Andreea Heller-Ivancenko: Personajele crepusculare sunt mereu în întârziere

Scrii în introducere: „Romanul crepuscular este simptomatic pentru criza eurocentrică, postbelică și postcolonială, criză pe care autorii lui o vor supune unei examinări sociale, culturale și politice. Lucrarea analizează acest tip de literatură, pornind de la un corpus al autorilor crepusculari, prin Franz Kafka, Robert Musil, Hermann Broch și Heinrich Böll.” Cum a decurs documentarea pentru acest volum, ce obstacole ai avut de depășit?
Ideea volumului a venit de la niște observații asupra romanelor de care m-am ocupat. Am început de la jocul acestor autori moderni cu o serie de condiții și situații sociale ce ajung să facă dintr-o întâmplare, pe care nu o înțelege nimeni, o luptă dură pentru supraviețuire, o așteptare și o șovăială continuă, ca în romanele lui Kafka, sau cum ajunge un om să fie un ghimpe în coasta unui grup, cum este mimul lui Böll din Opiniile unui clovn, ori Ulrich, „omul fără însușiri” al lui Musil, care observă agitația citadinilor „Kakaniei” (numele zeflemitor al monarhiei austro-ungare); cum „somnambulii” lui Hermann Broch orbecăie pe străzile Berlinului, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar sunt treziți din somn de apropierea războiului din zorii secolului XX. Aceasta a fost etapa ușoară a cercetării. Pe de altă parte, există un anumit centru de greutate al istoriei ce unește romanele. Aceste romane mari și puternice ale modernității mi-au dat un sentiment de asprime și veridicitate. Însă, fiind vorba despre o teză de doctorat, ca origine a cărții, a trebuit să am o miză, iar lucrurile au început să se complice. Partea teoretică a fost dificilă. Fiindcă nu definești de la început toate conceptele cu care lucrezi. Ai o idee ce pătrunde mai ușor sau mai greu în materia care a fost pentru mine romanul crepuscular (urmându-l, în parte, pe Ion Vlad, în cartea sa, Romanul universurilor crepusculare). Am ales acest nucleu de autori tocmai pentru a contura o reflecție pe care am avut-o legată de așteptare și condiția mesianică a acestei așteptări. Nu așteaptă decât cei care nu știu ce să facă sau ce să mai facă, deci cei aflați deja pe un prag fără noimă, al suspendării și al forfotei de colo-colo. Cum spune K. din Castelul: „neștiutorul îndrăznește mai mult”. Când deja ai așteptat timp îndelungat ceva, nu mai ești neștiutor. Așteptarea îndelungată înseamnă experiență.
Apoi am încercat să văd cum se continuă aceste bildungsromane în contextul mai larg al fermentului fracturii Mitteleuropei. Sunt romanele moderne ale primei jumătăți de secol XX, când au avut loc o serie de schimbări și condiționări socio-politice, printre care și începutul dezintegrării Mitteleuropei, cu Viena ca centru până în 1918, când s-a prăbușit Imperiul Austro-Ungar (în debutul primei conflagrații mondiale). Fiindcă am avut multe elemente de contextualizare și concepte din domenii conexe (teologie, filosofie), la început m-am extins excesiv cu partea teoretică. Poate din tot felul de îndoieli și din dorința de a arăta că știu despre ce vorbesc. Dar riscam să spun multe, fără rost și fără să conving. Prof. Ruxandra Cesereanu, coordonatoarea tezei mele de doctorat, mi-a punctat o serie de ancore de-a lungul timpului doctoral, fapt care m-a ajutat mult să mă organizez.

Ce nu urmărește și nu și-a propus să urmărească, încă de la început? Care au fost evenimentele față de care ai păstrat o distanță?
Cartea nu urmărește să explice romanul crepuscular prin mesianismul religios. Nu vorbesc despre Mesia, nici despre sfârșitul terestru, nici despre vreo venire a lui, a sfârșitului sau a lui Mesia. Dar vorbește totuși despre un fel de venire (locul gol al speranței), despre „deschiderea mesianică spre ceea ce vine”, despre „așteptarea fără așteptare” sau „fără conținut”. Fiind un concept de origine iudeo-creștină, am încercat o analiză succintă a mesianicului din perspectiva unor texte necanonice, în raport cu mesianismul religios, pornind de la Walter Benjamin, Giorgio Agamben sau Jacques Derrida. În reflecțiile asupra Epistolelor Sf. Pavel, asupra problemei rezistenței la Iov, a rămășiței sau a restului mesianic, am pornit de la textul canonic, de la versetele biblice, dar le-am privit prin filtrul acestor filosofi-eseiști.

Ce înseamnă condiția mesianică a personajelor, mai ales a acelora într-o stare de exil?
A fi mesianic înseamnă a fi în exil în raport cu un grup sau cu o normă (am folosit aici în sens foarte restrictiv una dintre definițiile lui Giorgio Agamben — „Excepția este o specie a excluderii”). Acum, semantica exilului în prima jumătate a secolului XX are conotații politice, fiindcă nu putem să trecem cu vederea peste exilurile recurente ale intelectualilor germani din acea perioadă, în speță, peste cele ale autorilor din cuprinsul cărții. Unii au fost prigoniți, alții au reușit să scape și să-și scrie cărțile în alte țări europene sau pe alte continente. Deci nu vorbesc despre un exil filosofic sau interior (al solitudinii), deși și acesta ar putea fi, ci despre niște condiții prin care, în roman, schimbând puțin perspectiva contextuală, cei „slabi” ajung în „excepție” sau în exil, în raport cu o normă. Cei excluși stau pe un prag incert, nici înăuntrul, dar nici în afara legii sau a normei, așa cum este țăranul de la poarta legii din Procesul lui Kafka. El stă acolo, pe pragul din fața porții, și așteaptă o viață să intre. Este liber de prag? Nu! Pragul pe care stă afirmă că viața lui este în apăsare și în suspendare, în tranzit și în așteptare — între decizia de a intra pe poartă și o amânare de fiecare moment a acestei intrări. Ce face? Îl analizează pe gardian toată viața. Îi analizează și purecii din „barba neagră și lungă, ca de tătar”.

Care este rolul identității în aceste expuneri?
Lipsa patronimelor din romanul crepuscular este un semn că moștenirea (de rudenie, de sânge) este pusă în cauză. Unii nu poartă nume de familie (din „respect” față de tată). Alții se dezic de pedagogia austeră (de influență protestantă) a tatălui. Personajele lui Kafka nu au nume, doar o inițială (K.), și caută să se definească în raport cu un rol socio-profesional pe care nu-l pot obține, l-au pierdut sau este incert. În general, capii de familie, acești „profesioniști ai mărfii”, prinși deja într-o organizare de fabrică, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, sunt proprietarii unor valori față de care succesorii nu mai sunt fideli, numele lor este amenințat, ceea ce are consecințe intense asupra moștenirii lăsate în urmă.

Scrii „Probabil nicăieri în literatura modernă nu este mai flagrantă nevoia de așteptare, amânare a sfârșitului și resemnare dezamăgită în fața istoriei ca în romanele crepusculului.” Ne poți spune mai multe?
În romanul crepuscular, așteptarea nu este nici reflexivă, nici meditativă, ca aceea extatică a așteptării la Sfântul Ioan al Crucii, despre care am și scris, unde, în Noaptea întunecată, aspirantul așteaptă în chilia sa „uitând de [el] printre crini”. Ea este, cum spune Evagrie Ponticul, „învârtire în cerc a pașilor.” Tot așa trăiesc și personajele: printre praguri, așteptând pe la uși, prin camere și locuri uitate de lume, închiși în saloanele și moșiile de familie. În lumea aristocrației vieneze, suveranitatea nu mai antrenează plăcerea, ci Marele Proiect (benign și ridicol) de renaștere a monarhiei muribunde. Lumea „kakaniană” a lui Musil folosește ultimele resurse în scopuri mari, solemne sau pline de promisiunea viitorului. Există un moment în Omul fără însușiri, când fiul Ulrich ajunge în orașul de baștină, la ceremonia funerară a tatălui. Este unul dintre momentele cele mai puternice din roman, când apare trupul tatălui ca obiect al unei autopsii, în timp ce funeraliile sunt închinate acestei forme însăilate în grabă. Toate aceste sabotări sunt simptomatice pentru criza condiției Tatălui (ca legiuitor). Reflecția lui Tony Judt din Europa iluziilor este chiar acest declin: „Sunt ceea ce am fost, sunt dorința de a fi din nou ce am fost și consecința faptului că aceasta nu mai este posibil”.

Care este rolul temporalității în romanul crepuscular? La nivel colectiv și individual?
În romanul crepuscular timpul este istorie. Această înaintare e o moștenire a escatologiei iudeo-creştine a săgeții timpului, a timpului liniar. Însă escatologia mizează pe sfârșitul istoriei, iar modernitatea este chiar opusul acestui sfârșit. Eu vorbesc despre timp în acest cadru politic al moștenirii. Deci timpul nu este cel al sfârșitului (dacă cel așteptat a sosit, s-a încheiat așteptarea), ci este timpul mesianic sau „kairotic” al deciziei. Timpul mesianic apasă și precipită evenimentele; din această cauză personajele crepusculare sunt mereu în întârziere. Acest timp este diferit de durata pură, calitativă și trăită la nivelul conștiinței, cum apare la Bergson, de exemplu. În durata pură, timpul este trăit ca în vis, fără succesiune — trecut, prezent, viitor. Noi nu surprindem „întregul deschis” („în formă de jerbă”) decât în momentele fericite, extatice, de creație sau mistice. Timpul în romanul crepuscular este mesianic prin apăsare și prin legătura lui cu istoria. Atât cel individual, cât și cel colectiv este, cu mici excepții, istorie și moștenire prezentă, timpul pendulei.

---

Andreea Heller-Ivancenko (n. 1975, Cluj-Napoca) a obţinut titlul de doctor în filologie în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 2017. A scris cronică literară, studii şi eseuri în Revista Steaua, Transilvania, The Journal of Romanian Literary Studies (JRLS) şi Caietele Echinox.