© Tracus Arte
„Universul copilăriei se compune, descompune și recompune cu fiecare nou capitol. Și e interesant să-ți dai seama, adult fiind, că și astăzi copiii se joacă cu norii, cu vulpi imaginare sau cu luminițele lămpii de veghe care proiectează pe peretele camerei tot felul de imagini ciudate.”, scrie Nona Rapotan despre volumul
Filip și întunericul, de Mihai Măniuțiu, Editura Tracus Arte. Pentru a afla mai multe, am dialogat cu regizorul de teatru și scriitorul Mihai Măniuțiu.
Experiențele pe care le are personajul Filip cu somnul și starea de dinaintea somnului sunt intense, le prelungește și le amplifică cursul până când ia naștere o realitate palpabilă pentru el. Deși îi spune la început „iluzie”, nu vrea ca aceasta să dispară, ci să fie companionul său.
Probabil nu aș fi scris cartea asta dacă nu aveam sub ochi „modelul”... Cel care m-a inspirat a fost Filip, nepotul meu. Filip e cât se poate de real, iar relația lui specială cu somnul, mai bine zis cu nesomnul nu e inventată. Când Filip venea în vacanță la noi, la Cluj, soția mea, Anca, încerca să îi facă un program sănătos, și îl culcam în jur de nouă, nouă și jumătate seara. Încercările astea de „disciplinare” eșuau aproape întotdeauna. Chiar dacă izbuteam să-l vârâm în pat și să stingem lumina, îl auzeam vorbind întruna, pe mai multe voci, de parcă ar fi conversat cu cineva (cu cine?) și murmurând cântecele încă două – trei cesuri după ora la care se presupunea că ar fi trebuit să doarmă dus. Mă amuzam ascultându-i conversația și cântecele – și din amintirile astea, treptat, s-a născut Filip cel imaginar.
Cu mult timp înainte ca Filip să-și facă apariția printre noi mi-am dorit să scriu o carte pentru copii (mai mici sau mai mari). Dar am avut nevoie ca modelul să „năvălească” în viața mea, pentru a mă pune cu adevărat pe treabă.
O întrebare pe care uneori ne-o punem de mici, iar alteori nu avem răspuns la ea nici când suntem adulți: când începe să ne fie frică de întuneric? Se învață această frică? Vă aduceți aminte prima teamă de întuneric a dvs.?
Mi-a plăcut totdeauna întunericul, întunericul catifelat, întunericul... cu ferestre. Da, cu ferestre secrete, pe care le pot deschide, oricând vreau, spre lumină. De fapt, iubesc crepusculul. Seara e, în ce mă privește, momentul preferat al fiecărei zile. Și nu prea sunt fan al dimineților. Ora mea preferată e cea a crepusculului, când lumina se îngemănează cu întunericul. Mă atrage amestecul, mixtura – și nu lumina orbitoare ori bezna lipsită de orice licărire luminoasă.
Îi este frică întunericului, la rândul său, de ceva?
Întunericului cel mic din cartea mea îi este foarte, foarte frică de singurătate.
Dacă am ști de la început că și întunericul doarme, că și el visează și speră la fericire, credeți că ne-am raporta altfel la el?
Oricine are capacitatea de a visa devine un incredibil rezervor de povești. Oricine visează ori e visat e parte din noi, din ceea ce suntem – ca autori ori ca personaje.
Complicitatea dintre personaje se naște din interacțiunile și schimbul de cunoștințe și perspective, iar perechea Filip și Întunericul cel mic poate că este una dintre cele mai frumoase din literatura scrisă în ultimii ani. Ce personaje din literatura pentru copii (și nu numai) v-au marcat de-a lungul timpului?
Dacă ar fi să mă opresc la unul singur (altfel lista ar fi prea de tot lungă)... cred că aș alege Vulpea care îl învață pe Micul Prinț (al lui Saint-Exupéry) cum să o îmblânzească.
Nu mă pot totuși abține să nu-i pomenesc, alături de Micul Prinț, pe Alice (din Țara Minunilor) și pe Harun (din Marea cu povești).
Iar din literatura care nu e pentru copii, continui să fiu obsedat de Ghilgameș, de Enkidu, de Odysseus...
Personajele ajung în punctul în care prietenia lor și încrederea fac loc unui fel de schimb de identitate. Este mai dificil să creați o complementaritate? Sau personaje la poli opuși?
Nu știu, sincer, nu știu. Sunt sigur însă că pentru mine un personaj începe să existe atunci când îi aud vocea, când îl aud spunând sau îngânând ceva. Odată ce are voce, personajul începe să acționeze și să își caute locul în poveste.
Atunci când oamenii sunt foarte speriați iau forma a ceea ce-i înfricoșează? Dacă ați împrumuta din reacțiile și posibilitățile de transformare pe care le au personajele dvs., cine ați vrea să fiți?
Aș vrea să fiu, rând pe rând, toate personajele. Cu excepția, poate, a celor din Țara Nicăieri. Dar, mai cu seamă, aș vrea să fiu „duhul poveștii”. Cu alte cuvinte, într-un fel, tot eu, însă inspirat de modelul meu și consemnându-i cu febrilitate aventurile.
