Daniela Luca: Sunt un călător-observator-explorator à la lettre

Vatra Luminoasă este și un bun „vehicul” împotriva uitării. Cine citește volumul retrăiește momente din istoria Bucureștiului și vizitează locuri care odinioară erau intens animate. Care e prima ta amintire despre București? Cum s-a așezat ea în acest volum?
Chiar dacă nu așa am început să scriu despre acest memorial, acest poem-fluviu despre (să zicem) București, am realizat abia la final că asta am creat, involuntar, atunci când am asamblat fragmentele scrise de-a lungul a peste 2 ani. Au fost, desigur, mult mai multe, scrise în diferite locuri din acest oraș tulburător și neliniștitor (pentru mine, cel puțin) dar și în multe alte locuri pe unde mă aflam, și mă izbea o tendință teribilă de a transpune în cuvânt și imagini (fotografice, filmice mental, emoțional și concrete) ceea ce vedeam, simțeam, retrăiam. Multe nu le-am mai putut recupera, fiind scrise pe bucățele de hârtie, pe diverse post-it-uri, prin block-notes, prin telefoane. Într-o noapte însă m-am trezit dintr-un vis în care scriam poemele cu febrilitate, pe foi albe, cu cerneală, așa, ca altădată. Am făcut efortul să „recuperez” din versurile din vis cât mai multe din ele. Și am început să le transcriu într-un caiet, agale, fiind totodată înăuntrul meu, rememorând visul și în afara mea, scriindu-le. Un proces dificil, dar extraordinar, care m-a făcut să realizez cât de mult mă locuiau aceste fragmente de memorii poetice și cât de mult doream să nu se piardă. Sigur, firul roșu este Bucureștiul, dar nu atât cel real, cel istoric, cel social, deși volumul redă și această dimensiune, ci cel trăit în timp de mine, de ai mei, de cel care s-a insinuat abia perceptibil în matricea mea existențială și m-a ancorat aici. Cred că am realizat ce însemnătate are pentru mine Bucureștiul exact când a fost traversat de cele mai grele încercări și fenomene dezechilibrante, chiar distructive, aș putea spune (revoluție, mișcări sociale, manifestații, cutremure, incendii ș.a.m.d). Și am înțeles că fac parte din el, face parte intim din mine, cu toată ambivalența existentă până de curând.
Prima amintire despre București, pe care o cuprinsesem într-un fragment poetic, dar care nu apare și publicat în Vatra Luminoasă, l-am exclus eu din considerente poetice și personale, fiindcă nu eram mulțumită de cum am surprins acea amintire, este de foarte de mult (deja 44-45 de ani) și am și acum sentimentul că ceva îmi scapă din povestea reală sau se suprapune peste alte amintiri. Cert este că aveam 5-6 ani când am venit cu ai mei prima oară în București, urmând de aici să plecăm mai departe, împreună cu o familie de prieteni, într-un concediu la munte (am și poze de atunci). Locul pe care mi-l amintesc cel mai viu este casa familiei H., pe strada Mendeleev (unde am revenit de multe ori, până pe la 22-23 de ani ai mei), o casă-labirint, cu lambriuri de lemn în negru și pereți înalți, candelabre de epocă, perdele și draperii grele, cu obiecte de argint și tablouri, cu o masă imensă din lemn greu în salonul unde luam cina, cu bijuterii și mici scrinuri, cu mobilier aristocrat cumva, era o poveste întreagă acea casă, fascinantă pentru mine, ca și zona Amzei, Magheru, pe care încă de pe atunci le cunosc și am încă flash-uri cum arătau în acei ani.
Chiar dacă nu am așezat în volum această amintire, ea răzbate ori de câte ori amintesc despre Magheru și Ambasador. Și fiindcă am ajuns la Magheru, e momentul și locul să mărturisesc și că o mare contribuție la scrierea acestui volum despre București au avut-o și întâlnirile poetice, literare la care am participat frecvent (aproape nelipsită) în ultimii 5-6 ani, aș numi îndeosebi Clubul de lectură Institutul Blecher (nu întâmplător volumul este dedicat lor, prietenilor de la Tramvaiul 26, printre care ești și tu, Andra) și Nocturnele de Poezie Contemporană, organizate de ARCEN (Magheru One fiind una dintre locații, cea mai spectaculoasă de altfel).

Bucureștiul „tău” se lasă și nu se lasă, însă de la început ai îngăduință și deschidere față de el. Drumul te-a purtat de la Constanța la București...
Bucureștiul meu interior a intrat în dinamica afectivă pe care eu însămi am dirijat-o cumva, de-a lungul anilor, prin încercările mele de a rămâne – a pleca, de apropiere – depărtare, de internalizare – externalizare, de părăsire – înrădăcinare. Sigur, când am ales în 1992 să vin aici, am fost ferm convinsă că o voi face pentru 5 ani de facultate și apoi mă-ntorc la Constanța și la marea mea. Și iată-mă încă aici, azi. Nostalgia acestei reîntoarceri la tărâmul și marea natale există continuu, mai ales în ultimii ani de când ajung tot mai rar. Paradoxul este că, cu cât credeam că voi pleca din București, cu atât prindeam mai multe rădăcini mici, mici, abia vizibile, aici. În 2001, în Paris fiind pentru o rezidență de 1 an la studii masterale, am crezut că voi rămâne acolo, fiind Tărâmul Făgăduinței pentru mine încă de la 8 ani (dar astea sunt alte amintiri, alte sacre memorii). Și totuși, am ales să mă reîntorc în București-Constanța. Drumurile mi-au fost an de an între aceste 3 orașe de suflet (Constanța – București – Paris) în acești 28 de ani, chiar dacă am călătorit și în multe alte locuri, orașe, țări, mări. Nu știu unde voi rămâne, deși se prefigurează că tot aici, în București, dar o voce lăuntrică îmi spune mereu „voi îmbătrâni pe țărmul mării mele, nu pot concepe altfel”. Dar cred că Vatra Luminoasă este cea mai evidentă mărturie că am primit cu totul Bucureștiul în inimă, nu îl mai simt străin, nu îl mai las deoparte, nu mai încerc acel du-te – vino ambivalențial, dimpotrivă, trec în ultimul timp printr-o rezonanță, un tuning fin cu lumile lui pestrițe dar fascinante, totodată.

Care simți că este centrul orașului tău? Unde s-a format și de ce este legat?
Voi încerca să redau cât mai acurat unde simt centrul orașului meu, fiindcă este un centru compozit, afectiv vorbind, creat încă din copilărie din 4 centre de orașe: Tomisul Vechi, landul peninsular ce duce spre mare, căruia i se alătură centrul Brașovului (unde călătoream adeseori de-a lungul copilăriei și adolescenței cu ai mei), zona Piața Sfatului – Biserica Neagră cu vederea spre Tâmpa, căruia i se alătură centrul Parisului, zona Notre-Dame – St. Michel, așa cum mi s-a configurat de la 8 ani (din cartoline, diapozitive, ilustrate, albume de artă, romane, povești) și centrul Bucureștiului, pe care l-am descoperit de foarte mică (pesemne 4-5 ani, apoi la revenirile periodice cu ai mei). Îmi este dificil să-l descriu, fiindcă are o topografie în mișcare, de-a lungul timpului, reconfigurat după fiece revenire în fiecare din aceste orașe. Frumos este când îmi apare în vise acest oraș compozit, în care trăiesc experiențele din vis, cu feluriți oameni cunoscuți, necunoscuți. Sigur, cel care predomină și îmi pivotează existența, în toate sensurile ei, este Tomisul meu. Cel care se estompează întrucâtva este Brașovul, dar nu se pierde, este și el aici, mereu în mine. Iar locusul care însuflețește cel mai intens acest oraș compozit este casa bunicii, unde mi-am început viața și unde am crescut aproape 14 ani (cu drumuri între casa părintească din Tomis și Delfinariu unde era bunica).

Ai călătorit mult. Am putea pune la căsuța ta poștală un bilețel pe care să scrie „călătoare”?
O, da! Mai ales că nu am călătorit îndeajuns de mult precum îmi doresc! Desigur, interior călătoresc continuu, de când mă știu. Călătoriile dintre destinații mă pasionează, drumul, indiferent cu ce mijloc, vehicul, chiar și a merge pe jos îmi place tare mult. Iubesc sentimentul acela de desprindere dintr-un loc și desfășurarea locurilor, spațiului, timpului, trăirilor, până la destinație. Iubesc explorarea locului unde mă aflu și a locurilor pe care le (re)descopăr, iubesc să merg la întâmplare, adesea fără hartă, doar vizualizez un pic hărțile, după care merg precum mă duc pașii, intuiția, frumusețea clădirilor, străzilor, parcurilor, țărmurilor etc. Îmi place să călătoresc singură, la fel de mult cum îmi place să călătoresc cu cineva care împărtășește alături de mine aceeași încântare a călătoriei. Orice călătorie îmi îmbogățește experiența sufletească, mentală, mă hrănește, mă face să cresc – sună clișeistic, fir-ar, dar exact așa simt. Îmi place la fel de mult să descopăr oamenii locurilor, viețile lor, micile pasiuni, micile istorii, locuințele, bucatele, vorba, limba, patina timpului etc. Sunt un călător-observator-explorator à la lettre. Dacă ar fi acum să am iar 18 ani, asta aș alege: să pot călători, probabil ca fotojurnalist profesionist, să scriu cărți-albume de călătorie. Într-un fel, asta și fac ca psihanalist, poet, eseist, prin călătoriile interioare-exterioare, dar este totuși destul de diferită experiența cotidiană.

Ți-e teamă de labirinturi, fie ele fizice sau mentale?
O, nu, m-au pasionat dintotdeauna, și ale minții, ale sufletului (îndeosebi), și cele artistice (picturi, sculpturi, instalații arhitecturale etc.) sau cele reale, arhitecturale. Oriunde e un labirint, mă joc prin el. Fie chiar și labirinturi de străduțe. Îmi amintesc că, prin copilăria mea, se aducea în Parcul de Distracții din Satul de Vacanță un labirint destul de mare (sau așa îl percepeam eu pe atunci) din oglinzi deformante. Mulți copii, adolescenți, chiar și mulți adulți, nu suportau să-l străbată, erau înfricoșați, li se făcea rău fizic. Pentru mine era uluitor acel labirint, chiar și teribil de amuzant, dincolo de ciudățeniile de siluete deformate și fragmentări aiuristice în care apăreai, era fabulos să-l străbat și să-l redescopăr.

Unde te odihnești când trecutul și prezentul Bucureștiului pulsează prea tare?
În mine. Este deja creat în timp un loc de liniștire, de reflectare, de calm și stare de bine, în care mă pot așterne ori de câte ori trecutul-prezentul din oraș sau din viața cotidiană devin copleșitoare. Dar știu că altceva întrebi, anume în ce colț al orașului. Și răspund ad-hoc, fiindcă de fiece dată am resimțit aceeași stare): Grădina Icoanei. Are ceva magic, ca o „Dumbravă minunată” locșorul acela, cel puțin pentru mine, dar am descoperit că mai sunt de-ai mei care îl preferă. Sau mi se mai întâmpla, cu mulți ani, foarte mulți ani în urmă, să regăsesc liniștea interioară în Grădina Botanică. Uneori, pe mal de apă, fie pe marginea unui lac al Bucureștilor, fie chiar pe Cheiul Dâmboviței, atunci când nu este prea aglomerat. Apa are efectul acesta instant asupra mea. Nu e de mirare, câtă vreme am crescut pe țărmul mării, pesemne.

Când ai început să nu mai crezi în unele iluzii? Când au început unele speranțe să se estompeze?
Consider că iluziile și speranțele sunt diferite ca și conținuturi afective, mentale. Iluziile cred că mi s-au dizolvat treptat, așa, de pe la vreo 5-7 ani, când realitățile au început să fie din ce în ce mai conturate și mai felurite, și să le pot alege pe cele potrivite, atât cât îmi era / este posibil, desigur. Un exemplu minion este că la 5 ani deja nu mai credeam în Moș Gerilă și alte fantasmagorii, în iluziile existenței altor făpturi care împlinesc dorințe instant etc. Cred că mai dificil este cu iluziile pe care mi le făceam despre oameni, despre bunătatea, verticalitatea, frumusețea lor. Pesemne că aici se mai strecoară uneori (cam ca în toți, de altfel) mici iluzionări. Cât despre speranță, dacă luăm firescul ei, care presupune o anume capacitate de a privi cu încredere în tine, în ceea ce ești, ce împlinești, să poți figura un anume mod de a trăi care să depășească paradoxul logicii speranță – disperare, atunci speranțele sunt mici motorașe ale ființării. Dacă însă exacerbezi irealist dimensiunea speranței (ca și a idealizării, iluzionării, autoiluzionării etc.), este evident că te prinzi în magma melancolică a disperării. Sună cioranian așa, dar exact despre asta este vorba, dincolo de literatură, filosofie sau psihanaliză.

Dacă Freud ar descinde în Bucureștiul de astăzi, pe unde l-ai plimba?
Cred că este cea mai frumoasă întrebare care mi-a fost adresată până acum și la care m-am gândit, îmi dau seama acum, ca-ntr-o reverie, când am fost prima dată în Viena la Freud Museum. În Cotroceni, desigur, întâi să-i arăt sediul Societății Române de Psihanaliză aflat pe str. Dr. Lister, să vadă că sunt diferențe încă mari București – Viena – Londra – Paris – New York etc., în cei peste 120 de ani de psihanaliză internațională și 30 de psihanaliză românească postdecembristă (pentru a mă referi doar la acești ani), și că tare mi-aș dori să avem și noi ceva mai mult din aerul vienez al psihanalizei chiar și din prezent, nu doar de pe vremea lui. Apoi l-aș plimba prin Grădina Icoanei și Parcul Ioanid, pe Calea Victoriei și pe Magheru, pe strada Frumoasă, unde a fost primul cabinet de psihanaliză acum peste 70 de ani, o practică desigur neafiliată pe atunci mișcării internaționale. Și negreșit prin Vatra Luminoasă, ca să îi mărturisesc ce a însemnat acel locus pentru mine și ca om, și ca psihanalist, și ca poet, într-un punct crucial al existenței, într-un moment de renaștere aș putea spune.