În douăzeci de ani – un poem de Elke Erb

Elke Erb s-a născut pe 18 februarie 1938 în Scherbach/Eifel. S-a mutat în anul 1949 în Halle an der Saale (RDG). Între 1957 și 1963 a studiat Germanistică, Slavistică, Istorie și Pedagogie. Mai târziu a lucrat ca redactor la editura Mitteldeutschen Verlag din Halle. Din 1966 trăiește ca autoare la Berlin. A obținut numeroase premii literare, printre care amintim: Premiul „Peter Huchel” (1988), Premiul „Heinrich Mann” (1990, împreună cu Adolf Endler), Premiul ”Erich Fried” (1995), Premiul „Hans Erich Nossack” (2007), Premiul Roswitha (2012), Premiul „Georg Trakl” (2012), Premiul „Ernst Jandl” (2013) și Premiul „Georg Büchner” (2020).

---

În douăzeci de ani

voi fi ajuns bătrână, sau? Adică plăpândă,
vlăguită, voi avea mai mult decât ocazional,
ba cu siguranță sistematic, în egală măsură,

pierderi ale memoriei, ale percepției.
Iar găurile, precum cele făcute de molii,

pe de altă parte vor fi straturi
de țesut îngroșat – găuri doar din punctul meu de vedere –
noduli nedizolvabili, de nepătruns.
Printre ei, eu.

De când mă știu, câtă jale de fiecare dată,
când supraviețuiesc pe undeva – de undeva până
(cât de neașteptat) undeva.

Supraviețuirea aceasta o voi fi aranjat, o voi fi țesut
în timpul vieții, ca pe un text, în perfect simplu.

Deci permanent totuși,
percep de fiecare dată tot mai clar, mai rapid decât acum&
în timpul vieții, ce rămâne, ce se îngroașă, în timp ce eu
slăbesc.

Slăbesc, mă opresc tot mai des, mă sprijin, stau
și gata. Mă întorc, ca în fața unor uși închise?

Într-un final plecarea,
ca o prescurtare a perspectivelor ce mă depășesc

odată venită pe lume, acțiune trecută dar neterminată.
Curajul unității militare, devotat sorții.

Să fie întocmai iute ca o săgeată,
ca în drumul ei apa de izvor, curată.

Nu voi auzi lucrurile nedigerabile
care se spun. Materie primă, liniște totuși.

Găuri de sens, modâlcă a existenței, de neînghițit
(inacesibile gustări cu împotrivire). – Țin,
legate împreună, de cușcă

(sau doar legăturile, fără noduri) – și înăuntru
pitulit într-un colț, puiul înfricoșat

(fâlfâind, când apare cineva, cu aripile
tăiate.
Cât de grăbit.)
Cât de înfricoșat.

Privirile bătrânei sunt mici și hâșâitoare
am văzut asta de multe ori. Cum bântuie,
abătută,
că nu mai e potârnichea din stepă.
Ça ira.