✸
Timișoara
ERAU ÎN „SICILIA”, TOCMAI CE comandaseră, când a sunat Bejenaru.
- Să iei liftul, Ioane, avem o urgență!
Cozma îndesă mobilul în buzunar și, în timp ce se ridica, spuse:
- Trebuie să mă duc la șefu.
- Iar eu trebuie să mănânc.
Încuviință, știa că Cipu mânca doar cât să poată bea. Avea el, de multă vreme, o necesitate chimico-biologică, de dis-de-dimineață. Începuse să transpire, părea că tremură și că era distras. Cozma promise că se va întoarce repede și părăsi localul. Băgă o țigară în gură, merse două sute de metri spre Inspectoratul Județean de Poliție Timiș și își impuse să rămână calm. De când își vedea de treaba lui, împreună cu Cipu, nu fusese ridicat de la masă niciodată și nici întrerupt din ședințe, nu avuseseră nicio urgență.
În schimb, azi apăruse o urgență.
- Nu ți-am zis, măi, tată, mormăi el și încetini pasul pe ultima sută de metri. Ăștia-i prind pe toți.
Păși pe holul de la intrare și căută discret cu privirea procurorii necunoscuți, care veniseră, după ce IICCMER făcuse o sesizare, să aresteze o altă „slugă de-a lui Ceaușescu”, de data asta pe cineva mai tânăr.
Însă, în foaier, era doar femeia de serviciu la treabă.
Ca de obicei, o luă pe scări în sus. Nimeni, nici măcar Bejenaru sau vreun vânător excesiv de zelos, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, nu l-ar fi putut obliga să urce cu liftul care se bloca de patru ori pe săptămână.
Când ajunse la etajul al treilea, îi sună mobilul.
- Unde, dracu, ești? întrebă Bejenaru.
Cozma deschise ușa de la biroul șefului:
Bejenaru era singur în cameră și stătea la birou cu telefonul la ureche. Îl aruncă pe masă.
-Avem un omor, jos, la Jamu Mare. Cazul tău, Ioane.
La fel ca de dimineață, Cozma se apropie de fereastră și încrucișă brațele. Pentru un moment, nu se putu hotărî dacă să se simtă ușurat sau asaltat.
- Am crezut că ne-am înțeles, nu mai iau omoruri.
- Auzi, am cinci anchetatori pe omoruri, iar tu ești unul dintre ei, câtă vreme lucrezi aici. Jamu Mare-i al tău.
- Paule, sunt prea bătrân pentru asta. Zâmbi blând. După treizeci, treișcinci de ani, te mai lasă motivația, știi și tu. Ești… obosit.
- Da, da, zise Bejenaru și împinse pe masă, către Cozma, niște hârtii și câteva faxuri. Arătă cu bărbia înspre ele. O nemțoaică de optâșpe ani, înjunghiată ca un… își drese vocea. Citește și du-te cu mașina până acolo.
Un copil, se gândi Cozma tulburat – la optsprezece ani, încă mai ești pe jumătate copil. Probabil, avea părinți de vârsta lui și n-apucase să greșească prea mult în viață. Își frecă nasul între degetul mare și arătător. În spatele tulburării, se instală altceva, un fel de neliniște care nu se dădea plecată.
Sau îndoială.
- De ce eu, Paule?
Bejenaru își desfăcu degetele subțiri, le strânse înapoi în formă de pumn, părea că-și caută cuvintele. Moarta era o străină, zise într-un final, deci cazul era complicat. Consulul german sunase deja, curând cei de sus vor vrea să vorbească cu el. Pentru cazul acesta avea nevoie de un anchetator cu experiență, priceput, diplomat, nu de unul dintre zăpăciții ăștia tineri.
Cozma dădu mecanic din cap, în semn de da. Se putea spune orice despre colegii mai tineri, dar zăpăciți nu erau. Pe lângă faptul că pe la treișnouă-patruzeci de ani nu mai erau tocmai „tineri”. Și aveau experiență. Cine anchetează omoruri trebuie să aibă experiență.
- Ovidiu vorbește la perfecție germana, să conducă el ancheta.
Bejenaru ridică un braț și arătă către perete, crezând probabil că Jamu Mare era în direcția aceea. Ridică vocea și zise aproape ofensat:
- Acolo zace o fată despicată, colegii așteaptă, salvarea așteaptă, tehnicienii sunt pe drum. Domnu’ consul și domnu’ inspector sunt foc și pară… și tu faci pe sclifositul?
Cozma își drese vocea și întrebă prietenos:
- De ce, tocmai eu, Paule?
Bejenaru se lăsă pe spate, puse mâinile în poală și îi aruncă o privire aspră. Cozma aștepta. Spera să nu-l trădeze intuiția. Că îndoiala lui era de prisos. La urma urmei, Bejenaru acceptase, cu cinci ani în urmă, ca pe viitor să delege celor mai tineri omorurile.
Bejenaru închise ochii și-i deschise din nou.
- Taică-tu n-a fost neamț?
- Maică-mea.
- Deci, vorbești germană, sau?
- Nu mai vorbesc.
Bejenaru se aplecă în față și spuse mai liniștit:
- Vezi? De asta o să conduci ancheta. Pentru că ai experiență și vorbești germană.
Cozma simți cum îndoiala i se întinde tot mai mult în piept, de parcă, ar fi vrut să-i taie respirația. Știa că nu se va mai putea împotrivi. O fată tânără, aproape un copil, măcelărită de unul ce trebuia prins. Rămăseseră părinți, poate frați, prieteni cărora le lipsea dintr-odată ce le era mai drag. Aveau dreptul să primească niște răspunsuri. Iar prinderea criminalilor și găsirea răspunsurilor era treaba lui, deși, în tienerețe ajunsese polițist din cu totul alte motive. Pe atunci, voia să-i distrugă, să le dea pumni în meclă, să le rupă oasele și să le terfelească sufletele celor care erau de partea cealaltă. Cumva, trebuia să facă loc urii care-l sfâșia.
Revoluția pusese capacul.
După aceea, a învățat, cu mari eforturi, să se controleze, să lase mlaștinile urii să se usuce. Cu o oarecare reticență, a lăsat viața să-l îndrepte, la fel cum făcuse Claudius Florimund Graf Mercy cu Bega.
Două neveste.
Două divorțuri.
De cinșpe ani, Cipu.
Ura nu fusese stârpită de tot, ci dormea adânc, iar Cozma învățase ce înseamnă să vindeci, în loc să distrugi. Să vindeci răni mici, ca să o poți suporta pe cea mai mare dintre ele, cea incurabilă: pierderea. Din cauza asta, nu i s-ar mai opune lui Bejenaru, ci ar ieși din colțurile tăcute ale vieții sale, în care îl mânase teama de cei de la IICCMER.
Se desprinse de fereastră, merse înspre birou și înșfăcă hârtiile, fără să mai spună nimic. Bănuia și aflase destule, ca să nu uite, probabil, cea mai importantă întrebare, în cazul de la Jamu Mare: de ce îi încredințase Bejenaru o anchetă atât de complicată taman lui, care nu mai fusese de mult capul unei echipe ce investiga o crimă.
✸
În sudul județului Timiş
- Am crezut că aveți o înțelegere.
- Un fel de înțelegere.
- Și de ce nu se ține de ea?
- De un fel de înțelegere nu trebuie să te ții, răspunse Cozma.
Îl auzi pe Cipu grohăind lângă el, părea obosit. După un prânz copios, primul pahar de vin roșu, în agitația cauzată de metodelele lui Bejenaru, după treizeci de kilometri într-o mașină în care mirosea a mentol, mai și obosești.
În comuna Voițeg se circula tot bară la bară, o grămadă de camioane șerpuia pe E70 înspre Serbia, mai departe către Belgrad și Croația, poate chiar până în nordul Spaniei, unde se termina șoseaua. Cipu ațipise cu capul proptit de fereastră. Cozma, în schimb, era cum nu se poate mai treaz. Se gândea la copilul acela, la fata dezbrăcată din pădure. Colegii de la locul crimei, trimiseseră primele poze pe e-mail. Niște răni cum nu mai văzuse niciodată. De parcă făptașul ar fi înjunghiat copilul cu o plăcere nebunească,
Se corectă singur, fata. Nu. O fată tânără. O fată tânără și frumoasă.
În Moravița, cu puțin înainte de granița cu Serbia, ieșiră de pe drumul european. Șoseaua națională înspre Est, nouă kilometri de drum întins până aproape de Jamu Mare, era ca o pistă betonată, plină de găuri și dâmburi. Cozma încercă să menajeze cadetul vlăguit de bătrânețe, căruia îi trosneau încheieturile și lăsă niște mașini murdare, jeepuri, dube și TIR-uri, să-l depășească fără nicio problemă. În josul șoselei, se vedeau câmpuri, tractoare galbene și roșii, care luceau în lumina soarelui de după-amiază. Dacă semănau sau secerau, nu se putea spune.
Cipu se lovi cu capul de fereastră și se trezi.
- Jamu Mare, spuse Cozma.
- Deci, nu-i un vis urât? Chiar ai preluat cazul?
Cozma dădu încuviințător din cap.
La intrarea în comună, văzură o herghelie de cai, clădiri elegante și moderne, acoperișuri strălucitoare, roșii, într-un țarc niște cai bine îngrijiți. Cipu ridică mâna și spuse:
- Caii?
- Jumătate din tot ce vezi pe aici e a lui.
Prin Jamu Mare trecea, ca prin multe alte sate și comune din Banat, o stradă principală, care se intersecta în unghi drept cu câteva străduțe secundare, pietruite. Casele joase, dărăpănate și curțile mici, câteva cu fațada zugrăvită de curând, altele cu tencuiala crăpată, dădeau impresia unei sărăcii crunte. La ieșirea din oraș, o luară către Nord-Vest, pe o stradă cam la fel de rea, dar măcar asfaltată. Cipu arătă înspre hotarele din dreapta și stânga, astea erau ale nemților; dincolo, erau danezii – sau olandezii? Pe partea cealaltă, englezii. În câteva minute, ajunseră pe șoseaua națională făcută, după cum zicea el, din cauza presiunilor unor firme străine. Apoi au luat-o înspre Nord.
- De unde știi toate astea?
- De la o rudă îndepărtată, verișor de-al doișpelea, sau ceva de genul. Oaia neagră a onorabilei familii Rusu. Stă la Moravița și face contrabandă cu țigări, alcool și benzină ,în Serbia. De fiecare dată când ajunge la mititica, mă sună pe mine, că n-are pe nimeni altcineva. Îl prind tot mai des și-l țin tot mai mult.
Cipu arătă înspre alte câmpii fără margini, din stânga și din dreapta.
- JM România, tată.
Cozma dădu din cap, fără să zică nimic. În fața ochilor îi reveni imaginea fetei moarte, care fusese ucisă atât de brutal.
Era întinsă pe spate, lângă un tufiș de la marginea pădurii, iar o dâră de sânge din iarbă ducea vreo zece metri până la malul râului. Acolo trebuie să fi fost înjunghiată. După care, criminalul trebuie să fi târât corpul în pădure, ca să nu poată fi văzut de pe câmp.
Cozma se tot învârtea în jurul locului, pe care colegii din Denta îl delimitaseră cu bandă pe ambele părți, câte doi metri distanță de la cadavru. Tehnicienii de la criminalistică se împrăștiaseră în zonă, trei bărbați tăcuți, echipați în costume de protecție albe. Încă găseau urme noi. Fâșii de stofă și piele printre crengi, urme de papuci, lichide uscate pe picioarele Lisei și fire de păr pe corpul ei. Toate indiciile arătau că făptașul acționase la repezeală. Abia după ce fata murise, începuse criminalul să gândească, dacă se poate spune așa. Apoi, a târât cadavrul de la locul faptei. După care, i-a luat chiloții, probabil ca trofeu, și a fugit de acolo lăsând destule urme pe corp și în jur.
Dacă n-ar fi îndoiala asta, se gândi Cozma, îndoială care apăsa pe umerii lui, după discuția cu Bejenaru.
- Ioane!
Se întoarse către Cipu, care era pe marginea râului, cu telefonul mobil în mână.
- Așteaptă ăștia.
Cozma încuviință și se opri din mers. Se mai uită o ultimă dată la fată, la tăieturile, rănile, hematoamele de pe obraji și de pe frunte. Spuneau o poveste tristă și simplă. O poveste despre lăcomie, furie și teamă. Despre un criminal și o fată, care va lipsi de acum pentru totdeauna.
Cipu se apropie de el.
- Ce bine-ar fi fost să fi zis nu.
- Nu, a zis Cozma.
S-au întors pe șoseaua națională pe jos, prin pădure, cum și veniseră, ca nu cumva să distrugă urmele de pe drumul forestier din apropiere. Între copaci, era cel de-al patrulea tehnician de la criminalistică, aplecat pe genunchi. Părea o pată albă în coada ochiului lui Cozma. Găsiseră urme recente de cauciucuri pe drum, în mijlocul pădurii, până la o sută de metri de râu. O mașină mică trebuie să fi fost, nu de mult, acolo. Urme de papuci duceau de la mașină, la apă. Criminalul, se pare, o luase pe alt drum, înapoi.
- Și? Ce zici?
- Un om pe care mai degrabă n-ai vrea să-l întâlnești.
- Noi, da, Cipule.
Crengile trosneau sub greutatea corpului lui Cipu. Pământul era zgrunțuros, mai mult se împiedeca decât mergea, ca un vapor care se clătina; se ținea de ce apuca. Cozma îl luă de braț, pentru orice eventualitate. Vaporul se redresă, văicărelile încetară.
- Spune-mi, la ce te gândești.
- Dacă mașina e a lui, atunci a plănuit probabil totul, răspunse Cipu. A mers pe jos, până la râu, și a urmărit-o. Știa că va veni.
- Pentru că venea în fiecare zi, spuse Cozma.
- Ce s-a întâmplat după, n-a fost plănuit.
Cozma încuviință. Lăcomia, furia, teama.
Opelul rămăsese parcat pe iarbă, lângă șoseaua națională. Cipu merse mai departe și se opri, după douăzeci de metri, la capătul drumului forestier. Trecu strada și îi făcu un semn lui Cozma să-l urmeze.
Pe asfalt erau urme de frână, cauciucuri uzate. O mașină pornise cu viteză mare prin pădure și virase înspre Nord.
Cipu vorbea deja la telefon.
În timp ce îi așteptau pe tehnicieni, se uitară pe harta de hârtie și pe smartphone-uri. De partea cealaltă a pădurii era un sat, Coruia. Abia după douăzeci de kilometri venea următoarea comună, Gătaia. De acolo, șoseaua națională o lua către Nord-Est încă patruzecișicinci de kilometri, până la Lugoj, unde începea autostrada A6.
Ajunsese și Florian tehnicianul, un român de origine maghiară, cu o față obosită, pătrățoasă. Îi lăcrimau ochii, avea un mers țeapăn, tărăgănat. Fusese un om prietenos care devenise, nimeni nu știe de ce, tot mai ursuz.
- Cum să meargă toată treaba asta, dacă nu e închisă strada?
- Închideți-o, îi răspunse Cozma. Și încercați să aflați dacă a luat-o înspre Coruia.
Sigur că da, doar a lăsat o săgeată pe stradă.
Cozma tăcu, nu mai știa dacă glumele lui Florian erau doar glume sau expresia vreunei nemulțumiri.
Plecară cu mașina înapoi spre Sud, spre hotare. Cipu lua, din când în când, câte-o gură de „ceai” dintr-un termos; îl păștea o răceală. Ajunși la un indicator de metal, pe care scria JM Romania, o luară pe o stradă privată, neasfaltată și trecură de un indicator simplu de lemn, pe care era scris numele localității „Neu-Prenzlin”.
- Ce-i cu asta?
- Ăștia-s din Prenzlin, spuse Cozma. Prenzlinul din Germania, probabil vechiul Prenzlin.
- Și în România și-au făcut un Prenzlin nou, sau cum?
- Voiam să intrăm și noi în EU, Cipule. Așa stau lucrurile.
- Da eu mă duc în Germania să construiesc Firiteazul Nou?
- Probabil ai putea.
- Firiteazul Nou de lângă Berlin, zise Cipu și Cozma zâmbi.
- Du-te mai bine în Sud, acolo cică e mai frumos.
- Ce-i în Sud?
- München. Și Alpii.
- Firiteazul Nou din Alpi.
- Sună bine, zise Cozma.
Ajunși în fața curții, parcară lângă mașina poliției din Denta, în fața gardului înalt de metal, care împrejmuia terenul.
- Cât fumăm o țigară, or mai putea aștepta, spuse Cipu.
Deschiseră ușile și fumară în mașină.
- Taică-tu n-a fost omorât de nemți?
Cozma dădu din cap, vădit surprins.
- De români.
- Români care se molipsiseră de la nemți.
- Români, fasciștii noștri.
Cipu tăcu, apoi oftă dintr-odată.
- Nu mai pot din ăstea, Ioane. Omoruri, spuse și își bătu cu arătătorul la tâmplă. Fata asta nu-mi mai iese de aici.
- Știu ce zici.
- Ar trebui să ne ducem în birou, să ne punem pe cururile noastre fost-comuniste, să lăsăm capul jos și să ne vedem de treaba noastră. Pentru unii ca noi e prea periculos aici, pe teren. Numai bogătani, străini, consuli, ăștia de sus, politicieni și emisiuni pe la televiziune. Am lucra doar cu procuratura.
- Care n-are nicio treabă cu ăștia de la IICCMER…
- Plus, fata asta… Mi se rupe sufletul.
- Asta-i ultima dată. După, ne luăm la revedere.
- Lasă vorba, se vede că tu înflorești, ești roșu în obraji.
- Aeru’ de țară, Cipule.
- Tu ai nevoie de asta. Dar eu nu mai pot.
- Încă ești al naibii de bun, spuse Cozma.
Intrară pe poarta deschisă și aruncară o privire în fabrică. Patru silozuri mari, patru mai mici, o clădire joasă, lunguiață, cu birouri, diferite mașini industriale, tractoare, o duzină de mașini; într-o hală, saci albi, stivuiți unul peste celălalt; ceva mai încolo, o casă – dar, niciun om, nicio mișcare. Fabrica încremenise în fața lor.
Cozma se opri, Cipu-și trase și el sufletul. Niciun zgomot, nici măcar un lătrat de câine. Doar liniște. Ar fi trebuit să fie aici patruzeci, poate chiar cincizeci de oameni – dar nu se auzea absolut nimic.
Niciodată nu simțise moartea mai aproape de el ca în acest moment.
Oliver Bottini,
Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens © 2017 DuMont Buchverlag, Köln
