O mostră din uimitoarele călătorii și aventuri, pe uscat și pe apă, ale ...

O CĂLĂTORIE PLINĂ DE PERIPEȚII

Mi-am început călătoria spre Rusia în toiul iernii, socotind, pe bună dreptate, că înghețul și zăpada, scutind de cheltuieli deosebite prea grijuliile ocârmuri, vor fi netezit drumurile din ținuturile de nord ale Germaniei, Poloniei, Curlandei și Livoniei, drumuri care, după descrierile tuturor călătorilor, sunt mai păcătoase chiar decât cele ce duc spre Templul Virtuții. Am pornit-o călare, fiindcă așa se călătorește cum nu se poate mai bine, atunci când nici calul și nici călărețul nu sunt de lepădat. Și trebuie să mai adaug că acest mijloc de călătorie te scutește pe de o parte de ciorovăielile cu cine știe ce cuviincios căpitan de poștă neamț, și pe de altă parte te ferește de a fi târât din crâșmă în crâșmă de setea veșnic nepotolită a surugiului. Eram îmbrăcat destul de ușurel, și unde mai pui că gerul se făcea tot mai simțit cu cât înaintam spre nord-est. Vă puteți închipui deci cum trebuie că-I mergea pe o astfel de vreme, într-un ținut atât de aspru, bătrânelului neputincios pe care l-am văzut zăcând pe o câmpie pustie din Polonia, în bătaia crivățului tăios, dârdâind de frig sub zdrențele ce abia îi acopereau goliciunea trupului. Mi se rupea inima de milă uitându-mă la prăpăditul acela. Cu toate că înghețase și sufletul în mine, am aruncat peste bătrânel mantia mea de călătorie. Deodată am auzit un glas ce venea din înaltul cerului și care, precupețindu-mi fapta de o extraordinară mărinimie, a strigat:

„O, fiul meu, să mă ia naiba
De nu ți-oi răsplăti isprava asta!”

Fără să iau în seamă cuvintele acestea, mi-am mânat calul mai departe, până ce noaptea și întunericul m-au prins din urmă. Nu se auzea niciun zgomot, nu se zărea niciun sat. Cât cuprindeai cu ochii numai nea; nu se cunoștea nicio cărăruie care să-mi arate încotro să-mi îndrept pașii. Obosiți de atâta drum, am descălecat în cele din urmă și mi-am legat calul de un ciot care ieșea de sub zăpadă. Pentru mai multă siguranță, mi-am pus pistoalele la subsuoară și, culcându-mă alături, în zăpadă, am tras un pui de somn, care mi-a ținut pleoapele lipite până a doua zi, când se luminase de-a binelea. Dar mare mi-a fost mirarea când, trezindu-mă, m-am pomenit în mijlocul unui sat, în cimitirul de lângă biserică. La început nu mi-am zărit nicăieri calul; curând însă l-am auzind nechezând undeva, deasupra mea. M-am uitat în sus și mi-am dat seama că ceea ce luasem pe întuneric drept un ciot era de fapt morișca de vânt de pe turla bisericii. De ea îmi priponisem noaptea calul, care acum stătea spânzurat acolo sus. Am priceput îndată ce se petrecuse. În timpul nopții, satul fusese pe de-a-ntregul troienit de zăpadă. Dar, schimbându-se vremea pe neașteptate, pe când eu dormeam, zăpada prinsese a se topi; și așa adormit cum eram, încetul cu încetul, mă lăsasem și eu în jos, odată cu zăpada. Deci ciotul acela de care îmi legasem calul pe întuneric nu era altceva decât crucea sau morișca de vânt din turla bisericii. Fără să stau mult pe gânduri, am luat unul dintre pistoale și am ochit în căpăstru. Redobândindu-mi astfel calul, am putut să-mi văd mai departe de drum.



După aceea toate au mers bine, până am ajuns în Rusia, unde nu se obișnuiește să faci drumuri lungi iarna, călare. Și cum principiul meu este să mă țin de rânduiala și de datinile țărilor prin care umblu, mi-am făcut rost de o sanie ușoară cu un singur cal și m-am îndreptat, plin de voie bună, spre Sankt Petersburg. Acum n-aș mai putea spune sigur dacă mă aflam în Estonia sau în țara dintre Narva și Neva, dar îmi aduc bine aminte că străbăteam un codru înfricoșător, când am văzut că se ia după mine un lup hain, mânat de cumplita foame care chinuie aceste fiare pe vreme de iarnă. Animalul mă ajunse îndată – ar fi fost cu neputință să scap de el. Fără să zăbovesc, m-am trântit pe burtă în fundul saniei, lăsându-mi calul să alerge în voia lui și să ne scoată din încurcătură, cum o putea, pe amândoi. Ceea ce presimțeam totuși, deși nici nu îndrăzneam măcar să nădăjduiesc, s-a întâmplat la scurtă vreme după aceea. Lupul nici nu se sinchisi de modesta mea persoană, ci, sărind peste mine, se năpusti ca un turbat asupra calului. Rupse și înfulecă dintr-odată toată partea de dinapoi a bietului dobitoc, care, de spaimă și durere, gonea cât putea mai tare. După ce scăpasem astfel cu bine, neluat în seamă, mi-am ridicat pe furiș capul și am văzut cu groază că, tot înfulecând, lupul intrase, încetul cu încetul, aproape cu totul în ceea ce mai rămăsese din cal. Dar abia își făcuse loc, frumușel, înăuntrul calului, când eu, prinzând clipa nimerită, am pus mâna pe bici și am început să-l croiesc pe spinare. Și dă-i! Dar cum el era învelit ca într-o teacă în calul din care mușca de zor, neașteptatul meu amestec nu l-a înspăimântat câtuși de puțin. Dimpotrivă, hăpăia tot mai cu poftă, făcându-și loc și înaintând mereu înăuntrul calului, iar când leșul animalului, din care rămăsese mai nimica toată, se prăvăli în drum, ce să vezi, În locul lui rămăsese lupul, prins în hățuri. Cât despre mine unul, n-am încetat nicio clipă să-I car la bice, și astfel am ajuns sănătoși și nevătămați la Sankt Petersburg, împotriva oricărei așteptări din partea amândurora și spre marea uimire a tuturor trecătorilor.

N-aș vrea, domnii mei, să vă plictisesc cu prea multă vorbărie asupra rânduielilor de acolo, sau asupra artei, a științelor și a altor minunății din fermecătoarea capitală a Rusiei. Mă voi mulțumi doar să atrag luarea-aminte a domniilor voastre asupra unor lucruri mai deosebite și mai nobile, cum ar fi, de pildă, caii și câinii, de care toată viața mea am fost mare amator. Aș vrea apoi să vă atrag luarea-aminte asupra vulpilor, lupilor, urșilor, care, ca de altfel toate celelalte sălbăticiuni, sunt mai numeroase în Rusia ca în orice altă țară din lume. Și, în sfârșit, asupra acelor petreceri, lupte cavalerești și isprăvi vrednice de laudă ce I se potrivesc mai bine unui nobil decât bietele frânturi mucegăite de limbă elinească sau latinească și decât toate nimicurile parfumate, zorzoanele și sclifoseslile legate de rafinamentul și pălăvrăgeala franțuzească.



Fiindcă a trebuit să treacă o bună bucată de vreme până ce am putut fi primit în armata rusească, m-am bucurat câteva luni de libertatea deplină de a-mi irosi timpul și banii în cel mai nobil fel din câte există pe lume. Așa, de pildă, mi-am petrecut unele nopți la joc, iar foarte multe altele în chinchet de pahare pline. Clima rece a acestor ținuturi și obiceiul poporului au acordat băuturii, când e vorba de petreceri, mult mai mult preț decât i s-a dat în searbăda noastră Germanie. Am întâlnit acolo oameni care puteau trece drept adevărați maeștri în nobila artă a băutului. Și cu toate acestea, ei nu erau decât niște bieți ageamii, pe lângă un general cu barba căruntă și cu fața arămie, care se ospăta laolaltă cu noi. Bătrânul general își pierduse într-o luptă cu turcii jumătatea de sus a țestei capului și, din această pricină, de câte ori venea vreun străin în societatea noastră, nu știa cum să se mai scuze de faptul că e nevoit să stea la masă cu pălăria pe cap. El avea obiceiul, de câte ori mânca, să golească o sticlă întreagă de rachiu, după care încheia masa cu o sticlă de arak sau o lua iar de câteva ori de la început, după cum îi cereau împrejurările. Și să nu vă închipuiți că l-ai fi putut vedea vreodată cât de cât beat. Nu prea vă vine să credeți? Nu v-o iau în nume de rău, domnilor, fiindcă lucrul acesta depășea la început chiar și înțelegerea mea. Multă vreme nu mi l-am putut lămuri, până ce, cu totul întâmplător, i-am dat de capăt. Generalul avea obiceiul să-și ridice din când în când pălăria; îl văzusem adeseori făcând-o, dar nu prea mă sinchisisem. Mi se părea cu totul firesc să I se înfierbânte fruntea și tot atât de firească mi se părea dorința lui de a și-o răcori. Am văzut însă, în cele din urmă, că odată cu pălăria, și prins de căptușeala ei, generalul ridica și un capac de argint, care-I slujea drept țeastă. Atunci tot aburul băuturilor înghițite se ridica în sus, ca un nor ușor. Și așa mi s-a dezvăluit , pe neașteptate, taina generalului. Iar după ce am aflat-o, nu am păstrat-o pentru mine, ci am împărtășit-o câtorva prieteni. Și fiindcă făcusem descoperirea la vreme de seară, m-am oferit să le dovedesc exactitatea ei printr-o probă. Am trecut cu luleaua în spatele generalului, tocmai când el își punea pălăria pe cap, și am dat foc cu o bucată de hârtie aburului ce se ridica. Atunci am văzut un lucru pe cât de neașteptat, pe atât de minunat: norul de deasupra eroului nostru se schimbă, cât ai clipi, într-un nor de flăcări. Iar aburul care se mai prinsese de firișoarele de păr de pe pălărie alcătui un nimb fermecător, ce-I înconjura capul bătrânului domn cu lucirea feerică a unor flăcări albăstrui, nespus de frumoase. Experiența mea n-a putut să-I rămână necunoscută generalului, care s-a mâniat atât de puțin, încât ne-a făgăduit să repetăm de mai multe ori încercarea asta, care-l făcea să crească în ochii tuturor.