De ce plângem în apă
Cu vârfurile picioarelor
împingem nisipul de pe fundul mării,
vedem pești prin apă,
ne vedem genunchii,
unghiile noastre trec prin oglinzi fluide,
genele ridică spre cer
cristale de sare
Ieri valurile se prăbușeau peste noi,
voiau să ne arunce pe mal,
să ne fărâme țestele de pietre,
azi lumina s-a întins pe suprafața apei,
marea netedă
parcă e cuprinsă de uitare
A uitat furtunile și naufragiile
a uitat rafalele de vânt, cântările marinarilor,
icnetele celor ce săreau de pe stânci,
a uitat salvele de tun, fulgerele, trosnetul catargelor,
a uitat cum au apărut în ea primele forme de viață
și cum le-au crescut înotătoare,
cozi, tentacule
Tu către mine surâzi din adânc, eu plâng către tine (1)
Să ne rotim, să sărim, să uităm
ce ne doare și ce ne macină,
ce ne frige și ce ne distruge,
să uităm tot,
să uităm de ce plângem în apă și de ce
ne-am dorit anul împrejur
să ajungem aici
Năvălirăm în jos, în adâncul
de unde spuma veciei se toarce (2)
Cu bărbia ridicată deasupra apei,
privim atent sub noi –
au venit,
și ei au venit –
tații noștri
și tații taților noștri,
mamele noastre
și mamele mamelor noastre,
au înotat până aici
sute și mii de mile,
au înotat pe sub ape grele
Hai veniți cu noi,
intrați în horă,
nu vă sfiiți,
strălucitori ca niște nou-născuți,
apucați-ne de mâini,
țineți-vă strâns de brațe,
săriți, rotiți-vă,
chiuiți
Chemați-l și pe cel ce nu îndrăznește
să se prindă în horă,
s-a înecat în marea aceasta
cu cincizeci de ani în urmă,
acum plutește la orizont,
strigați-l, vino cu noi,
avem loc pentru toți
Valule, spumegă deci!
Unde-i apă, se mai poate încă o dată trăi (3)
Plecaseră cu toții să nu vadă
cum se umple valea,
grădini, garduri de piatră
se scufundau încet,
prin uși deschise apa a intrat în case,
au dispărut pereți, acoperișuri
Șuvoaie au pătruns și în biserică,
apa urcând spre sfinții desenați
spălându-le picioarele
spălând culorile veșmintelor și ochilor,
cupola nu se mai vedea din apă
când mama s-a uitat în urmă
și n-a văzut nimic
Sufletul mamei tale plutește-naintea-ți.
Sufletul mamei tale te-ajută pe apă să-nconjuri noaptea (4)
Aproape
mai aproape de fața mamei,
o sărut pe obraz ultima dată,
vântul îi smulge de sub basma
o șuviță fără viață
Șuviță, ce n-o împleteam, ce-o lăsam să adie,
ce albise de venit și plecat,
ce s-a desprins de fruntea pe lângă care-am alunecat (5)
Poate greșesc poate ziua abia a început
iar tu îmi zici că se termină
poate că astăzi soarele va răsări a doua oară
poate că pământul se va roti în sens opus
Blânda-mi mamă nu poate să vină (6)
Vrei să clatini perdeaua?
Încearcă, doar nu e grea ca o lespede.
Vrei să deschizi ușa?
Împinge-o, doar nu e poartă de fier.
Și alături oamenii sicriele la țărm îmi vâslesc,
și dedesubt îmi fulgeră și-mi scânteie stele, ca de Sânziene acasă! (7)
Jucăm într-o horă tot mai mare,
mai înspumată,
sărim, ne stropim, țipăm,
speriem pescărușii,
împrăștiem bancurile de pești,
cine știe dacă vom mai veni și la anul,
cine știe dacă ne vom mai întâlni,
poate e ultima dată când ne ținem de mâini,
poate e ultima dată când ne bălăcim în mare.
În țara colinelor, în sus, nu mai vreau,
De steaua de mare te-agață, suflete-al meu. (8)
_
1. Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
2 Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
3 Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
4 Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
5 Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
6 Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
7 Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
8 Paul Celan.
Opera poetică (I), Editura Polirom, traducere de George State
