoi apare din senin o trupă de pantomimi care îți dau dreptate. A fost o zi pe care am trăit-o intens. Și se pune, pe drept, întrebarea cât de mult este influențată percepția noastră de către modele literare.
Textul dvs. se naște dintr-o relație foarte subiectivă cu limba. Cu germana, dar și cu rusa, polona sau cu idiș...
Limba germană este personajul principal al acestei cărți. Totul a fost pentru mine o mare provocare, inclusiv aceea de a scrie povestirile acestor victime în limba germană, considerată, nu?, limba opresorilor. Astfel am încercat să salvez, într-o oarecare măsură, chiar limba.
De exemplu, Omri Ronen, un critic literar care a scris despre Osip Mandelstam și epoca sa în poezia rusă (care s-a născut, de fapt, la Budapesta, a crescut la Kiev și a emigrat în Israel, Anglia și a ajuns profesor în Statele Unite), și-a scris memoriile în limba rusă. Și este cea mai frumoasă limbă rusă pe care am citit-o vreodată. De fapt, toți poeții ruși, de la Pasternak la Mandelștam, au fost poligloți. Literatura rusă a fost scrisă în limba rusă, însă limba de bază a tuturor, de la Pușkin la Tolstoi, era franceza. „Război și pace” începe cu un pasaj în franceză.
Cartea dvs. a fost tradusă în multe limbi. Cum transpare această problematică complexă a limbilor în traduceri?
Bineînțeles că la traducere se pierde întotdeauna câte ceva. Ceea ce era de spus a fost povestit în germană. La un seminar cu zece traducători, printre care și Alexandru Șahighian, am discutat îndelung cum poate fi păstrată această alienare lingvistică, atunci când o transpui într-o cu totul altă limbă. Acest lucru a fost posibil în moduri foarte diferite care depind, în mare, de experiența și talentul traducătorului. În capitolul „Poarta”, este vorba de localitatea
Oświęcim, din Polonia, Auschwitz, în germană. N-am vrut să folosesc denumirea germană a localității, pentru mine a fost important să folosesc cuvântul ruso-polonez. Apoi, textul se învârte în jurul noțiunilor de „Arbeit” (muncă) și „Freiheit” (libertate), însă nicăieri nu este redat explicit înscrisul de pe arcada porții. Eu prefer ca cititorul să rămână, mai degrabă, ușor pierdut, să nu înțeleagă totul, decât să-l bombardez cu sintagme abuzate. Sloganul acesta a devenit prea simplist, poate fi consumat de oricine, fără să se simtă amenințat, ca pe o bucată de pizza.
Cu traducerile nu funcționează întotdeauna. Nu se poate prevedea ce se întâmplă cu carte tradusă. Traducerea în limba franceză a fost excelentă, cu toate acestea, cartea nu a generat atât de multe reacții, cum mă așteptam. În schimb, în Italia a fost o nebunie, s-a dezbătut foarte mult pe tema cărții, am avut multe întâlniri cu cititorii, mai ales cu cei tineri. Întotdeauna am crezut că această temă este mai importantă pentru francezi...
Dacă traducerea nu reușește să transpună această neliniște dintre limbi, ea devine simplă narațiune. Mulți nu înțeleg faptul că cartea este construită tocmai pe această tensiune lingvistică. Dintr-un anume punct de vedere, pot afirma că este o carte rusească, scrisă în limba germană.
De exemplu, trebui să le explic traducătorilor primul capitol al cărții, care se petrece în gara din Berlin. În limba rusă, „gară” se spune
voksal (вокзал), o etimologie falsă după Vauxhall, gara londoneză care a fost folosită ca model în construirea gării din St. Petersburg. De aici, am dezvoltat mai departe cuvântul vox-hall, adică o hală a sutelor de voci, o temă care este recurentă în dezvoltarea capitolului. Sau existența motivelor „împușcare”, „ac de ceasornic” și „Ahile”, care au la bază aceeași etimologie rusă, cuvântul „strileț“ (стрелять). Aceste lucruri nu sunt, bineînțeles, vizibile nici pentru cititorul german, mie însă îmi declanșează un lanț de asocieri.
La orice traducere se pierde câte ceva. Dispar aliterațiile, dar pot apărea altele noi. De exemplu, „cine nu minte nu poate să zboare”, care în germană este construită pe baza aliterațiilor și vocalelor „wer nicht lügt, kann nicht fliegen” și care este o abordare poetică, a fost tradusă în engleză prin cuvintele „fly” și „lie”... care rimează. Este la fel de poetic, chiar dacă diferă de intenția textului german.
Textul german indică faptul că aveți un simț dezvoltat pentru ritm în alegerea cuvintelor...
Am cântat zece ani într-un cor, ceea ce, poate, mi-a oferit mai mult decât toții anii de studii literare. Aici am cântat și Bach, care m-a însoțit pe tot parcursul cărții: de exemplu, la rețetele lui tanti Lida (care era ultima care știa vechile rețete evreiești, cu toate că nu era evreică). M-a surprins faptul că erau formulate la persoana a doua, bineînțeles, în limba rusă: „Fierbi apa și o lași să se răcească”. După ce a fost transpusă în germană, a apărut, deodată, acest „Du” („Du kochst Wasser...”). Care m-a dus cu gândul la Patimile după Sf. Matei, „Warum hast du mich verlassen” (ultimele cuvinte rostite de Iisus pe cruce). Iar cuvântul „allein” („singur”), despre care știu precis că provine din Aria 136, apare contrapunctic și în cartea mea.
Cartea a fost scrisă în limba germană, însă după reguli și ritmuri rusești. A fost o luptă continuă, mai ales că nu nimeresc întotdeauna articolul în limba germană. Tot ce scriam trebuia corectat, după care se pierdea ritmul și trebuia s-o iau de la capăt.
Într-o oarecare măsură, această carte nu ar fi fost posibilă fără Google. Nu dețin prea multe dicționare. Când scriu, știu foarte bine că am nevoie, de exemplu, de un cuvânt format din trei silabe cu o anume coloratură vocală și semantică. Astfel am căutat cuvinte germane online, în exces.
Google fie lăudat...
Este motorul de căutare un Dumnezeu bun sau unul represiv?
Ne poate oferi un
common ground sau un
commom heaven. M-a amuzat faptul că este un înlocuitor al memoriei. Adesea nu mai obosim să ne aducem aminte de ceva, ci trecem direct la google. Înainte, toate experiențele personale erau cât se poate de fizice. Acum, înainte să pornim la drum ne informăm mai întâi acasă, pe net. Astfel pornim spre acele locuri cu un bagaj de informații mai mare decât ne-ar fi adus simpla vizitare a locului. Și, la un moment dat, nu mai știi dacă experiențele sunt reale sau au fost citite pe net. Această lejeritate ne afectează respectul de sine. Putem să vizităm sute de locuri, fără să ne expunem vreunui pericol real. Eu prefer experiențele fizice și personale.
De când cu internetul, am devenit cu toții mai solitari, însă, pe de altă parte, este una din forțele cele mai mari de creare de noi identități. Ne trezim, peste noapte, că facem parte din tot felul de comunități virtuale. În unele dintre ele se discută în continuare despre problema etniilor și a religiei, cu toate că unii dintre participanții la discuție sunt în același timp și membri ai comunităților manga, de exemplu.
Odată cu succesul cărții vi s-a schimbat și statutul public. Părerea dumneavoastră contează în mass media. Aveți impresia că puteți schimba ceva?
Bineînțeles că tentația e mare. Însă fiecare succes are și părțile bune, și rele. În cazul meu, pot vorbi mai degrabă de noroc, pentru că nu mi-am făcut niciodată mari speranțe sau idei. Nu sunt genul de om care pariază pe câștig sau aplică strategii sofisticate în viață. Încerc să savurez succesul. Cât timp am scris la carte am avut senzația că fac o mare greșeală. Când însă ceea ce am considerat greșeală a fost atât de bine primit de către public, iar în acest fel am reușit să readuc în discuție orașul meu, Kiev, și povestirile mele au devenit, deodată, foarte importante.
Nu sunt o persoană publică. Am o atitudine mai degrabă de panică față de acțiuni. Bineînțeles că m-am folosit de acest statut atunci când am inițiat, acum zece ani, forumul de discuții „Kiewer Gespräche”, un forum germano-ucrainian. Însă m-am retras după scurt timp, pentru că nu m-am putut identifica cu retorica. Unii au devenit activiști, aceștia înțeleg poate mai bine cum stau lucrurile în realitate. Însă pentru mine a fost o nevoie viscerală de a lua atitudine. M-am folosit de gloria mea trecătoare, de cinci minute, în speranța că voi face lumea puțin mai bună și am inițiat campania pentru eliberarea Nadiei Savcenco. În timpul Maidanului, aveai impresia că trebuie făcut ceva, altfel se vor întâmpla lucruri și mai îngrozitoare, că vor muri și mai mulți oameni, că va începe un război adevărat. După cum au decurs lucrurile însă, e clar că n-am fost în stare să opresc tăvălugul.
Faptul că volumul meu se termină cu impresii de pe strada Institutskaia este o întâmplare. În câteva luni, fix pe această stradă aveau să fie uciși oameni. Înseamnă că am avut o intuiție corectă: dacă un lucru nu este povestit, dacă un anumit loc nu este adus în prim-planul atenției, dacă acest loc nu este primit în spațiul european, catastrofele se vor ține lanț.
