Ce-au spus câștigătoarele Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă ...

Sanda CORDOȘ
#premiul_special
Pentru mine, acest premiu înseamnă mult. Am peste 50 de ani și este primul premiu național, acordat de oameni tineri cărora, înclin să cred, textele mele le-au vorbit (indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele). Această (dar cred că în general, orice) recunoaștere profesională mă ajută în mod real, este – în cazul meu – un punct de sprijin.
Făcând abstracție că sunt în cauză (atât cât este omenește posibil), bazându-mă pe experiența de anii trecuți când nu eram printre protagoniști și când am urmărit cu însuflețire ce se întâmplă, cred că premiile Sofia Nădejde sunt importante din mai multe motive, dintre care enumăr: pun reflectorul (adică centrează atenția comunitară, atâta câtă este orientată în această direcție) pe literatură; dovedesc că în literatura română există destule scriitoare remarcabile, că, așadar, literatura scrisă de către femei este demnă de tot interesul cititorilor, indiferent de gen.


Gabi EFTIMIE
#poezie
Mi se pare necesar un astfel de premiu atâta timp cât premiile „oficiale” din țară ignoră anumite scriitoare. Pe de altă parte, nu sunt doar scriitoarele cele ignorate. Aceste concursuri (cele ale de USR, de pildă) acționează după mecanisme cu totul misterioase și par dintr-un alt secol. Personal am o impresie spontană bună despre grupul de la ART NO MORE și din cauza asta m-am bucurat foarte tare pentru premiu. De altfel nu am prea luat premii vreodată. Mulțumesc!


Lavinia BRANIȘTE
#proză
E un pic ciudat să răspund din postura cuiva care a luat premiu, fiindcă e ușor de suspectat că nu sunt onestă, dar îmi dau cuvântul că sunt. Premiul m-a bucurat enorm, mai ales că romanul meu e o carte care m-a chinuit destul și în legătură cu care am avut multe semne de întrebare. De asemenea, m-a onorat compania. Și am participat cu plăcere și curiozitate și la întâlnirea cu tipele din cinema, genul ăsta de tangență cred că e o chestie fantastică pentru proiectul Sofia Nădejde, care are o prospețime nouă pentru spațiul nostru cultural.
Demersul Art No More e mai mult decât binevenit, am spus asta (în felul meu – în discuții restrânse, iar pe internet cu multe reacții cu inimă) chiar de la prima ediție. Încă avem festivaluri de literatură unde din unsprezece invitați, de exemplu, numai unul este femeie. Sau festivaluri de idei din care ar părea că numai bărbații au idei. Ca să nu mai vorbim de viața de zi cu zi, de la relațiile de putere din cuplu până la atitudinea cu care te tratează un meșter care pune gresie dacă ești femeie, chiar dacă o femeie care îl angajează și-l plătește. Avem foarte mult de recuperat în zona asta de egalitate de gen și orice demers de tipul Zilelor Sofia Nădejde e absolut necesar. Sper să facă unde care să pătrundă și-n alte zone ale societății. Și după un început atât de frumos și după trei ani în care a devenit rapid un reper, îmi doresc foarte mult ca proiectul acesta să aibă o viață lungă.


Deniz OTAY
#debut_poezie
Să spun că popularizarea literaturii scrise de femei (adică fix ce-și propune proiectul Premiilor Sofia Nădejde) m-a interesat întotdeauna ar fi ipocrit și nu mi-aș mai putea privi în ochi prietenii cărora ani de zile le-am recomandat în cea mai mare parte autori bărbați. Nu-mi suna nimic greșit la enumerațiile alea, nici când îmi ieșeau mie pe gură, nici când le vedeam pe vreo listă de nominalizări, de eveniment. Prin facultate citeam de plăcere, dar tot mai rar, în afara activităților mele obligatorii, care susțineau viața pragmatică sau urmau s-o susțină, și citeam ce recomandam, adică, în mare parte, băieți. De scris, scriam tot rar, iar la un moment dat m-am oprit pentru câțiva ani – vreo 3-4 – din mai multe motive, probabil cel mai puternic fiind că simțeam că ceva de acolo nu prea era al meu. Abia când am reluat lecturile mai consistent, după terminarea facultății, când mi-am dat seama că viața nu putea fi doar un scenariu funcționăresc tern, că voiam foarte tare să scriu, m-am îndreptat instinctiv spre literatură scrisă de fete și cumva, printre ele, am găsit, cred, ceva ce am simțit ca fiind al meu și mi-am văzut de scris, evident, și cu pauze și îndoieli, dar de data asta și cu un entuziasm imens. Cred că prin perioada aia sau cu puțin timp înainte s-a tradus Ferrante la noi și era pe buzele tuturor, inclusiv bârfa aia ca poate o fi un bărbat în spate. Apoi, au apărut premiile Sofia Nădejde, unde erau promovate autoare pe care le știam, le citeam, dar acum erau in the spotlight și deodată, parcă tot mai multe fete erau in the spotlight și chestia asta e super importantă, schimbă mult conținutul acelor enumerații în recomandări. Recent, cred că acum vreo două luni, am făcut o listă de recomandări de lectură pentru liceeni și, bineînțeles, procentele de care vorbeam mai sus sunt total altele, am primit și feedback (zic aici la ce poete au reacționat până acum – Gabi Eftimie, Cosmina Moroșan, Hedva Harechavi, Ruxandra Novac, iar la Elena Vlădăreanu am primit cea mai memorabilă reacție de la un licean – a zis că îl sperie, dar îi place), deci uite, nu trebuie decât să faci loc pe listele astea, pe toate listele, iar Premiile Sofia Nădejde sunt un instrument cu care se face asta, poate cel mai important de la noi.
Pentru mine premiul a însemnat, pe de o parte, că sunt norocoasă că există cadrul ăsta, că niște fete mai curajoase și mai prezente ca mine, mai conștiente de niște nedreptăți, l-au creat, iar acum noi ne putem bucura de el. În același timp, m-am bucurat, bineînțeles, și de premiu în sine; manuscrisul îl văzuseră, chiar când a fost gata, înainte să mă hotărăsc să-l public, doar o prietenă poetă, un prieten nepoet și sora mea, așa că inclusiv nominalizarea într-un an cu cărți așa bune și la poezie-debut și la poezie era pentru mine un semn că fusese ok să public.


Ema STERE
#debut_proză
O mare bucurie! Am fost onorată să mă aflu, pentru o seară, în compania unor scriitoare pe care le cunosc, le citesc și le respect de multă vreme. M-a încântat nominalizarea și m-a răvășit cu totul faptul că am câștigat. În drum spre casă, în troleibuzul 90, strângeam la piept trofeul – farfuria pe care e pictată o vrăjitoare în zbor – și mă gândeam: da, domnule, chiar mi se întâmplă lucruri vrăjite!
Știu – sunt jurnalistă, deci știu – că a premia „literatura scrisă de femei” este o treabă riscantă din multe puncte de vedere. Sau dintr-un singur punct de vedere. Aduce a corectitudine politică agresivă, aduce a discriminare pozitivă (care tot discriminare e) etc.
Pe de altă parte, barometrul de consum cultural ne arată, an de an, că femeile citesc mai mult decât bărbații. Nu știu dacă și scriu mai mult; știu, însă, că atunci când o fac, sunt mai puțin vizibile. Îmi amintesc de un festival de poezie în care au lipsit cu totul. De lista autorilor canonici pentru bacalaureat pe care nu există nicio scriitoare, de când a dispărut (de ce a dispărut?) Hortensia Papadat-Bengescu. De discuțiile, în fond prietenești, când se ajungea la: „sincer acuma, spune-mi o femeie – una singură! - pictoriță, scriitoare, ce vrei tu, care să se compare cu bărbații.”
Multă vreme, toate astea mi s-au părut chestiuni neplăcute, dar minore. Acum am o fetiță. Din toată inima aș vrea să fie ferită de aspectele de mai sus și de altele similare, pe care nu mă mai ostenesc să le consemnez, fiindcă, fir-ar să fie, am depășit Evul Mediu. Așa sper.


Alexandra PÂZGU
#dramaturgie
Faptul că am primit acest premiu, tocmai în această perioadă de incertitudine generală este un gest de susținere, care mă motivează să continui ceea ce am făcut dintotdeauna: să cercetez realul și imaginarul contemporan prin cuvinte, care uneori sunt transformate în imagini și împărtășite colectiv în cadrul unui spectacol.