© privat
© arhiva personala
„Mi-ar placea sa fiu o dronă în interiorul personajelor mele, să înregistrez tot felul de senzații si gânduri.”
Wed, 17. June 2020
O povestire de Maria Orban
Nume: Maria Orban
Anul nașterii: 24.07.1978
Locul nașterii: Brașov
Domiciliu actual: Brașov
Cărți: Oameni mari (în curs de publicare la Editura Nemira)
- Să iau și detergent?
Era deja a treia oară când treceau printre rafturile cu soluții de curățat și mopuri, se săturase, voia să ajungă acasă mai repede, să se ghemuiască într-un fotoliu și să caute un film bun. Dacă nu, să se uite la Friends. Văzuse și revăzuse cele zece sezoane și tot mai dădea peste câte un episod care i se părea nou.
Pentru că nu primi niciun răspuns, ridică ochii și îl văzu privind-o blând, în felul ăla care o enerva tot mai des în ultima vreme. Ce se întâmplase cu bărbatul ferm și ușor arogant de care se îndrăgostise mai demult? Ea asocia blândețea cu moliciunea, lipsa de energie, iar astea toate îi aminteau de taică-su și de faptul că niciodată nu se putea baza pe el când avea nevoie. Oamenii blânzi o derutau.
- Te-am rugat să te uiți în dulap, să vezi ce e și ce nu și să scrii pe listă, să avem ordine și noi ...
Și vocea calmă o scotea din minți, aproape că-i venea să repete malițios: or-di-ne, or-di-ne. or-di-ne.
Îi susținu câteva fracțiuni de secunde privirea, dar renunță repede, la urma urmei era iubitul ei, nu vreun inamic, avea dreptate, putea să facă dracului lista aia, poate că ea era cea defectă și ar fi trebuit să fie mulțumită că el o acceptă și așa.
Apoi o văzu. La articole cu soluții pentru baie era o femeie tânără, brunetă, tunsă scurt, care i se păru extrem de cunoscută. Radu dispăruse undeva prin magazin, altfel l-ar fi întrebat pe el, așa că se mulțumi să o privească lung în timp ce mintea derula singură tot felul de scenarii: poate venea la bibliotecă, dar nu, ar fi ținut-o minte clar, poate de la vreun concert, era genul rock, cu pantaloni de piele, toată în negru, machiată puternic. Avea o figură care ar fi ieșit în evidență în orice poză, în orice context, n-ar fi zis că e neapărat frumoasă cât mai degrabă interesantă. Era așa cum i-ar fi plăcut și ei să fie: atipică, o combinație de frumusețe și ciudățenie. Și rămase așa, cu privirea lipită de femeia asta, până când o auzi oftând și trăgând de undeva din spatele raftului două baxuri cu Cif.
- Să te ajut? se trezi întrebând, iar când ea spuse politicos Nu e nevoie, mulțumesc, se retrase rușinată.
Avea și o gură frumoasă, observă rapid, gen Sheryl Crow în videoclipul pe care-l dădeau non-stop pe MTV- Oldies, All I wanna do is have some fun...tra la la, I am the only one. Sau Am I not the only one?
I se mai întâmpla uneori să se holbeze la câte cineva. În special femeile îi atrăgeau atenția, atunci când aveau ceva ce și ea își dorea foarte mult. Dinți frumoși, albi și egali, așa cum are Ileana, colega ei de la bibliotecă. Păr lung și creț, cum avea Andreea, colega ei de bancă din generală. Ochi albaștri limpezi și reci ca ai Danei de la 2.
Când era mică îi plăcea să deseneze tot felul de fețe care i se părea că i s-ar fi potrivit mai bine. Un nas drept și mic, ochi alungiți, breton drept care acoperea toată fruntea ei ușor bombată. Conturul era neapărat oval.
Realiatea era că nu suporta să se privească sau să fie privită. Se înroșea, se bâlbâia, ar fi vrut să facă cumva să dispară.
Abia de la Radu încoace începuse să se-mpace cu gândul că era doar o fată banală. Avea chiar și zile în care se uita în oglindă fără să i se strângă stomacul-ghem, fără să ofteze, fără să vrea să fie altcineva.
- Hei!
Auzind vocea lui Radu, se întoarse rapid. I se păru fâstâcit, privirea lui trecea parcă prin ea, se întoarse din nou și pricepu că heiul ăla nu-i era adresat, pentru că bruneta zâmbea larg, Raduuuu, avea o voce răgușită, ce mai faci?
Îi dispăru brusc orice urmă de oboseală și îi văzu uimită cum se îmbrățișează, iar Radu al ei se înroșește, obrajii îi erau ca în desenele animate, niște rotocoale roșii, nu-l văzuse niciodată așa emoționat, și, ca să întrerupă cumva gândurile razna care-i treceau prin cap, se apropie și întinse mâna spre ea:
- Raluca, îmi pare bine.
Femeia răspunse scurt, Mara, și abia atunci realiză de unde o știe.
Mara Ionașcu, 24 de ani, masterandă la Universitatea din București, la grafică, pasionată de fotografie, desen, filmele lui Tarantino, street art și de cărțile lui Aleksander Hemon. Da, și ei i-ar fi plăcut de femeia asta dacă ar fi fost bărbat, ține minte că așa s-a gândit când i-a studiat profilul de Facebook în urmă cu doi ani.
Mara, fosta iubită a lui Radu, despre care el îi povestise încă de la prima întâlnire ca să știe că el e un om care a iubit și a suferit, chiar așa s-a exprimat, și nu mai are de gând să treacă iar printr-o experiență dintr-asta. Așa a zis atunci. Și cu toate astea, s-au îndrăgostit, s-au mutat împreună, lucrurile au evoluat frumos, fără frământări inutile.
- Ce chestie, să ne întâlnim fix aici! Parcă erai plecată din țară, nu?!
Simți că i se face prea cald, de unde știa el asta?!
Răspunsul ei veni rapid, da, studia în Londra acum, dar venise acasă pentru sărbătorile de iarnă.
Poate că ar trebui să-i lase să povestească, oricum se simțea în plus, el râdea mult, ea la fel, cuvintele alunecau ușor între ei, propozițiile se legau clar, fără poticneli, nimic fals, nimic strident. O adevărată artă a conversației stăpânesc ăștia doi, se gândi admirativ, nu cum li se întâmpla lor tot mai des în ultimul timp, să facă pauze lungi și economie de cuvinte. În plus tonul lui redevenise grav, bărbătesc, era Radu pe care-l cunoscuse demult, deci fermitatea după care tânjea ea nu dispăruse, se activa mai nou doar în preajma altor femei sau cum?
Vorbea mult Radu cel vechi, așa află și ea despre un proiect la care va lucra din ianuarie cu unii din Franța, despre dorința de a merge la schi iarna asta. Poate ne vedem sus, la cabană. Ea nici nu știa despre el că schiază, existau niște schiuri în debara, e drept, dar nu le folosise niciodată de când erau împreună.
Mara râdea, părea și mai frumoasă acum, iar el era prins într-un soi de transă, de ce s-or fi despărțit, se întrebă rapid, fără răspuns. Mai auzi că de revelion Radu nu vrea să facă nimic deosebit, o să doarmă și atât.
Îl simți brusc foarte departe. Un străin. Si ea, o străină. De parcă ăia 2 ani de cînd erau împreună s-ar fi șters, ca amintirile vechi și mărunte care nu mai înseamnă nimic în ordinea mare a vieții.
Încercă să-și păcălească spaimele și fu din nou atentă la fețele lor. Nu mai auzea foarte bine cuvintele, dar nici nu dorea. Erau suficiente gesturile, felul în care ea înclina capul ușor, într-o parte, sau felul în care își tot plimba degetele lungi prin păr. El era hipnotizat. I se făcu frig, dar nu îndrăzni să se miște, îi privea așa, din afară, că acolo, cu ei, nu ar fi putut spune că era, din moment ce o socoteau invizibilă.
La un moment dat își imagină chiar că ar fi un aparat de filmat și că s-ar vedea și pe ea, de undeva de sus. Ca și cum ar fi o secvență dintr-un film. Și mai era și neonul ăla care scânteia încontinuu și o lumină galbenă și obositoare îi prindea în aura ei și le dădea un aer melancolic și misterios.
La un moment dat Mara răspunse la telefon, da, ajung în 5 minute, lucrurile se precipitară, pa, pa, mai vorbim, mi-a părut bine.
Abia în parcare simți că se dezmeticește și tresări când brațul lui Radu alunecă peste umerii ei acoperiți de geaca de piele. Făcu o piruetă, se desprinse ușor și se oferi să lase coșul mare și gol la locul lui. Sunt ordonată, vezi, ar fi spus poate, în condiții normale și ar fi zâmbit.
Ningea mărunt și des, era o liniște groasă, căruțul aluneca ușor și pașii ei lăsau urme mici în zăpadă. Ar fi fost în stare să meargă așa, drept înainte, ore în șir, să nu se mai întoarcă.
Își ridică fața spre cer și simți fulgii topindu-se în contac cu pielea ei caldă. Rămase nemișcată câteva secunde, apoi se scutură rapid, trase aer în piept, lăsă coșul și se îndreptă spre mașină.
Radu o aștepta în dreapta, tăcut. La radio Joe Dassin cânta ceva despre vara indiană. Se așeză la volan, și, înainte de a demara, se auzi spunând: te iubesc.
Anul nașterii: 24.07.1978
Locul nașterii: Brașov
Domiciliu actual: Brașov
Cărți: Oameni mari (în curs de publicare la Editura Nemira)
SECVENȚĂ DINTR-UN FILM
- Să iau și detergent?
Era deja a treia oară când treceau printre rafturile cu soluții de curățat și mopuri, se săturase, voia să ajungă acasă mai repede, să se ghemuiască într-un fotoliu și să caute un film bun. Dacă nu, să se uite la Friends. Văzuse și revăzuse cele zece sezoane și tot mai dădea peste câte un episod care i se părea nou.
Pentru că nu primi niciun răspuns, ridică ochii și îl văzu privind-o blând, în felul ăla care o enerva tot mai des în ultima vreme. Ce se întâmplase cu bărbatul ferm și ușor arogant de care se îndrăgostise mai demult? Ea asocia blândețea cu moliciunea, lipsa de energie, iar astea toate îi aminteau de taică-su și de faptul că niciodată nu se putea baza pe el când avea nevoie. Oamenii blânzi o derutau.
- Te-am rugat să te uiți în dulap, să vezi ce e și ce nu și să scrii pe listă, să avem ordine și noi ...
Și vocea calmă o scotea din minți, aproape că-i venea să repete malițios: or-di-ne, or-di-ne. or-di-ne.
Îi susținu câteva fracțiuni de secunde privirea, dar renunță repede, la urma urmei era iubitul ei, nu vreun inamic, avea dreptate, putea să facă dracului lista aia, poate că ea era cea defectă și ar fi trebuit să fie mulțumită că el o acceptă și așa.
Apoi o văzu. La articole cu soluții pentru baie era o femeie tânără, brunetă, tunsă scurt, care i se păru extrem de cunoscută. Radu dispăruse undeva prin magazin, altfel l-ar fi întrebat pe el, așa că se mulțumi să o privească lung în timp ce mintea derula singură tot felul de scenarii: poate venea la bibliotecă, dar nu, ar fi ținut-o minte clar, poate de la vreun concert, era genul rock, cu pantaloni de piele, toată în negru, machiată puternic. Avea o figură care ar fi ieșit în evidență în orice poză, în orice context, n-ar fi zis că e neapărat frumoasă cât mai degrabă interesantă. Era așa cum i-ar fi plăcut și ei să fie: atipică, o combinație de frumusețe și ciudățenie. Și rămase așa, cu privirea lipită de femeia asta, până când o auzi oftând și trăgând de undeva din spatele raftului două baxuri cu Cif.
- Să te ajut? se trezi întrebând, iar când ea spuse politicos Nu e nevoie, mulțumesc, se retrase rușinată.
Avea și o gură frumoasă, observă rapid, gen Sheryl Crow în videoclipul pe care-l dădeau non-stop pe MTV- Oldies, All I wanna do is have some fun...tra la la, I am the only one. Sau Am I not the only one?
I se mai întâmpla uneori să se holbeze la câte cineva. În special femeile îi atrăgeau atenția, atunci când aveau ceva ce și ea își dorea foarte mult. Dinți frumoși, albi și egali, așa cum are Ileana, colega ei de la bibliotecă. Păr lung și creț, cum avea Andreea, colega ei de bancă din generală. Ochi albaștri limpezi și reci ca ai Danei de la 2.
Când era mică îi plăcea să deseneze tot felul de fețe care i se părea că i s-ar fi potrivit mai bine. Un nas drept și mic, ochi alungiți, breton drept care acoperea toată fruntea ei ușor bombată. Conturul era neapărat oval.
Realiatea era că nu suporta să se privească sau să fie privită. Se înroșea, se bâlbâia, ar fi vrut să facă cumva să dispară.
Abia de la Radu încoace începuse să se-mpace cu gândul că era doar o fată banală. Avea chiar și zile în care se uita în oglindă fără să i se strângă stomacul-ghem, fără să ofteze, fără să vrea să fie altcineva.
- Hei!
Auzind vocea lui Radu, se întoarse rapid. I se păru fâstâcit, privirea lui trecea parcă prin ea, se întoarse din nou și pricepu că heiul ăla nu-i era adresat, pentru că bruneta zâmbea larg, Raduuuu, avea o voce răgușită, ce mai faci?
Îi dispăru brusc orice urmă de oboseală și îi văzu uimită cum se îmbrățișează, iar Radu al ei se înroșește, obrajii îi erau ca în desenele animate, niște rotocoale roșii, nu-l văzuse niciodată așa emoționat, și, ca să întrerupă cumva gândurile razna care-i treceau prin cap, se apropie și întinse mâna spre ea:
- Raluca, îmi pare bine.
Femeia răspunse scurt, Mara, și abia atunci realiză de unde o știe.
Mara Ionașcu, 24 de ani, masterandă la Universitatea din București, la grafică, pasionată de fotografie, desen, filmele lui Tarantino, street art și de cărțile lui Aleksander Hemon. Da, și ei i-ar fi plăcut de femeia asta dacă ar fi fost bărbat, ține minte că așa s-a gândit când i-a studiat profilul de Facebook în urmă cu doi ani.
Mara, fosta iubită a lui Radu, despre care el îi povestise încă de la prima întâlnire ca să știe că el e un om care a iubit și a suferit, chiar așa s-a exprimat, și nu mai are de gând să treacă iar printr-o experiență dintr-asta. Așa a zis atunci. Și cu toate astea, s-au îndrăgostit, s-au mutat împreună, lucrurile au evoluat frumos, fără frământări inutile.
- Ce chestie, să ne întâlnim fix aici! Parcă erai plecată din țară, nu?!
Simți că i se face prea cald, de unde știa el asta?!
Răspunsul ei veni rapid, da, studia în Londra acum, dar venise acasă pentru sărbătorile de iarnă.
Poate că ar trebui să-i lase să povestească, oricum se simțea în plus, el râdea mult, ea la fel, cuvintele alunecau ușor între ei, propozițiile se legau clar, fără poticneli, nimic fals, nimic strident. O adevărată artă a conversației stăpânesc ăștia doi, se gândi admirativ, nu cum li se întâmpla lor tot mai des în ultimul timp, să facă pauze lungi și economie de cuvinte. În plus tonul lui redevenise grav, bărbătesc, era Radu pe care-l cunoscuse demult, deci fermitatea după care tânjea ea nu dispăruse, se activa mai nou doar în preajma altor femei sau cum?
Vorbea mult Radu cel vechi, așa află și ea despre un proiect la care va lucra din ianuarie cu unii din Franța, despre dorința de a merge la schi iarna asta. Poate ne vedem sus, la cabană. Ea nici nu știa despre el că schiază, existau niște schiuri în debara, e drept, dar nu le folosise niciodată de când erau împreună.
Mara râdea, părea și mai frumoasă acum, iar el era prins într-un soi de transă, de ce s-or fi despărțit, se întrebă rapid, fără răspuns. Mai auzi că de revelion Radu nu vrea să facă nimic deosebit, o să doarmă și atât.
Îl simți brusc foarte departe. Un străin. Si ea, o străină. De parcă ăia 2 ani de cînd erau împreună s-ar fi șters, ca amintirile vechi și mărunte care nu mai înseamnă nimic în ordinea mare a vieții.
Încercă să-și păcălească spaimele și fu din nou atentă la fețele lor. Nu mai auzea foarte bine cuvintele, dar nici nu dorea. Erau suficiente gesturile, felul în care ea înclina capul ușor, într-o parte, sau felul în care își tot plimba degetele lungi prin păr. El era hipnotizat. I se făcu frig, dar nu îndrăzni să se miște, îi privea așa, din afară, că acolo, cu ei, nu ar fi putut spune că era, din moment ce o socoteau invizibilă.
La un moment dat își imagină chiar că ar fi un aparat de filmat și că s-ar vedea și pe ea, de undeva de sus. Ca și cum ar fi o secvență dintr-un film. Și mai era și neonul ăla care scânteia încontinuu și o lumină galbenă și obositoare îi prindea în aura ei și le dădea un aer melancolic și misterios.
La un moment dat Mara răspunse la telefon, da, ajung în 5 minute, lucrurile se precipitară, pa, pa, mai vorbim, mi-a părut bine.
Abia în parcare simți că se dezmeticește și tresări când brațul lui Radu alunecă peste umerii ei acoperiți de geaca de piele. Făcu o piruetă, se desprinse ușor și se oferi să lase coșul mare și gol la locul lui. Sunt ordonată, vezi, ar fi spus poate, în condiții normale și ar fi zâmbit.
Ningea mărunt și des, era o liniște groasă, căruțul aluneca ușor și pașii ei lăsau urme mici în zăpadă. Ar fi fost în stare să meargă așa, drept înainte, ore în șir, să nu se mai întoarcă.
Își ridică fața spre cer și simți fulgii topindu-se în contac cu pielea ei caldă. Rămase nemișcată câteva secunde, apoi se scutură rapid, trase aer în piept, lăsă coșul și se îndreptă spre mașină.
Radu o aștepta în dreapta, tăcut. La radio Joe Dassin cânta ceva despre vara indiană. Se așeză la volan, și, înainte de a demara, se auzi spunând: te iubesc.
Trackbacks
Trackback specific URI for this entry
No Trackbacks
