Saviana Stănescu: Încă se mai fac discriminări și jocurile de putere sunt ...

Care este primul lucru la care te gândești atunci când răsfoiești antologia de poezie Cântând ei construiau o cușcă (Editura Tracus Arte, 2017)?
Hmmm, o avalanșă de amintiri... dar în primul rând îmi vin în minte, firește, anii `90 și volumele mele de poezie: Amor pe Sârmă Ghimpată, Sfaturi pentru Gospodine și Muze, Proscrisa... mă gândesc cu solidaritate și duioșie la muzele și gospodinele pro-scrise, la femeile care zboară/evadează zilnic din cuștile domesticității previzibile și își croiesc un drum al lor.

La finalul anului 2019 ai revenit pentru câteva luni în România. Cum ai regăsit de această dată Bucureștiul? Ce planuri aveai, câte s-au concretizat?
Cred că România a progresat foarte mult, în special de când este membră a Uniunii Europene. Lumea circulă – weekend-uri la Paris sau Istanbul, vacanțe în Grecia sau Spania… – viața e mai bună. Pentru unii. Pentru mulți alții, care trăiesc la limita sărăciei, viața e grea și visul american (britanic, italian, spaniol etc) se umflă ca un balon. Câteodată se și sparge…
Eu ador Bucureștiul și cafenelele din curțile caselor vechi. Am nostalgia proustiană a mâncării și prăjiturilor făcute de mama. Îmi place vivacitatea românească. În ceea ce privește realitatea politică… e încă sub semnul lui Caragiale. Un dramaturg care ne zâmbește mucalit dintr-un colț de casă veche.
Culmea e că am închiriat un apartament pe strada Maria Rosetti nu departe de statuia/casa lui Caragiale. Mi-a plăcut să bântui pe străzile vechi, să fac fotografii cu casele ne/renovate, să simt vibrația specială a Bucureștiului – acel amestec unic de senzualitate balcanică, boemă pariziană și cerebralitate germană.
Am făcut într-adevăr ce mi-am propus să fac la București, proiectul cu care am aplicat pentru semestrul sabatic – Proiectul Revoluția, o piesă centrată pe 21-22 decembrie 1989 (cu prolog de teatru documentar) pe care am dezvoltat-o de la zero, pornind de la un workshop cu actorii Ioana Bugarin, Ioana Flora, Ioana Pavelescu și Nicholas Cațianis Jr. Am vrut să fiu în România în toamna/iarna în care s-au împlinit 30 de ani de la Revoluție. În decembrie 1989 eram studentă și am fost pe străzi la revoluție, în Piața Universității, exaltată și speriată ca mulți alți oameni. Mi s-a părut important să scriu o piesă în română despre acele moment. Nu este o piesă strict autobiografică, am făcut multă documentare, am citit mărturii, am urmărit interviuri cu cei implicați în evenimente, am inclus poveștile personale ale actorilor, fotografii, video. Spectacolul lectură cu Proiectul Revoluția a fost prezentat la ARCUB în cadrul Platformei Internaționale de Teatru București curatoriată de Cristina Modreanu, care m-a invitat să dezvolt acest text în cadrul PITB. Am repetat la Muzeul Literaturii Române unde am fost un fel de scriitor-în-rezidență.
Am mai prezentat o dată spectacolul tot la ARCUB pe 16 decembrie, exact la 30 de ani de când a început revoluția la Timișoara, urmat de un Forum în care spectatorii și-au împărtășit propriile povești de la revoluție. Filip A. Condeescu – care locuiește la New York – a citit rolul Radu, un personaj din diaspora. A fost extraordinar să avem mulți tineri în sală, care ne-au spus cât de important este pentru ei să afle mai multe despre Revoluție și în general despre istoria recentă. Se pare că nu se studiază la școală destulă istorie recentă.
Oricum eu cred că noi, artiștii – scriitori, dramaturgi, regizori, etc – avem datoria să creăm (și) proiecte care reflectă realitatea din jurul nostru, dar și trecutul, istoria comună. Trebuie să lăsăm în urmă opere care pun în discuție identitatea noastră personală și colectivă.
Mă bucur mult că Proiectul Revoluția a fost preluat de Teatrul Odeon și va fi produs în aprilie 2020, cu actorii teatrului, în regia lui Andrei Măjeri și scenografia lui Constantin Ciubotariu. Andrei face parte din generația născută după Revoluție. Va fi foarte interesant să vedem spectacolul din perspectiva lui creatoare. Cred că va aduce o nouă dimensiune esențială proiectului. Abia aștept să vin din nou în iunie în România să văd spectacolul la Odeon.
Directrul Teatrului Odeon, Cristian Șofron, a fost foarte prompt în a prelua acest proiect. Îi mulțumesc. Așa procedează și producătorii buni din New York și alte mari teatre ale lumii – răspund unui anumit momentum creat în jurul unui demers artistic.

Acum 6 ani, în America, a avut loc spectacolul “Back To Ithaca – a Contemporary Odyssey”, bazat pe interviuri ale veteranilor de război. Ce impact a avut asupra tinerelor generații? Ce impact a avut asupra ta crearea acestui spectacol? Ai vedea ceva similar montat în România?
Da, cum spuneam, eu scriu texte și fac spectacole care răspund realității din jurul meu. Eram la Ithaca, unde predau Scriere Dramatică și Teatru Contemporan la Ithaca College, și tocmai creasem un curs intitulat Re-imaginarea Clasicilor. Mi-am zis: Ithaca asta din statul New York e o re-imaginare a Itacăi din Odiseea lui Homer. (Sigur, toată America este un fel de re-imaginare a bătrânei Europe, dar asta e altă poveste… New York – Noul York s-a numit initial New Amsterdam, avem și New London – Noua Londră etc). Apoi, mergând pe strada principală din Ithaca, adecvat numită The Commons, am văzut un anunț despre un Sanctuar al Veteranilor care se întâlneau în fiecare săptâmână. M-am dus și eu acolo. Erau oameni care luptaseră în Vietnam, Coreea, Afganistan, Irak etc. Femei și bărbați. Le-am cerut permisiunea să le spunem poveștile într-un spectacol de teatru. Unii au acceptat, alții nu. Apoi i-am pus în legătură cu studenții din cursul meu, care au intervievat fiecare câte un veteran, centrând discuția pe trei momente: plecarea din Ithaca, războiul, venirea acasă. La clasă s-au creat monologuri din acele interviuri și eu le-am organizat într-un script în care am intercalat și povestea lui Ulise care se întoarce acasă în Itaca grecească. Am distribuit actori și am regizat acest spectacol de teatru documentar – Back to Ithaca. A contemporary Odyssey. A avut un impact special, după cum îți imaginezi...

De-a lungul timpului ai fost invitată la multiple festivaluri de teatru și de poezie în diverse spații culturale. Unele dintre aceste festivaluri sunt dedicate în totalitate femeilor. Care crezi că este puterea textelor într-o lume în care încă se fac discriminări și există jocuri de putere?
Da, recent am fost la un festival de poezie la Istanbul, numit FeminIstanbul. Erau și poeți bărbați, nu numai femei. Cred că e important să aducem în prim plan literatura/dramaturgia scrisă de femei. Bineînțeles că încă se mai fac discriminări și jocurile de putere sunt omniprezente.
Când scriam Sfaturi pentru Gospodine și Muze în 1996 exact la asta mă refeream: femeile erau văzute în principal ca gospodine și muze pentru un bărbat. De la Ana lui Manole care a fost zidită de vie pentru ca el, soțul, artistul, să creeze o capodoperă, până la Jo din Little Women, căreia editorul îi spune că o femeie personaj principal trebuie să se mărite sau să moară până la sfârșitul romanului, istoria literaturii e plină de femei care s-au luptat cu societatea pentru ca vocea lor de artist să fie cu adevărat auzită.
În anul 2000 țineam o conferință la University of London intitulată Women Artists or Women are Tits? Răspundeam și atunci realității în care trăiam. Aveam un iubit britanic și nu mi-era clar dacă mă aprecia cu adevărat sau mă vedea doar ca pe o decorațiune exotică…
Din păcate nu cred că lucrurile s-au schimbat prea mult. Bine, eu am mai îmbătrânit, deci s-au redus șansele de a fi văzută ca obiect sexual, dar tocmai aici e problema. Femeile sunt încă reduse la partea fizică, la aspect, la aparențe, chiar și atunci când sunt admirate ca scriitoare/artiste. Dacă nu mai sunt privite ca obiecte/subiecte sexuale, devin invizibile, feminitatea lor e ignorată de bărbați. Nu cred că vom ieși prea curând din acest cerc vicios.
On the bright side, cum zic americanii, măcar acum putem publica. Ne putem face auzite. Putem ajunge la public. Putem diseca și analiza condiția femeii într-o carte, o piesă, un scenariu. Nimic nu ne mai poate opri.

În decembrie 2019, la sediul Goethe Institut a avut loc evenimentul De la vest la est, de la est la vest. (Di)Viziuni poetice ale similarității după 1989, care și-a luat ca punct de reper contextul internațional al anului 1989, zidurile subiective ale limbajului, barierele fizice și ideologice care divid și produc noi schimbări. Ce te-a schimbat pe tine după 1989? Ce a rămas constant?
Odată cu zidul Berlinului și regimul Ceaușescu au căzut și barierele care ne îngrădeau libertatea de a gândi, scrie, publica. Pentru mine anii `90 au fost plini de o vitalitate specială: am lucrat ca jurnalist, am publicat trei volume de poezie, am scris primele piese, am luat Premiul Uniter pentru Cea Mai Bună Piesă a Anului 1999 etc. Noul mileniu a însemnat o renaștere. Mutarea în altă cultură și altă limbă.
E ofertant, dar este și extrem de greu să te muți într-o altă limbă a creației. Mai ales după vârsta de 30 de ani, cum am făcut eu… Dacă ajungi în America de când ești copil, crești, mergi la școală aici, e mai simplu să devii scriitor american de calitate/success, dacă ai talent. Sunt multe exemple în acest sens: romancierii Gary Shteyngart, Junot Diaz, dramaturgul Nilo Cruz etc. (Bărbați…) Pentru mine a fost mult mai greu. A trebuit să fac sacrificii, să mă concentrez pe a deveni din ce în ce mai bună și nuanțată în scriitura de limbă engleză. Abia după 10 ani am simțit că pot să fiu poetică și să inovez la nivel de limbaj în engleză. Sunt firește și toate celelalte aspecte – financiare, emoționale, umane – care fac tranziția într-o altă limbă/cultură extrem de dificilă. Pentru femei e mai greu. Pentru femei singure, fără un partener, e și mai greu. Pentru scriitori e destul de greu. Pentru actori e greu. Pentru regizori, artiști vizuali, muzicieni, oameni de știință, e poate mai ușor deoarece creativitatea lor nu se exprimă în primul rând la nivelul limbajului.
Acestea fiind zise, mutarea într-o cultură de calibrul celei americane, mi-a deschis noi orizonturi și perspective. Am început să fiu preocupată de teme globale sau personale, de tragicomedia imigrării, de problema identității etnice etc. Am un public mult mai divers. Am căpătat o disciplină a muncii pe care nu o aveam în România.
Piesele pe care le-am scris la NY reflectă toate, într-o anumită măsură, experiența mea americană și interesul de a explora dramatic viața oamenilor de aici, mai ales a celor care sunt veniți din alte țări/orașe/culturi, care sunt diferiți, care sunt altfel, dar care caută, din varii motive, să numească New York-ul ACASĂ.
Sunt în continuu uimită de capacitatea de reziliență a acestor oameni. America e o țară a imigranților, s-a spus de multe ori, și va avea întotdeauna ceva din spiritul imigrantului: mergem înainte no matter what.