Legăturile semnificative cu alți oameni sunt esențiale pentru ca noi să existăm (nu doar să subzistăm). Ca specie, nu suntem programați pentru perioade lungi de însingurare și de izolare socială, chiar dacă am evoluat să dezvoltăm mecanisme de supraviețuire pentru a putea trece prin astfel de lucruri. Însă orice lucru, într-o măsură prea mare, devine dăunător. E și motivul pentru care detenția solitară este considerată una dintre cele mai grave forme de încarcerare.
Nu este nimic admirabil în faptul ca am avut nevoie de un eveniment precum Covid-19, ca să putem considera singurătatea un subiect de conversație social acceptabil, și să validăm beneficiile fundamentale ale apartenenței la comunități.
Să fii singur atât de mult timp este înspăimântător. Dar oamenii îți pot spune că este un lucru frumos. La ce se referă oamenii atunci când vorbesc despre singurătatea plăcută, este fereastra aceea mică a singurătății care se întâmplă natural între perioadele de interacțiune regulată cu oamenii.
Dar când ești singur pentru o lungă perioadă de timp, tăcerea din jurul tău devine o parte din tine.
Discursul are cel mai mare impact. Nu vorbesc mult, în ultima vreme, pentru că nu am cu cine să vorbesc mai mult de câteva ore în fiecare săptămână și, uneori, uit cum să pronunț un cuvânt, pentru că nu vorbesc mult. Atunci când nu vorbești, cuvintele încep să se estompeze. Nu ne dăm imediat seama, dar vocabularul nostru devine atât de compact, în lipsa interacțiunilor semnificative, încât ajungem să folosim doar câteva cuvinte în mod constant. Da, nu, bine, poate, nu știu, Hmmm, grozav.
Singurătatea acestui an m-a dus în locuri îndepărtate din mintea mea. Sunt într-adevăr o altă persoană. Efectele pe care le-a avut asupra mea mi-au modificat traiectoria vieții. Nu mă mai îngrozesc de necunoscut. Sunt la pace cu mine însămi mult mai mult decât înainte. Mă simt puternică (și fragilă) pentru că pot suporta asta. Sunt ok cu cine sunt. A fi singur este ok. Dar nu cred că este sănătos pentru o perioadă lungă de timp.
Singurătatea orașelor mari în anul Pandemiei e ceva ce resimțim, la nivel organic, fiecare în felul său.
Singurătatea este atunci când nu ai pe cine să suni în urma unei mari celebrări personale sau în urma unui eveniment dur de viață.
Este stresant din cale-afară, mai mult decât în orice alt an, cu cine vei petrece sărbătorile, cu pentru că știi deja că politica Berlinului în acest context limitează întâlnirile la maxim cinci persoane, iar grupul tău de prieteni e format din șase oameni.
Singurătatea e să nu poți zbura acasă și să nu poți petrece timp cu părinții tăi, care acum sunt oameni în vârstă.
E atunci când îți dorești din toată inima să fii auzit atunci când spui că există o durere în jurul unei vieți extrem de solitare, într-o capitală cunoscută pentru calitatea sa de tranziție, precum Berlinul.
Înseamnă să te îndrăgostești sau să iubești oameni distanți geografic sau din punct de vedere emoțional, sau să observi că te-ai dez-îndrăgostit, într-o simplă dimineață de duminică, deoarece un partener de viață s-a transformat doar într-un coleg de cameră.
Singurătate e și atunci când lucrezi non-stop, deschizi o sticlă de vin la amiază, mănânci multă pâine pe care ai copt-o chiar tu, acasă, sau fumezi și mai multe țigări, pentru a umple timpul, tot acel timp pe care înainte îl umpleai cu experiențe sociale, atât de necesare.
Singurătatea e să îți înmormântezi părinții.
Să nu ai pe nimeni care să te țină de mână și să fie lângă tine în ziua când ai o programare pentru avort.
Singurătate e când descoperi că, coordonatorul programului tău de doctorat era interesat în primul rând de aspectul tău fizic, și doar mai apoi de aspectul lucrării tale.
E când îți pierzi viza și nu ai încotro te duce, pentru că întoarcerea în țara ta este mai rea decât a rămâne fără adăpost.
E când afli că un prieten bun e bolnav și nu îi poți fi aproape la spital.
E când afli că un prieten bun te-a trădat.
Când...ți se spune că nivelul de abuz pe care l-ai experimentat atunci când ai fost discriminat nu poate fi real.
Când nu ai mai auzit cuvintele te iubesc, îți mulțumesc și îmi pare rău de atât de mult timp încât nici nu îți mai amintești cum sună.
Este carantina petrecută cu părinți homofobi.
Este dorul de un fost partener, un prieten, un părinte, un animal de companie sau de o experiență care în prezent este inaccesibilă.
Singurătatea este când îți e dor de tine, și nu ai cu cine râde.
Unii dintre noi gravitează în permanență în jurul altora, sau sunt mereu conectați cu alte persoane: parteneri, colegi de apartament, părinți, frați, copii. Chiar dacă suntem foarte singuri, cunoaștem cu toții pe cineva care uneori se simte sufocat de atâta companie. Și chiar dacă suntem înconjurați de oameni, de multe ori ne putem simți profund singuri în inimile noastre.
Încercăm să avem, cu toții, răbdare. Cu toate acestea, polaritățile iminente ale situațiilor noastre de viață sunt acolo și nu pot fi tratate ca un elefant roz, grațios care dansează într-o cameră de zi Rococo. Singurătatea doare. Ne suge din energie, din amintiri, din iubirea de viață. Există un sentiment profund al lipsei de echilibru, cumva, pentru a re-normaliza timpul pe care îl putem petrece împreună și singuri.
Am făcut și fac încă multe lucruri pentru a-mi gestiona singurătatea în acest an. Am scris, am citit și am urmărit filme. Am fost la cinematograf, când cinematografele erau deschise din nou, la restaurante, muzee și baruri, pe timp de vară. Am făcut o plimbare în fiecare zi, 15.000 de pași, uneori mai puțin, alteori mai mult, îmi spune aplicația din telefon. Am pregătit micul dejun, prânzul și cina, am creat proiecte noi, am lucrat, chiar am lucrat prea mult uneori. Am avut grijă de viața mea, chiar am încercat să-mi fac prieteni noi. Am lăsat unele lucruri să se risipească, iar unele părți din mine au crescut emoțional. Dar am făcut, în esență, toate acestea, de una singură. O săptămână are 168 de ore, este ceea ce am scris o dată în jurnalul meu, din care aproape 158 le petrec complet singură.
Această pagină de jurnal vine atât dintr-un loc al singurătății profunde, o singurătate terminală, pe care nu am trăit-o în niciun alt an înainte de 2020, cât și dintr-o dorință mereu prezentă de a mă conecta cu compasiune cu lumea care se răspândește în afara mea.
În interior, există o altă lume care încă răzbate.
Aici, în spațiul dintre apropiere și depărtare, dintre trecut și un viitor complet necunoscut, cele două lumi se întâlnesc.
