Furtunile aleargă după zilele caniculare ca niște câini ajunși sălbatici. Huruie, latră, înalte-n stâncă. Apucă aerul cu nasuri umede. Încet. Tare. Furioase între acoperișuri și munți. Întunecoase ca frica nopții, brusc, luminoase ca lumina lunii, brusc, iar și iar.
Dar câte-o haită de câini ai furtunii pare... dresată. Dresată poate de uriașii, care conform legendelor, au trăit mult înaintea României în Transilvania și care din când în când, mai luau câte unul dintre primii coloniști sași în buzunarele de la șorțuri și săreau cu ei de la munte la munte, în tipuri străvechi.
Cerberii uriașilor, îmblânziți așa, se-nfurie și latră atunci, când deranjează ceva mai puțin. Foarte devreme, dimineața, când totul mai este negru și mai târziu gri, când somnul orașului mai este adânc, prea adânc, pentru a deosebi între vuiet și sperieți, vis și realitate.
Zile și zile, una după cealaltă: furtună, mereu între noapte și soare, ora 3,4,5.
Uriașii- poate pentru a aduna pentru viitoare vacanțe mari? – trebuie că au mai căutat-o odată, pădurea. Au spălat cerul, l-au călcat și l-au pieptănat cu hărnicie de sas, au împodobit zilele cu șaluri albe, verzi, albastre din cea mai glorioasă vară. (Numai rareori și cu voal din nori, pentru cei timizi de sub munți.) Și noaptea, atât de târziu, că era deja devreme din nou, au dat drumul abundent la câinii uriași, ai furtunii, ai lor. Cine știe, poate, pentru a păzi nori de oițe dezrădăcinate.
Și una...
sau alta....
Oaie nor...
... s-a lăsat probabil prinsă.
În acest oraș al cultuii...
sub munții păstorilor.
El este aici! Este el aici?
Anunțuri? Au fost deja făcute. Și aici în țară se așteaptă.
Chiar neașteptat de bine!
De exemplu pe bilețele în spatele multor vitrine: se așteaptă mâini dornice de lucru. Mâini de chelneri, mâini de vânzători, șoferi de autobuz, ingineri, personal de birou.
Se așteaptă în zorii zilei în fața birourilor de pașapoarte și în fața instituțiilor.
În fața instanțelor se perseverează și se amână.
Se așteaptă ca lungi procese să ajungă la un sfârșit; case în descompunere să își găsească un proprietar, un restaurator, un salvator, înainte să mai poată locui în ele cel mult Diavolul.
Se așteaptă decizii, soluții. Se așteaptă viitorul.
Se așteaptă eternitatea. Este așteptat Dumnezeu. Sau în orice caz, în sfârșit, un preot pentru o casă parohială, pentru o biserică și o comunitate, foarte vechi, toate de mare tradiție.
Nu rareori se așteaptă și dezvoltarea relaților bune de afacere.
Camerele de comerț și industrie ajută uneori, de exemplu una germano-română.
Nu într-o cameră, nu, într-un hotel înalt, între șosea și verde de munte, așteaptă într-o zi „sașii“ din Saxonia (n.t.: joc de cuvinte în limba germană; termenul etnologic corect aici fiind: saxonii) și sașii din Transilvania creșterea șansei de succes.
Dar pentru apariția liderului politic al „sașilor din Saxonia“ speră, de data aceasta, delegația degeaba. Prim-ministrul saxon, religios, sobru, parte dintr-o minoritate, ca sașii din Transilvania, a rămas în București - reținut de o nouă direcție palpitantă în războiul român dintre Guvern și Guvern și corupție.
Spre București așadar? Merge și cronicarul orașului odată. Și așteaptă.
Pe stradă, în ciuda vremii de câine, niciun câine maidanez. Ce s-a întâmplat, prea obosită?
Cu toate acestea, în ciuda ploii, un mic marș. Mașini oprite. Steaguri. O demonstrație.
Și case pariziene , elegante. Și putrezinde, foarte multe. Imagini de zid, pui de șobolani.
Și în mijlocul proliferării sălbatice a orașului, foarte brusc, pare că cel așteptat a fost găsit.
Este scris pe cutia poștală. Godot. La apartamenul 1.
Dar este și acasă?
Cei fericiți și cei uitați
Uituci mai suntem. Nu numai la căldura atottopitoare. Nu numai când suntem bătrâni, sau demenți și avem voie, din punct de vedere instituțional, să devenim mai slabi. Nici măcar numai în ceea ce privește știrile proaste, amalgamul de știri ca niște trenuri-rapid, ponosite, rurginite, care huruie mai departe de la proteste la foamete, la foc, la bombă, la noi miniștrii, la hotărâri greșite, mai departe, mai departe. Uităm, câte mai sunt încă de făcut. Uităm, cât de des ne-am spus, că nu ar trebui să uităm: de exemplu, ce frumos este, atunci când ceva funcționează. Cap, picioare, asigurare medicală, statul tată. Iar și iar uităm, că nu voiam să uităm, ce bine ne merge.
Aici este mai nou femeia care confecționează și vinde această păpușică. Înconjurată de soare și de umbra cortului, de cercei și lanțuri.
"Where do you come from?", întreabă. "Oh, Germany?"
Germania, spune ea, ah da, acolo unde totul are ordinea sa. Ușor obosită sună vocea ei și așa, de parcă ar vorbi de o lume tare îndepărtată.
În spatele ei, franjurii orașului și o mare îndepărtare căptușită de munți. Țara Bârsei: un covor verde, uneori prăfuit, pentru uriași. În fața ei la standul din cort: jucării, bijuterii, legături groase, ca ceapa și usturoiul toamna. Și bănci de corturi de bere. Muzică. Și ziduri, maiestuos teșite, înalte. Ziduri fortificate. Vechea cetate a apărătorilor, cetatea castel de pe deal. Proeminentă peste oraș. Și cu toate acestea, în foile turistice ale orașului, discretă, de parcă ar fi inexistentă.
Apare în scrieri mai vechi. Până acum câțiva ani curțile ei mai găzduiau restaurante dichisite turistico - `istoric´. Și astăzi – stafaje sfărâmânde, pentru nimic și nimeni. Închisă. Un adevărat spirit al castelului, un castel al spiritelor, înnorat de istorie rece și fierbinte, răscoale sângeroase, asediu, temniță, dar de fapt uitat, închis departe, în spatele unor porți de cetate pseudotari.
Tipul ăsta de spirite nu apar rareori în această țară. Cu cât te uiți mai atent, cu atât mai des le găsești.
Pereți cu gurile căscate, cu bărbi de iarbă și sprâncene de mușchi în loc de poze de familie. Case, care stau goale de ani de ani de zile. Ticsit ornamentate cum sunt și sobre, hale de fabrici cum sunt și casele politicienilor, poeților, oamenilor cărților de istorie. Multe dintre aceste case sunt MONUMENT ISTORIC, cu plăcuțe, listate pentru intensiva protejare a monumentelor istorice formând lungi liste.
Timpul curge înainte, aleargă, pedalează, se zdruncină. Poate aici este un alt timp, în Transilvania. "Zögernd nur schlagen die Uhren" (=șovăielnic sună ceasurile), scria Adolf Meschendörfer acum 100 de ani,"zögernd bröckelt der Stein." (=șovăielnic se fărâmă piatra.)
Și cu toate acestea, timpul nu își lasă niciodată armele lui periculoase jos, dinții lui. Roade la geamuri, pereți, acoperișuri. (Împreună cu ajutoarele sale, vântul, vremea, hoții deșeurilor.) –
Și casele? Rezistă. Așteaptă. Așteaptă ca procurori și avocați să lucreze, ca lupte grele să fie duse până la capăt, între lege și lege și așa-așa. O lege le permite chiriașilor imediat după revoluție să își cumpere locuința de la stat la un preț avantajos. Alta, le dă proprietarilor precomuniști drept de restituire. Și acum? Nimic nu se potrivește. Ba da, procesele se potrivesc, certurile, morile lente ale justistiției. Godot pe post de judecător.
Case fără problema proprietarului rezolvată sunt între timp parcate pe linia moartă. Unele locuite, multe goale, și nimeni, nici măcar statul, nu are chef, să facă mai multe decât să ia ici colo câte o pensulă minusculă în mână.
Așa la oraș. Și tot așa, mult mai multe la sat.
De exemplu…o fostă școală germană elementară de la sat.
Rânduri duse în muzee.
Rânduri erodate, înmuiate, văruite.
Umbre ale cuvintelor vechi de zeci, sute de ani. Pereții din spatele lor se crapă, se sfărâmă, se fac praf.
Umbra pleoapelor rănilor deschise în jurul ochilor umezi în adâncime.
Când curge funingine din ușița de la sobă ca saliva unui bătrân, târziu după cină.
Când pictează straturile uitate ale tapeților picturi.
În rest, nu mai e nimic aici. Sau?
Se mișcă ceva, pe undeva?
Niciodată din nou. Ba da. Ușor, repede.
Timp? Păr de stafii?
Sperieți, dar și –
O coamă de cal. Un picior de cal. Fornăit.
Și în apropiere, rufe nepăzite peste gard, care arată, că undeva aici locuiește și cel care adună fânul, călărețul.
Mii de case așteaptă așa. În Transilvania și în toată țara. Cel mai des înghesuite în mod firesc, în capitala milonar-puternică. "Sad, empty houses", ne spune acolo ghidul Alina încet.
Mai degrabă spune "lucky houses": cele, care au voie să fie asta: case. Fără spirite uitate, singuratice, fără grămezi de țigle găurite de vânt. Case cu acoperișuri dense și pereți compacți, pentru oameni, care nu sunt fără casă.
Da, să ne amintim, cât de fericită, așa o casă.
Răscruce, te rog, numai bine
„Când mi-i da oracolul înapoi?”, trăncăneau deja acum zeci de ani copiii claselor inferioare din Berlin. Și se refereau la "albumul de versuri" care încă mai avea pagini libere, dar care era împrumutat colegilor pentru ca aceștia să se poată imortaliza. Poze de buletin, semnături scrijelite, desene stângace; uneori chiar și abțibilduri râvnite din vest; urmele de pe foaie începeau să se holbeze ca niște ochi jucăuși.
Strofe poetice ajungeam numai rar în așa un album. Mai des însă, întotdeauna aceleași texte scurte, ca fiind copiate de la colegul de bancă:
"Ochi albaștri / buze roșii / dragă Paula / numai bine.
Sau, un layout inventat pentru a fi împărțit în colțurile paginii: "În toate / cele patru colțuri / numai / dragoste în tine."
(Astfel de rânduri mormăite destul de des de Gregor sau Kai.... cel în taină îndrăgostit, se transformau uneori, cine știe, poate chiar în poezie.)
Însă toate cele patru colțuri, sunt, de fapt, destul de neprevizibile. Sunt strâmte, sunt o capcană, o ladă, o carceră.
Și totuși se pot transforma, se pot întinde: devin săgeți, direcții, drumuri.
Nimeni nu știe, cât de lung este așa un drum, nimeni nu știe cine ne așteaptă la capătul celălalt și nimeni nu știe ce se va întâmpla.
Să amețești.
Este mult spațiu pentru superstiție la fiecare răscruce, a fost încă dintotdeauna. Spațiu deschis în toate direcțile, în care nu ai încredere. Punct de întâlnire pentru duhuri rele.
Și spațiu infinit de trist, în special, pentru creștini. Strada durerii, lacrimi, greșeli, durere.
Un simbol ocrotitor, pentru siguranță..
Deja la Romani: pietre votive pentru zeițele drumurilor.
Și aici: multe răscruci au aici o căsuță proprie. aproape de stâncile Carpaților. O căsuță proprie!
Ca apărătoare de ploaie pentru duhurile răscrucilor? Doamne ferește!
Cușcă, pentru a le închide ca pe găini?
Nu! Înăuntru stă crucifixul, duhurile rele stau la distanță.
Și troițele, de parcă nu ar fi destul de poetice, mai au o putere ascunsă: invită din când în când la dans.
Dansatori sprinteni, siguri pe ei, costume strălucitoare, muzică. Și chiar și, așa se zice, ocrotitori, urcați în șa...
Sala de așteptare a uriașilor, pulsează, amuțește.
Cerul se luminează, cerul se-ntunecă. E înalt. Numai uneori se apleacă, îndeajuns, pentru a înveli, el însuși, în gri, munții scunzi de avangardă.
Trimite soli? Posibil.
Nu în multe locuri din Europa este cerul atât de mare. Trebuie să fie și spațios, larg, peste întreaga Românie. Prin simplul fapt că pe lângă cele peste 80 de procente de ortodoxie creștină, mai există din punct de vedere tradițional, încă o duzină și jumătate de alte religii, în statul secular România.
Douăzeci și două de milioane de suflete care aleargă spre cer pe drumuri diferite. Solemni, mai puțini solemni ... necredincioși, aproape niciunul. Asta cred cifrele.
Dar foarte mult loc are cerul chiar aici: la locul de rendez-vous între Carpații Meridionali și cei Orientali, în Transilvania, covorul Țării Bârsei, în Brașov. Se poate sprijini pe un singur ac de horn industrial, pe case de înălțimi potrivite. În rest, cerul acesta e liber. Mai scapă uneori câte un elicopter ca un bondar iritant. Și nu este, ca altundeva, înconjurat, înfășurat, zgâriat de traficul aerian.
Așadar aeroportul promis de mult Brașovului se lasă, așa, așteptat. Într-un final primea o pistă de aterizări, după ani, în care căi noi pline de speranță și cupole aurii, ortodoxe, se ridicau în apropiere, din praf, ca sorii.
Și mai departe? Nu a mers. Nu merge, deocamdată. Sau? Ba da. Ba nu. Sau?
Ah...
Cu siguranță va fi construit la șoseaua lui: Godot.
La fel ca aeroportul dintr-un alt oraș iritant, oarecum sărac, oarecum nu, cu `B´. Unul mai nordic, departe de munți, într-o altă țară, de fapt organizată peste putiință. Nu o să se numească BÄR (n.t. =urs), aeroportul de acolo, cum s-ar potrivi aici, lângă pădurile urșilor, sau cum s-ar potrivi acolo, în orașul cu stema urșilor. Nu, se va numi BER, odată-aeroportul, acolo, în Berlin.
Reci ca luna, strălucesc acolo în nord, peisaje întregi de hale, la bază, terminate. Prea mici însă acum, spun unii, pentru a fi folosite de către milioane de oameni, după cum e planul. Dar numai din punctul de vedere al spațiului-hală, totuși enorm, ca pentru uriași. (Pentru uriașii legendari din țara Brașovului...?)
Și dacă Godot ar împacheta neterminatele aeroporturi așteptânde, ale celor două orașe cu `B´, cine știe, ar ieși cu siguranță cel mai bun aeroport.
*** Paula Schneider s-a născut în 1976 în Leipzig. Și-a petrecut copilăria în Berlin, iar în 2003 a absolvit cursurile universitare la Institutul German de Literatură din Leipzig. I-au fost oferite numeroase burse (printre care bursa institutului literar Künstlerhaus Schloss Wiepersdorf și bursa Alfred-Döblin oferită de Academia de Artă). Din 2007 scrie în mod regulat texte pentru documentar și teatru radiofonic. A primit multiple distincții pentru opera ei (printre altele bursa Grenzgänger oferită de Fundația Robert Bosch). Una dintre temele principale abordate de ea este Europa de Est (printre altele în documentarele cultural-artistice ale postului public de radiodifuziune „Deutschlandfunk”:
Dewotschka und toter Mann (
Dewotschka și om mort) sau
Totleben.
Eine russische Insel, die es nicht gibt (
Viață moarte. O insulă rusească, care nu există) sau în reportajul
Wunderwetter im Karpatenknick (
Vreme miraculoasă în nodul carpatic) pentru revista
Theater der Zeit (
Teatrul timpului). În 2016 apare la editura Rowohlt
Bleib bei mir, denn es will Abend werden.
Die Geschichte einer langen Liebe (
Rămâi cu mine, că se înserează. Povestea unei lungi iubiri).
Traducerea de Petra A. Binder
Articol: Andra Rotaru
