Flavius Ardelean: „Fiecare poveste vine către tine cu propria-i voce”

Pentru mulți scriitori cred că e dificil să își poată adapta limbajul pentru a scoate la lumină o lume inventantă, care să pară reală pentru cititori. Ce te-a atras spre o lume în care se-ntâmplă minuni?

Da, nu este ușor, dar este necesar. Fiecare poveste vine către tine cu propria-i voce și scriitorul trebuie să asculte cu mare atenție de acea voce, de acel ton, de acea cadență pentru a le putea scoate din liniștea din jur. Iar limbajul folosit trebuie clădit în jurul acelei voci, astfel încât la început povestea îți cedează și se deschide ușor, iar la final, când o citești cu glas tare, se închide și se desăvârșește sincer. Nu cred că iau aceste decizii conștient, deci nu pot spune că mă atrage ceva din exterior spre a spune o poveste în care se întâmplă minuni, ci este mai degrabă o cerință interioară de a reda poveștile pentru care am sosit. Faptul că scriu literatură fantastică nu este o decizie, ci o vocație, iar modul în care o fac este o chestiune de temperament poate chiar mai mult decât una de abilități. Îmi construiesc poveștile să fie cât mai fidele privirii mele mistice spre peisaje limitrofe.

Cum te-ai documentat, ce arhive ai studiat în perioada scrierii acestui roman fantastic? Te-au influențat și alte domenii (jocuri video, filme)?

Pentru acest roman nu am depus muncă de documentare atât de intensă ca pentru celalalte cărți ale mele, însă, făcând parte din ciclul de romane Miasma, a beneficiat de multă cercetare făcută în special pentru romanul Miasma. Tratat de rezistența materialelor, pentru care m-am scufundat vreme de câțiva ani în alchimie, medicină, gnosticism, misticism și istorie. În momentul în care viziunea scheletului Bartholomeus Pumn-de-Oase mi-a apărut pe nepusă masă într-o dimineață, aveam deja acea lume adânc ștanțată pe interior. Nu pot spune ce alte domenii m-au marcat, pentru că influențele sunt pânze freatice, le conștientizezi doar când le străpungi, și atunci ai inundat și, deci, ruinat totul. Probabil cea mai importantă influență non-literară a reprezentat-o muzica rock, în special curentul black metal.

Scârba sfântului cu sfoară roșie a apărut în Germania, la editura Homunculus Verlag, în traducerea Evei Ruth Wemme. Ce așteptări ai?

Așteptări încerc să nu am, căci sunt conștient de dezamăgirile ce colcăie în umbra oricărei dorințe, însă speranțe îmi îngădui să am. E o nuanță aici, una a intenționalității. Ce pot spune însă este că atât în Germania, cât și în Rusia, unde cartea urmează să apară la iarnă, volumul a fost tratat cu mult respect și multă pasiune de către echipele editoriale, ceea ce m-a onorat teribil la fiecare pas. Ai menționat-o pe Eva Ruth Wemme – îți poți imagina ce bucuros am fost când am aflat că dorește să o traducă. Între timp am primit și ediția germană și arată senzațional, un obiect tare frumos care sper să ajungă la cititorii pe care și-ar dori să-i aibă. Pandemia a încetinit anume părți ale procesului, fiind nevoiți să anulăm evenimentele din Germania pe anul viitor, dar și asta face parte din a accepta ceea ce nu este în controlul nostru.

Ai găsit cărți și scriitori asemănători ție în spațiul german? O comunitate, un trend care ți-a trezit interesul?

Sigur că da. Printre cărțile care stau la baza dezvoltării mele ca scriitor se află lucrări în limba germană, de la nuvela romantică germană și basmele fraților Grimm, la umbra absurdului unui Münchhausen, groaza unui Struwwelpeter sau grotescul hilar al unor Max și Moritz, romanele lui Hoffmann, Gotthelf și Ewers, până la Kafka, Kubin și Meyrink, și, mai recent, Preussler cu al său Krabat și sigur mai îmi scapă câțiva. Cât despre comunități sau trenduri... eu nu fac parte nici în România dintr-o comunitate literară, astfel încât mi-ar fi greu să mă identific cu una din spațiul german.

În lumea în care apare personajul Taush, el e de la naștere privilegiat: se născuse cu o căiță, semn că va fi om de seamă. Încă de mic el pare că poate face minuni, iar asta îl pune în situații deseori periculoase. Te-ai identificat pe parcursul scrierii cărții cu Taush? Cum a fost?

Nu, nu m-am identificat deloc cu Taush, cel puțin nu în această carte (am ajuns să cunosc personajele mai bine și să sufăr alături de ele ceva mai mult în Bășica Lumii și a ne’Lumii, cartea care continuă aventurile lor). Mai degrabă Bartholomeus mi-a fost personajul-pereche pe parcursul întregii serii și chiar dincolo de ea. Pe Taush l-am vrut ferit de ochiul posesiv al autorului, ceea ce, până la urmă, s-a dovedit util, pentru că a fost liber să se metamorfozeze în ce a vrut el și să treacă prin aventuri care altfel mi-ar fi fost dificil să le inventez. Eu nu am făcut nimic altceva decât să ascult ce îmi povestea Bartholomeus Pumn-de-Oase.

Volumul acesta poate să îi fascineze pe copii, pe adolescenți, pe adulți. Este totodată presărat cu întâmplări destul de violente, cu moarte și suspans. Cui i-ai recomanda, în primul rând, această carte?

O recomand oricărui cititor fără prejudecăți și deschis imaginației. Celor care spun, odată cu Terențiu, că nimic din ce e omenesc nu le este străin. Nu o recomand copiilor, deoarece conține scene sângeroase și episoade indecente – pentru ei am scris alte cărți. Este o carte care, sper, place nu doar celor care-și apleacă privirea la grotescul, macabrul și absurdul din și din jurul nostru, dar și celor care își pleacă urechea la limbajul bine strunit și la fraza ornată.

Se va continua seria „Miasma”?

Cei care mi-au citit câteva cărți au observat, poate, relația dubioasă pe care o am față de sfârșituri – de la finalurile deschise din Îmblânzitorul apelor și Bezna, la cel circular din Noumenoir, amintind de tânărul scriitor care își scrijelea concluziile pe proaspete cadavre în Miasma, și până la distilarea temei în eshatologia numită În somnul lor din alambic din Câteva feluri de a dispărea. Fiind acum aproape la finele unui an în care am ținut în tensiune o acerbă luptă personală, am înțeles că am o mare problemă psihologică cu tema finalului. Ea se reflectă nu doar în opera mea, ci și în viața personală, iar singura modalitate de a o rezolva cumva e, cred, de a o confrunta. Am planurile și fișele de personaj pentru cea de-a patra carte din ciclul Miasma încă de vreo trei ani, dar nu am cutezat să o scriu, tocmai pentru că ar însemna să pun capăt acelei lumi care încă mai răsună în mine. Acele personaje încă mai străbat vaste puste interioare și cine sunt eu să pun capăt acelor călătorii? Dar am început să simt că trebuie, așa că voi dedica lunile de toamnă și iarnă acestei cărți, care se va așeza după Bășica Lumii și a ne’Lumii și înainte de Miasma. Tratat de rezistența materialelor, și va închide cercul. Un nou cerc concentric, sper, pe treptele spre Sine.

Mai multe informații despe autor și carte: https://homunculus-verlag.de/produkt/flavius-ardelean-der-heilige-mit-der-roten-schnur/