„
Aproape a şaptea parte din lume face notă aparte în peisajul prozei româneşti actuale. E un roman a cărui acţiune se petrece peste tot şi nicăieri: în lunecarea fără de sfârşit a roţilor de tren, în siturile arheologice din deşertul african, în Stockholm şi în Timişoara şi, mai ales, în gândurile întortocheate ale personajelor şi în dialogurile întretăiate dintre acestea, purtate la distanţă, prin intermediul cuvântului scris – o singură dată telefonic; un roman cu personaje bizare şi provocatoare, al căror destin şi ale căror traume se revelează cu încetul, într-un balans al prezentului şi al trecutului, al spunerilor şi al tăcerilor. Străvechea metaforă a vieţii ca o călătorie, cu destinaţie întotdeauna incertă, îşi găseşte în
Aproape a şaptea parte din lume o reîntrupare modernă surprinzătoare. Combinaţie inedită de patos şi inteligenţă, scris cu nerv stilistic autentic, cu priză la detaliu şi cu darul formulării pregnante, romanul îl poartă pe cititor prin meandrele unei aventuri existenţiale seducătoare.“, a scris Liviu Papadima despre acest volum.
Aproape a șaptea parte din lume
(Humanitas, 2010, p. 7-14)
E chiar mai greu să-ţi povestesc despre mama mea decît despre mama ta. Eşti om în toată firea de-acum. Faptul că am fost împreună cu cea din urmă o vreme (şi eu cred că încă sîntem împreună, chiar dacă amîndoi sîntem dispăruţi sau daţi dispăruţi), e mult mai uşor de mărturisit decît, de pildă, drumul pe care îl făceam cu cea dintîi în fiecare joi în parcul Alpinet. Mergeai şi aveai mereu impresia că trebuie să ridici braţul stîng sau dreptul ca să dai la o parte un voal, o pînză de circ din calea ta, aveai impresia că îţi cad decorurile în cap, se auzeau fîşîituri de peste tot, lumea se mişca. Tu n-ai fost niciodată la circul ambulant în Timişoara în iarna anului 1965, am impresia că era deschis numai iarna, sau era doar frig acolo mereu, tu te-ai născut în 1996, în deşertul sahelian, şi totuşi eu îţi scriu ţie acum, îţi vine să crezi. Da, aşa se întîmplă lucrurile. Ele par mai puţin ciudate cînd se întîmplă, se vede prin ele, sînt transparente, apa e limpede, lumea e nemodificată, dar apoi, cînd stai să te gîndeşti, cînd te opreşti şi te uiţi de sus în jos, dintr-o dată apa este murdară, închisă la culoare, nu mai vezi nimic. Mama mergea în spatele meu, eu mergeam înainte şi apoi mă opream pentru că nu mai puteam să străpung atîtea lucruri, lumea opunea rezistenţă, mintea mea nu era pregatită pentru mers. Cînd mă gîndesc la ea, îi zic mai degrabă Milena, decît mama, din cauză că incomparabil mai mult am vorbit cu tata despre ea, decît cu ea, iar tata îi zicea numai Milena, niciodată maică-ta. Pentru mine era evident că nici unul dintre noi n-o putea ţine pentru el, atîta timp cît ea nu mai exista. În Alpinet erau nişte păduri de brazi şi de pini pînă la cer, din loc în loc bănci enorme pe care Milena se aşeza şi rămînea nemişcată, ca eu să ştiu că ea este acolo, chiar dacă mă mişc încoace şi încolo, ea e în permanenţă neschimbată. Citea o carte. Nemulțumită de lumea nesfîrşită, ea se ducea altundeva prin pîlnia mică a cărții. La fiecare cîteva pagini se ridica de pe bancă şi venea să mă ia în braţe, ori că îi plăcea prea mult cartea, ori din vreo supărare care suia în ea. Erau acolo o mie de porumbei şi totuși dacă adun toţi porumbeii pe care i-am vazut morţi în viaţa mea, nu sînt mai mult de zece. Şi nici unul în România. Toţi cei care au fugit au murit, au murit în Venezia şi în Algeciras, iar restul zboară încă undeva în ţară. Nouă sute nouăzeci de porumbei care mă ţin minte şi Milena care mergea în spatele meu, aşteptînd să mă opresc pentru că nu mai putea merge mai departe. Stau aici şi mă gîndesc cu mare bucurie la aceste lucruri veşnice. Cît pe-aci să încep să scriu în sîrbă. Amintirile sînt toate în alte limbi, în limbile cele mai potrivite. Sînt şi limbi în care nu am nici o amintire, nu mi s-a întîmplat nimic în ele sau le vorbesc prea prost… sau poate că mai am de trăit, mai am de călătorit. Ceea ce şi fac. Sînt înăuntru şi călătoresc. Dacă eşti în afară se cheamă că mergi, un alt tip de călătorie… în oraşul parcului Alpinet era şi un fel de prăpastie plină cu apă, care apăra parcul de atacul lui Kel Esuf, canalul Bega, în care mă uitam din braţele Milenei şi cînd mă întorceam la ea, ochii ei erau veseli ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce. Eu nu ştiam ce înseamnă veselia şi ma întreb de ce am rămas cu impresia că erau ochi veseli. Poate se gîndea la deşertul în care am să ajung. Milena habar n-avea de Adrar des Ifoghas, de Sahara, de Sahel. Obsesia ei era cum să am eu o copilărie normală într-o ţară complet futută de comunism. Mă aşeza întotdeauna pe locul din dreapta şoferului, unde îmi făcuse un fel de scăunel cu curele. Milena era curajoasă. Dragostea este curajoasă. Conducea bine şi înjura. Vocea ei, cînd vorbea româneşte, ca să fie înţeleasă corect de ceilalţi şoferi, avea o dulceaţă care mă bîntuie. De atunci n-am nimic împotriva înjurăturilor. Asta era joia, cînd, după cum am aflat mult mai tîrziu de la tata, pentru că ideea că mergeam cu ea joia mi s-a părut brusc fundamentală şi l-am luat la întrebări, ea avea zi liberă de la teatrul de păpuşi şi tata, din contră, era de gardă la spital. Uimitor, treaba asta cu joia a durat ani întregi. Putea să intervină ceva, n-a intervenit. Tata a continuat să facă de gardă joia, Milena, soţia lui, mama mea, a continuat să fie liberă de la teatru. Porumbeii au continuat să scadă, pomii intrau în pămînt, ea nu mai venea la fiecare cîteva pagini. Cartea nu-i mai plăcea şi nu mai înjura din maşină. Dar eram fericiţi, pentru că eram în continuare de aceeaşi parte a fluviului. Acum ea e nu se ştie unde. Mai ştii ceva despre morţi? Ce se mai zice la voi despre ei? Aici pot să mă concentrez suficient de bine ca să pun această întrebare. Poate că am reuşi să aflăm simultan ceva şi despre Zuleika. Sînt convins că ele două s-ar înţelege bine, mai ales că n-ar mai avea nevoie de o limbă comună. Ar vorbi pur şi simplu cu culorile care curgeau din ele, ca permanganatul de potasiu în apă, dînd lumii o nuanţă sîngerie, pe care am înţeles-o greşit. Zuleika era cu atît mai aproape de tine cu cît băteai mai mult cîmpii. Nu ştiam cum să fiu mai aproape de ea, greşind sau avînd dreptate. Îţi scriu de aici şi de aici nu pot să mint. Sînt ascuns în interiorul călătoriei înseşi. Aş vrea să fiu lipit de burta trenului, cu blacheurile scoţînd scîntei pe traverse, dar nu pot să fac asta. Nu am blacheuri. Sînt în tenişi. Sînt ascuns aici. Nu mă ascund de nimic. Din contră, ies în întîmpinare. Lumea e pe jumătate în mîinile noastre, pe jumătate în mintea noastră. Ne frige mîinile şi ne orbeşte mintea dar ne agăţăm de ea. Ne agăţăm de ea pentru că dorinţa noastră cea mai mare este de a o invalida, de a dovedi, printr-o demonstraţie scurtă, elegantă, într-un limbaj universal, uşor de înţeles pentru oricine altcineva, că lumea e nefuncţională, că viaţa e profund incorectă, profund netrăibilă. Însă adevărul cel mai crunt este că respingerea lumii în bloc este o mare greşeală, această respingere trebuie nuanţată şi aceasta este cea mai grea sarcină pe care o poate avea un om. Muncă de o viaţă întreagă. Cui îi pasă de nuanţe? Dacă trebuie să cobori la nuanţe, mai bine o laşi baltă cu totul. Zuleika era însărcinată cu tine. Îi era frig pe stradă, şi o ţineam de mînă ca s-o ajut. Ştiam că îi e frig, dar încă nu ştiam că e însărcinată. Eram niște oameni pe niște străzi, despre care oricine ar fi putut crede că sîntem un sîrb cu o persană sau un rus cu o magrebiană sau orice alt cuplu posibil de căutători de muncă şi casă la hiperboreeni. Eram mai des pe un pod decît pe o stradă. Apa o întrista pe Zuleika. Aşadar tot deşertul fusese o minciună? Oamenii care se împuşcau din cauza deşertului şi doctorii care îi operau erau o circumstanţă? În mod evident, aia nu era lumea mea, şi totuşi la fiecare pas era ca şi cum i-aş fi spus: iată, asta e lumea mea! Mîncam întotdeauna pe stradă, nu vroiam să ne oprim, nu vroiam să ne aşezăm, nu vroiam să învăţăm ceva nou. Nu era nici o pasăre, nu era praf, nu erau case, doar instituţii. Zuleika se gîndea dacă să-mi spună sau nu. Apoi avea să se gîndească şi ce să-mi spună. Esențialul nu ne poate atinge. Preferăm, şi în orice caz e mai folositor, să ştim să ne mişcăm cu precizie între detalii. Cu cine era Zuleika însărcinată era pentru ea un detaliu şi pentru mine ceva esenţial. Învăţam unul de la altul (unul despre altul). Aveam feţele îngheţate. Oasele mele îşi aminteau în mod eficient de iernile de la Timişoara, dar oasele Zuleikăi ţipau de durere, figura ei pălise, figura ei colţuroasă şi tandră, smeadă şi lucioasă, veselă pe-o parte, tristă pe alta, cu ochii rostogolindu-se ca nişte ghinde. Un poliţist ne-a oprit să ne întrebe dacă ne poate ajuta. Avea gulere largi de blană. Păream rătăciţi… Un cerc alb era pe cer, dar nu se reflecta în apă. Nu era deloc zăpadă, deşi nu cred că zăpada ar fi făcut-o pe Zuleika să se simtă mai în largul ei. Cumpărasem acolo haine, mai groase decît orice purtase vreodată pînă atunci, pantaloni largi şi botine gri, o haină strîmtă de stofă. Capul gol, spre disperarea mea. Era ca dintr-o reclamă la un centru comercial. Cînd sufla vîntul, zîmbea şi părul îi flutura, ca şi cum cineva i-ar fi pus un ventilator în faţă şi altcineva ar fi filmat. Şi de fapt ne aflam pe o stradă străină, luminată nu din cer ci din ferestrele clădirilor părăsite, orice spuneai se umfla în aerul umed. Din fericire era lume pe străzi, în permanenţă, oameni cu copii şi fără, femei cu bărbaţi şi fără, bărbaţi cu femei şi fără. Noi eram certaţi. Poate şi celelalte perechi erau certate. Multe dintre femei, ca şi Zuleika, erau frumoase, luminoase, fără griji, posibil însărcinate cu alt bărbat. Vocile aveau un ecou nesigur, spart de vînt. Vocea Zuleikăi. Mergeam cu ea într-un loc despre care mai tîrziu mi-am dat seama că era terasa Flora, din parcul Alpinet (sub podul Traian nu era încă nici o cîrciumă, abia în ultimii ani a apărut un club de jazz). Atunci mi se părea o armată de cruciaţi care invadează Damietta în zi de tîrg. Ne aşezam la o masă şi eu primeam un suc într-un pahar lung ca un burlan şi construit în calcio vecchio, în care era suc de lămîie. Costa 14 lei. Enorm. Avea pai pe care mi-l băgam în ureche, aduceam celălalt capăt pe sub nas şi-l băgam în cealaltă ureche. Milena îşi lua o sută de votcă şi stătea liniştită. Ca mine acum. Aproape de fiecare dată se găsea un bărbat care să vină să se învîrtă pe acolo. De obicei mai mulţi. Alteori doar chelnerii, deşi pe chelneri îi cunoştea bine, nici unul nu îndrăznea să fie necuviincios. Aşa se zicea atunci, necuviincios. Printre chelneri era unul care îmi aducea tot felul de lucruri interesante, simple sau complicate, o castană, un elicopter. Eu aveam atunci trei ani (apoi patru, apoi cinci ani poate). Probabil Milena trebuie să fi avut o înţelegere cu el prin care ori îi făcea clar că nu acceptă în nici un fel avansurile lui, ori îi lăsa un bacşiş suficient că să compenseze aceste cadouri, în orice caz, îl lăsa să-mi facă aceste bucurii. În jur era plin de castane şi de elicoptere (dar se făceau în anotimpuri diferite). Eram fericit cu Milena, cu tata, cu chelnerul, cu terasa Flora care nu ştiam ce este. Milena îşi mai lua o sută de votcă. Era foarte tînără, dar o femeie destul de dură. Mama e, pentru majoritatea bărbaţilor, singura femeie pe care nu există şanse s-o înţeleagă. Odată s-a aşezat la masa noastră, fără să ceară voie, un bărbat. Milena m-a luat în braţe. Avea mai puţin curaj decît lăsa să se creadă. Oricum cei doi chelneri au priceput imediat ce se întîmpla şi au venit lîngă noi. Bărbatul a plecat, nu l-am mai văzut niciodată. Poate nu vroia să facă nici un fel de scandal, poate era un bărbat cît se poate de serios sau de inteligent, şi se purtase stîngaci, aşezîndu-se la masa ei fără să ceară voie, sau fusese zăpăcit de înfăţişarea ei, sau poate era foarte tînăr, da, foarte tînăr, şi credea că poate aşa încep marile relaţii, într-un parc, aşezîndu-te pur şi simplu la masa unei femei cu un copil mic, care bea o vodcă la terasa Flora, la care cînta, dacă aveai noroc, Olivia Newton John sau Nana Mouskouri. Sau se aşezase pentru că Milena purta un batic cu două pătrate, unul alb şi unul negru, cum văzuse el la o rusoaică din biserica ortodoxă din Oxford (1 Canterbury Rd.) sau pentru că stătea cu amîndouă mîinile una peste alta pe masă, mîini literalmente albe că marmura, comparaţia e potrivită, deşi rar e folosită corect, pentru că marmura, un calcar granular metamorfic, permite luminii să pătrundă înăuntru cîţiva centimetri buni, ei bine, prin pielea mîinilor ei pătrundea lumina adînc în carne şi o făcea luminoasă ca filigranul de cancelli. Viaţa are evident, în copilărie, o cu totul altă calitate senzorială. Mîinile Zuleikăi erau cum nu se poate mai diferite. În primul rînd că nu stăteau locului; de multe ori, în timp ce vorbeam, hîţîna şi răsucea cîte un nasture pînă îl rupea şi îl şi cosea la loc pe mine, fără să-mi dau seama. Degetele ei erau peste tot, deodată o farfurie de peşte cu orez şi frunze de baobab era gată o dată cu concluzia discuţiei şi un pahar de suc de măcriş sau de ghimber alături sau patul era făcut pe jos în camera noastră din Centre Marcel Junod sau aranja în toate felurile pernele sau ceainicele dintr-un cort din Adrar – dar orice ar fi făcut, mîinile ei treceau mereu pe la mine, că să mă atingă şi să mă verifice, aproape mecanic, am crezut la început, iar apoi şi le trecea prin păr… Culoarea mîinilor ei era caramel, afară de cazul cînd era supărată, cînd erau măslinii. Era supărată uneori, dar niciodată cînd ne certam. Da. O mînă splendidă şi foarte eficientă, scafoidul şi trapeziumul foarte mobile, flexorii şi thenarii excelenţi, mai ales opponens pollicis, şi oase sesamoide imperceptibile. Figura ei era crispată pentru ca mîinile să fie atît de destinse. Sîmbetele cînd mă duceam la ea la Essouk (la ei la Essouk) îmi aşeza ceaiul în faţă fără ca suprafaţa lichidului să tremure; în schimb figura ei era cea a unui om care merge pe o frînghie întinsă între două case. Nici acum nu ştiu de ce mă duceam. Mă duceam tîrît de dorinţă dar fără curajul să-mi împlinesc dorinţa. Am să-ţi spun adevărul: mă duceam după o femeie, după această Zuleika (mama ta, ulterior, dar eu nu ştiam că urma să fie mama ta atunci). Adulţii, chiar părinţii tăi, toti sînt mînaţi de dorinţe tinereşti pînă în cea mai tîrzie vreme a vieţii. Sînt mînaţi ca o turmă de bivoli. Ştiu că ducîndu-mă acolo o puneam într-o situaţie imposibilă. Cînd o femeie are probleme cu un bărbat, detestă să facă loc unui al doilea bărbat în viaţa ei; mai uşor o poţi cîştiga dacă totul îi merge perfect. Şi totuşi la Essouk, între colinele abrupte de granit, eu deveneam un om de nisip. Omul de nisip care era o bună pregătire pentru omul de gheaţă din Suedia
Cătălin Pavel s-a născut în 1976. Lector univ. dr. (arheologie). A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Gordion și, în 2005-2010, la Troia). Burse doctorale și post-doctorale la University of Oxford, Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim și Colegiul Noua Europă din București. Poezie:
Altera Pars (ATU 2012, Premiul de debut Mircea Ivănescu – Artgothica),
Adagietto (FraACTalia 2016). Romane:
Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas 2010, premiul de debut Bibliofagia/UniCredit; tr. fr.
La septième partie du monde, Editions Non Lieu, Paris, 2017, tr. de Florica Ciodaru-Courriol),
Nicio clipă Portasar (Cartea Românească 2015),
Trecerea (Cartea Românească 2016, premiul Ziarul de Iași, nominalizare la premiile USR) și
Chihlimbar (Polirom 2017, premiul USR Dobrogea). Cel mai recent volum publicat este
Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas 2019. Din 2016 ține rubrica de arheologie din
Dilema Veche.
Stefan Moosdorf trăiește din 2006 în București și lucrează ca profesor de limba germană. A tradus atât literatură - Ioan Groşan, Die Kinokarawane. Erzählungen, Achilla Presse Verlagsbuchhandlung, Butjadingen, 2010 - cât și texte academice - Constantin Noica, Briefe zur Logik des Hermes, Verlag Traugott Bautz, Nordhausen, 2011 (cu Cristian Ferencz); Edda Binder-Iijima et. al. (ed.) Gedächtnis der Literatur. Erinnerungskulturen in den südosteuropäischen Ländern nach 1989. Rumänien im Blickfeld, Pop Verlag, Ludwigsburg, 2010.
