Fri, 21. February 2020
8 poezii noi de Marin Mălaicu Hondrari
MMH pregătește un volum nou de poezii. Până la toamnă, când îl veți putea găsi în librării, vă invităm să-l spicuiți aici.
Nume: Marin Mălaicu-Hondrari
Data nașterii: 29 ianuarie 1971
Locul nașterii: Sîngeorz-Băi
Domiciliu actual: Sîngeorz-Băi
Cărți publicate: Zborul femeii pe deasupra bărbatului (Eikon, 2004), Cartea tuturor intențiilor (Vinea, 2006; Cartea Românească, 2008), Apropierea (Cartea Românească, 2010; Polirom, 2019), La două zile distanță (Charmides, 2011), Lunetistul (Polirom, 2013), Războiul Mondial al Fumătorilor (Polirom, 2015, 2017).
Distincții: Premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania; Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa.
Traduceri etc.: Apropierea a apărut în Polonia sub titlul Bliskość, la Editura Książkowe Klimaty, traducere Dominik Małecki, şi în Spania cu titlul Cercanías, la Ediciones Traspiés, traducere Elena Borrás. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking.
AERUL TARE AL AMINTIRILOR
Mi-am pus un whisky. Nu mă interesează ce vreme e afară.
Vreau doar să stau în dreptul unei bucăți de sticlă,
să am iluzia transparenței și a unei vieți care continuă dincolo.
Dacă aș putea încremeni aici,
dacă aș putea să rezist în aerul tare al amintirilor
măcar cât rezistă cubul de gheață în pahar.
Mai bine așa:
o inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit.
Îmi caut cordonul halatului. Îl desfac de la candelabru. Scot telefonul din congelator.
În curând fetița noastră va veni de la școală.
Am băut suficient încât să fiu aceeași mamă iubitoare.
Nici crengile a cinci mii de măslini nu mi-ar putea schimba viața.
Sau nu știu.
TATĂL
Era înalt, slab, harnic, isteț și bețiv.
În lunile de abstinență umbla c-o Biblie la el,
prindea culoare în obraji și mânca de trei ori pe zi.
Până când se întâmpla ceva și pe ușa pe care ieșea pocăit
intra beat. Mai întâi îl dădeau afară din serviciu,
apoi îl dădeau afară de la pocăiți, iar mama
îl dădea afară din casă. Și-atunci dispărea cu lunile,
încerca niște meserii. A fost bun cu mine,
m-a ținut în sărăcie, m-a hrănit cu visuri.
M-a învățat să nu-i întorc mamei vorba,
să nu fur, să umblu curat, să merg pe bicicletă,
să fac o claie de fân ca lumea.
O dată pe an îi curăț mormântul
de buruieni. Mi-ar fi plăcut
să mă îmbăt cu el, să merg cu el pe stadion
și la femei. Dar știu că lui nu i-ar fi plăcut,
pentru că mai era și solitar și cândva o iubise pe mama
și-și respecta copiii.
IMMIGRANT SONG
(DUPĂ ZECE ANI)
Dar eu eram un emigrant
un fost puști fugit de-acasă,
naufragiat pe o plajă la Mediterana,
scuipat de hazard direct printre
cele mai plate abdomene din Europa.
Și-n fiecare dimineață fluieram vesel și ferice
și-n fiecare noapte mă gândeam la sinucidere,
apoi la o fată, apoi iar la sinucidere,
și-ntre timp mă masturbam lent,
noaptea era lungă, singurătatea apăsătoare,
voiam să termin nu cu gândul la sinucidere
ci la fata aceea inexistentă
mare amatoare de whisky și de poezie americană,
care să nu-mi spună după trei zile:
Gizăs Cruaist
mai dă-te jos de pe mine,
supraviețuiește și tu altfel.
Pe atunci eram mult mai tânăr, mult mai
curajos, la fel de sărac și mult mai prost
și nu înțelegeam nicicum că pentru un imigrant
până și iubirea trebuie să fie conform legilor Uniunii Europene.
Mă îndrăgostisem de fata aceea inexistentă
și când îi vedeam labiile exact ca de culoarea somonului
mă apuca o foame cumplită.
„Să vezi c-o să leșin”, îmi ziceam,
„o să vrea să dansăm și-o să cad la picioarele ei”,
moale ca rochia ei care ar fi trebuit să cadă la picioarele mele.
Un grătar cât un stadion pe care sfârâie
bucăți de somon perfecte ca niște actori americani.
Somon somon somo.
Intuiam (nu știam să fac altceva)
că mâncând mai mult somon
aș fi avut tot mai mult timp liber.
„Timp liber pentru ce?” m-a-ntrebat ea.
Nu știu. Pentru poezie. Pentru scris.
Timp liber excedentar, visul oricărui om normal.
O iubeam pe fata aceea inexistentă,
dar în portofel nu purtam poza ei, ci una cu tatăl meu
și nici nu trebuia să mă uit la fața lui
ca scrotul unui actor porno retras din activitate,
ca să o simt prin portofel, așa cum simți
pericolul din spatele ușii închise.
Dar mai mult decât pe ea și pe tata iubeam literatura
și mai mult decât literatura iubeam somonul.
Somon somon somo.
Acum știu că somonul (esa palabra) e un pește ca oricare altul, nimic deosebit,
și că fata aceea inexistentă a avut grijă de mine,
iar când n-a mai putut m-a trimis înapoi în țara mea
care începea să descopere somonul.
De atunci au trecut zece ani
și din întuneric ochii ei încă mai răsar
ca o enclavă promiscuă în viața mea aseptică, dar de căcat.
Sentimental, beat de whisky,
i-am trimis volumul meu de poeme ușor americane,
cu următoarea dedicație:
Sunt atât de sărac încât nu mi-am permis să-ți cumpăr o carte,
așa că ți-am scris una.
Somonul de serviciu de la granițele UE.
O DUPĂ-AMIAZĂ
Am vorbit la telefon mai bine de o oră,
ceva atât de neobișnuit pentru noi
încât am uitat de ce o sunasem.
Apoi ea a închis și eu am rămas la fereastră,
mă uitam peste câmp.
Pe atunci locuiam la țară
și totul începea să înverzească.
După o vreme în care nu m-am mișcat de la fereastră
au trecut două căprioare.
Se îndreptau spre pădure
și mă întrebam dacă o să ajungă amândouă
pentru că una dintre ele părea să piardă tot mai mult teren.
Și atunci mi-am amintit de ce o sunasem.
I-am scris imediat un mesaj:
Cu tine am avut totul n-ar trebui să spun asta dar nu mă pot abține
Și m-am gândit că e ca atunci când mergi mult
de-a lungul unui coridor în beznă și te atingi de pereți
fără să vrei.
PROVIZORIU
Pe un câmp nesfârşit
crivăţul poartă aroma de
levănţică uscată a zăpezii
şi iepurii se izbesc de
oasele grele ale gerului.
fruntea inexpresivă a orizontului
a căpătat ceva din rezonanţa
unui baston de orb.
un copil prăbuşit
clipeşte repede
îşi priveşte palmele ca pe două
fotografii cu părinţii săi.
umbra unui patinator melancolic
alunecă peste râul îngheţat.
clipă de clipă visezi.
clipă de clipă îţi smulgi rânduri de haine,
rânduri de zăpadă,
toată noaptea îţi întorci faţa
către un trup care se apropie
ca un înotător de mal.
până când mai ești doar
o maşinărie de tocat aerul
expusă unei lumini indecente.
o expresie tâmpită
mi-ai zis că poate ar fi mai bine
să-mi văd de viața mea.
eram înconjurați de șapte mii de măslini
și n-ar fi trebuit să mai ieșim de acolo.
când am revenit la casa lui Rafa
aveam gura arsă de sete
și el ne aștepta cu apă rece.
Apoi am stat la fereastră
am fumat mare parte din noapte
văzându-l din când în când pe Rafa
cum intra și ieșea din casă
ca din gândurile cuiva
și întrebându-mă ce-o fi însemnând
să-ți vezi de viață.
De atunci au trecut trei ani,
Rafa e mort
și noi suntem despărțiți.
SĂRBĂTORI FERICITE
Sunt un om mort într-o mașină încălzită
ștergătoarele îndepărtează zloata și privirea ta din vară.
Ce să mă fac cu amintirile astea
acum când ninge și nimic nu mai pare urgent.
Sunt o mașină rulând la pas printre alte mașini
înserarea ne îngroapă hipnotic
farurile continuă lupta lor razantă cu fulgii capricioși.
Fetița noastră aduce norii în jos ca pe un zmeu
își scoate căștile cât să strige la noi
să mai tăcem dracului din gură
deși noi suntem tăcuți și reci ca doi oameni de zăpadă.
Ești lângă mine dar e ca și cum ai fi de cealaltă parte a bulevardului
într-o altă mașină
și ai decapita pe rând toate lămpile stradale.
Se schimbă semaforul
dacă aș avea mintea asemenea piciorului
dacă aș frâna mereu la timp.
Fetița noastră plânge îmbufnată
vrea acasă
și ne întoarcem acasă, toți în aceeași mașină,
dar pe ocolite
dar pe rând
dar pe băga-mi-aș picioru.
Numai zăpada mai insistă ca proasta.
SEZON ESTIVAL
de câte ori te gândești la ea
vezi niște dealuri moarte
aruncate în silă de-o parte și de alta a drumului
și cărarea nisipoasă care cobora
printre ierburi uscate până la plajă.
ea te ținea de mână
căuta ceva fără grabă ca în joacă
și tu ți-ai dat seama că încerca să găsească
un loc unde să faceți dragoste
temători și excitați la gândul că ați putea fi văzuți.
apoi tu ai zis ceva despre sfârșitul verii
și ea a început să-ți spună niște cuvinte atât de urâte
și nu se mai oprea
atât de urâte încât îți venea s-o bați
și nu se mai oprea
dar te-ai refugiat în mașină
acolo unde aveai o sticlă de whisky
și ai băut mare parte din noapte
uitându-te stupid la un cer sterp
și continuând să auzi vorbele ei urâte
ca pe un mârâit de la marginea galaxiei.
ai revăzut-o dimineața la cafea.
singurătatea o făcea să arate rău.
„Iartă-mă”, a zis cu ochii în pământ.
„E de la pușcărie. Orașele care au pușcărie
nu-mi sunt favorabile.
Hai să plecăm de aici”.
Nu mai știi unde ați plecat.
Data nașterii: 29 ianuarie 1971
Locul nașterii: Sîngeorz-Băi
Domiciliu actual: Sîngeorz-Băi
Cărți publicate: Zborul femeii pe deasupra bărbatului (Eikon, 2004), Cartea tuturor intențiilor (Vinea, 2006; Cartea Românească, 2008), Apropierea (Cartea Românească, 2010; Polirom, 2019), La două zile distanță (Charmides, 2011), Lunetistul (Polirom, 2013), Războiul Mondial al Fumătorilor (Polirom, 2015, 2017).
Distincții: Premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania; Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa.
Traduceri etc.: Apropierea a apărut în Polonia sub titlul Bliskość, la Editura Książkowe Klimaty, traducere Dominik Małecki, şi în Spania cu titlul Cercanías, la Ediciones Traspiés, traducere Elena Borrás. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking.
AERUL TARE AL AMINTIRILOR
Mi-am pus un whisky. Nu mă interesează ce vreme e afară.
Vreau doar să stau în dreptul unei bucăți de sticlă,
să am iluzia transparenței și a unei vieți care continuă dincolo.
Dacă aș putea încremeni aici,
dacă aș putea să rezist în aerul tare al amintirilor
măcar cât rezistă cubul de gheață în pahar.
Mai bine așa:
o inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit.
Îmi caut cordonul halatului. Îl desfac de la candelabru. Scot telefonul din congelator.
În curând fetița noastră va veni de la școală.
Am băut suficient încât să fiu aceeași mamă iubitoare.
Nici crengile a cinci mii de măslini nu mi-ar putea schimba viața.
Sau nu știu.
TATĂL
Era înalt, slab, harnic, isteț și bețiv.
În lunile de abstinență umbla c-o Biblie la el,
prindea culoare în obraji și mânca de trei ori pe zi.
Până când se întâmpla ceva și pe ușa pe care ieșea pocăit
intra beat. Mai întâi îl dădeau afară din serviciu,
apoi îl dădeau afară de la pocăiți, iar mama
îl dădea afară din casă. Și-atunci dispărea cu lunile,
încerca niște meserii. A fost bun cu mine,
m-a ținut în sărăcie, m-a hrănit cu visuri.
M-a învățat să nu-i întorc mamei vorba,
să nu fur, să umblu curat, să merg pe bicicletă,
să fac o claie de fân ca lumea.
O dată pe an îi curăț mormântul
de buruieni. Mi-ar fi plăcut
să mă îmbăt cu el, să merg cu el pe stadion
și la femei. Dar știu că lui nu i-ar fi plăcut,
pentru că mai era și solitar și cândva o iubise pe mama
și-și respecta copiii.
IMMIGRANT SONG
(DUPĂ ZECE ANI)
Dar eu eram un emigrant
un fost puști fugit de-acasă,
naufragiat pe o plajă la Mediterana,
scuipat de hazard direct printre
cele mai plate abdomene din Europa.
Și-n fiecare dimineață fluieram vesel și ferice
și-n fiecare noapte mă gândeam la sinucidere,
apoi la o fată, apoi iar la sinucidere,
și-ntre timp mă masturbam lent,
noaptea era lungă, singurătatea apăsătoare,
voiam să termin nu cu gândul la sinucidere
ci la fata aceea inexistentă
mare amatoare de whisky și de poezie americană,
care să nu-mi spună după trei zile:
Gizăs Cruaist
mai dă-te jos de pe mine,
supraviețuiește și tu altfel.
Pe atunci eram mult mai tânăr, mult mai
curajos, la fel de sărac și mult mai prost
și nu înțelegeam nicicum că pentru un imigrant
până și iubirea trebuie să fie conform legilor Uniunii Europene.
Mă îndrăgostisem de fata aceea inexistentă
și când îi vedeam labiile exact ca de culoarea somonului
mă apuca o foame cumplită.
„Să vezi c-o să leșin”, îmi ziceam,
„o să vrea să dansăm și-o să cad la picioarele ei”,
moale ca rochia ei care ar fi trebuit să cadă la picioarele mele.
Un grătar cât un stadion pe care sfârâie
bucăți de somon perfecte ca niște actori americani.
Somon somon somo.
Intuiam (nu știam să fac altceva)
că mâncând mai mult somon
aș fi avut tot mai mult timp liber.
„Timp liber pentru ce?” m-a-ntrebat ea.
Nu știu. Pentru poezie. Pentru scris.
Timp liber excedentar, visul oricărui om normal.
O iubeam pe fata aceea inexistentă,
dar în portofel nu purtam poza ei, ci una cu tatăl meu
și nici nu trebuia să mă uit la fața lui
ca scrotul unui actor porno retras din activitate,
ca să o simt prin portofel, așa cum simți
pericolul din spatele ușii închise.
Dar mai mult decât pe ea și pe tata iubeam literatura
și mai mult decât literatura iubeam somonul.
Somon somon somo.
Acum știu că somonul (esa palabra) e un pește ca oricare altul, nimic deosebit,
și că fata aceea inexistentă a avut grijă de mine,
iar când n-a mai putut m-a trimis înapoi în țara mea
care începea să descopere somonul.
De atunci au trecut zece ani
și din întuneric ochii ei încă mai răsar
ca o enclavă promiscuă în viața mea aseptică, dar de căcat.
Sentimental, beat de whisky,
i-am trimis volumul meu de poeme ușor americane,
cu următoarea dedicație:
Sunt atât de sărac încât nu mi-am permis să-ți cumpăr o carte,
așa că ți-am scris una.
Somonul de serviciu de la granițele UE.
O DUPĂ-AMIAZĂ
Am vorbit la telefon mai bine de o oră,
ceva atât de neobișnuit pentru noi
încât am uitat de ce o sunasem.
Apoi ea a închis și eu am rămas la fereastră,
mă uitam peste câmp.
Pe atunci locuiam la țară
și totul începea să înverzească.
După o vreme în care nu m-am mișcat de la fereastră
au trecut două căprioare.
Se îndreptau spre pădure
și mă întrebam dacă o să ajungă amândouă
pentru că una dintre ele părea să piardă tot mai mult teren.
Și atunci mi-am amintit de ce o sunasem.
I-am scris imediat un mesaj:
Cu tine am avut totul n-ar trebui să spun asta dar nu mă pot abține
Și m-am gândit că e ca atunci când mergi mult
de-a lungul unui coridor în beznă și te atingi de pereți
fără să vrei.
PROVIZORIU
Pe un câmp nesfârşit
crivăţul poartă aroma de
levănţică uscată a zăpezii
şi iepurii se izbesc de
oasele grele ale gerului.
fruntea inexpresivă a orizontului
a căpătat ceva din rezonanţa
unui baston de orb.
un copil prăbuşit
clipeşte repede
îşi priveşte palmele ca pe două
fotografii cu părinţii săi.
umbra unui patinator melancolic
alunecă peste râul îngheţat.
clipă de clipă visezi.
clipă de clipă îţi smulgi rânduri de haine,
rânduri de zăpadă,
toată noaptea îţi întorci faţa
către un trup care se apropie
ca un înotător de mal.
până când mai ești doar
o maşinărie de tocat aerul
expusă unei lumini indecente.
o expresie tâmpită
mi-ai zis că poate ar fi mai bine
să-mi văd de viața mea.
eram înconjurați de șapte mii de măslini
și n-ar fi trebuit să mai ieșim de acolo.
când am revenit la casa lui Rafa
aveam gura arsă de sete
și el ne aștepta cu apă rece.
Apoi am stat la fereastră
am fumat mare parte din noapte
văzându-l din când în când pe Rafa
cum intra și ieșea din casă
ca din gândurile cuiva
și întrebându-mă ce-o fi însemnând
să-ți vezi de viață.
De atunci au trecut trei ani,
Rafa e mort
și noi suntem despărțiți.
SĂRBĂTORI FERICITE
Sunt un om mort într-o mașină încălzită
ștergătoarele îndepărtează zloata și privirea ta din vară.
Ce să mă fac cu amintirile astea
acum când ninge și nimic nu mai pare urgent.
Sunt o mașină rulând la pas printre alte mașini
înserarea ne îngroapă hipnotic
farurile continuă lupta lor razantă cu fulgii capricioși.
Fetița noastră aduce norii în jos ca pe un zmeu
își scoate căștile cât să strige la noi
să mai tăcem dracului din gură
deși noi suntem tăcuți și reci ca doi oameni de zăpadă.
Ești lângă mine dar e ca și cum ai fi de cealaltă parte a bulevardului
într-o altă mașină
și ai decapita pe rând toate lămpile stradale.
Se schimbă semaforul
dacă aș avea mintea asemenea piciorului
dacă aș frâna mereu la timp.
Fetița noastră plânge îmbufnată
vrea acasă
și ne întoarcem acasă, toți în aceeași mașină,
dar pe ocolite
dar pe rând
dar pe băga-mi-aș picioru.
Numai zăpada mai insistă ca proasta.
SEZON ESTIVAL
de câte ori te gândești la ea
vezi niște dealuri moarte
aruncate în silă de-o parte și de alta a drumului
și cărarea nisipoasă care cobora
printre ierburi uscate până la plajă.
ea te ținea de mână
căuta ceva fără grabă ca în joacă
și tu ți-ai dat seama că încerca să găsească
un loc unde să faceți dragoste
temători și excitați la gândul că ați putea fi văzuți.
apoi tu ai zis ceva despre sfârșitul verii
și ea a început să-ți spună niște cuvinte atât de urâte
și nu se mai oprea
atât de urâte încât îți venea s-o bați
și nu se mai oprea
dar te-ai refugiat în mașină
acolo unde aveai o sticlă de whisky
și ai băut mare parte din noapte
uitându-te stupid la un cer sterp
și continuând să auzi vorbele ei urâte
ca pe un mârâit de la marginea galaxiei.
ai revăzut-o dimineața la cafea.
singurătatea o făcea să arate rău.
„Iartă-mă”, a zis cu ochii în pământ.
„E de la pușcărie. Orașele care au pușcărie
nu-mi sunt favorabile.
Hai să plecăm de aici”.
Nu mai știi unde ați plecat.
Trackbacks
Trackback specific URI for this entry
No Trackbacks
