Mă opresc din cînd în cînd, luna se oprește și ea de fiecare dată

Ți-ai putea imagina cum ar fi atunci cînd memoria nu ar mai avea loc pentru amintiri? Ai putea renunța la ceva pentru a face loc altor amintiri?

Aș putea, da, pentru că m-am gîndit chiar de curînd la asta, scriam la o povestire despre un tip care își pierde memoria. De fapt, își pierde amintirile. Memoria mi-am imaginat-o ca fiind la început o balenă (mă rog!) și balena înoată încolo și-ncoace în apele adînci ale oceanului, nu există decît un singur ocean, și poate e mai bine așa, și balena știe totul și își amintește totul, amintirile se simt bine în corpul balenei, uneori părăsesc corpul memoriei materne și înoată singure în apele oceanului, dar amintirile nu rezistă mult în afara memoriei, se pot pierde o dată pentru totdeauna, și vine o zi cînd balena se transformă într-un rechin cu pielea întunecată, și amintirile simt schimbarea, dar rechinul este acum casa lor și poate că e mai bine așa, dar le e teamă să mai iasă singure afară, să înoate de capul lor în apele oceanului, și rechinul se transformă într-un pește, e un pește oarecare, e puțin spațiu în corpul acestui pește, unele amintiri se sufocă pur și simplu, amintirile frumoase mor primele, cele urîte rezistă mai mult, e selecția naturală a memoriei, și peștele se apropie de mal, destul cu apa, gata, eu m-am cărat de-aici, își spune, și amintirile, cîte au mai rămas, iau contact pentru prima dată cu uscatul, și peștele face cîțiva pași și se transformă în pasăre, și pasărea își ia zborul, și omul simte cum memoria lui, atîta cît a mai rămas, se îndepărtează de el, la fiecare bătaie de aripi a păsării mai dispare cîte o amintire, și pasărea bate din aripi din ce în ce mai repede, scuturîndu-se pe rînd de amintiri, de toate amintirile. Mă rog, ăsta este cazul acelui „pacient”.

Revenind la întrebare, cu scuze pentru această paranteză lungă, cred că oricine are amintiri pe care ar dori să le evacueze din memorie. Eu sînt fericitul posesor al unei memorii capricioase, ca să nu zic de-a dreptul proaste, uit mult și nu mă deranjează deloc. În cazul meu, acolo unde memoria dă rateuri, sper că reușește imaginația.

Cum ar fi să trăiești într-o lume în care ar exista reversibilitate pentru orice lucru deja petrecut?

Ar fi bine, într-un fel, bineînțeles, mai ales în chestiuni de viață și moarte. Cîți dintre noi nu ar dori să dea timpul înapoi, dar asta nu se poate decît în imaginație, îmi amintesc de un roman al Kurt Vonnegut Jr., Cutremur de timp sau de filmul Lola rennt, în fine. Mă gîndesc că, dacă ar exista reversibilitate pentru orice, viața și-ar pierde din dramatism, ar deveni ceva mai banală, instituția greșelii ar dispărea, cantitatea de adrenalină de pe planetă ar scădea etc. Pe vremea cînd lucram la radio și făceam doar emisiuni live, eram în permanență într-o stare de tensiune, orice prostie aș fi spus rămînea pe banda martor, nimic nu putea fi luat înapoi, pe cînd acum, cînd fac un podcast și tot ce înregistrez este reparabil și reversibil, e cu totul altceva.

De-a lungul vieții întîlnim diferite persoane și personaje. Cum sunt întîlnirile cu acei oameni nemuritori?

Sînt importante, bineînțeles. Eu am întîlnit cîțiva nemuritori la viața mea și pot să îți spun că aceștia lasă urme adînci, chiar dacă nemurirea nu este contagioasă. Fiecare e pe cont propriu, sîntem mai singuri decît ne imaginăm.

Cînd te apropii sau te îndepărtezi de tine este…

Cînd te apropii sau te îndepărtezi de tine este dureros. Ca să te vezi mai bine, e nevoie de o anumită distanțare, însă, dacă te îndepărtezi prea mult de ceea ce ești, există riscul de a pierde contactul, de a pierde legăturile cu tine. Nu recomand. Pe de altă parte, cînd te apropii prea mult de tine, e posibil să vezi lucruri care nu îți plac, ceea ce nu e neapărat o problemă, căci mereu e binevenită o confruntare cu tine, cu trecutul tău, cu momentele nevralgice pe care le-ai trăit și pe care, ca să le rezolvi, trebuie să le înțelegi și să le accepți, trebuie să te accepți și să te ierți, altfel e dificil de mers mai departe.

Oricine se poate transforma într-un „dumneziac”?

Am citit o recenzie la Dumneziac în care se făcea această interpretare: dumneziac egal Dumnezeu plus maniac. Nu e vorba despre asta: dumneziac e cineva care îl uită pe Dumnezeu, cineva care devine amneziac (nu există acest cuvînt în limba română, există amnezic!) în raport cu divinitatea. Da, cred că oricine se poate transforma într-un dumneziac, sînt momente sau perioade cînd ne îndepărtăm de ceea ce se înțelege prin Dumnezeu, unii se despart pentru totdeauna și devin atei, alții rătăcesc o vreme, în fine, fiecare e liber să își aleagă calea. Cînd eram copil, eram credincios, mergeam la biserică, mă rugam, știam psalmi pe dinafară, nimeni nu mă obliga explicit să fac asta, nici măcar nu era vreun aer de bigotism în familia noastră, tatălui meu i se fîlfîia de mersul la biserică, însă bunicul din partea mamei, pe care eu îl iubeam foarte mult, era mîna dreaptă a preotului din sat, în fine. Apoi, cînd am mai crescut, și am ajuns cu lecturile la alde Nietzsche și Dostoievski, plus toată filosofia pe care am studiat-o în facultate, am început să mă transform într-un dumneziac, dar niciodată această metamorfozare nu a mers pînă la capăt.

Ce pot schimba erorile și accidentele norocoase? Cum a fost în cazul tău?

Nu toate accidentele și erorile sînt norocoase, dar ele pot deveni norocoase dacă îți extragi niște lecții, dacă înveți ceva din ele. Eu am trăit un lung șir de erori, nu neapărat norocoase atunci cînd au fost trăite, dar care, ulterior, au lucrat în favoarea mea. Am scris despre multe dintre aceste accidente în Dumneziac, care este un fel de compendiu al erorilor personale (deși e posibil să exagerez puțin), însă au fost erori care s-au dovedit fertile. Cînd aveam douăzeci, douăzeci și unu de ani, am întîlnit un clarvăzător care mi-a spus că o să mor de tînăr. Aproape toată viața mea se bazează pe această eroare de calcul, o eroare care nu îmi aparține. Nu mai sînt tînăr, nu am murit. Toată povestea asta cu clarvăzătorul e în carte.

Care e prima amintire despre lună?

Prima mea amintire despre lună se întîmplă să fie consemnată în primele fragmente din Dumneziac. Merg pe un drum de țară, e noapte, mă întorc acasă de la bunicii mei, luna mă urmărește, am senzația că merge în pas cu mine. Mă opresc din cînd în cînd, luna se oprește și ea de fiecare dată. Nu înțelegeam deloc mecanismul ăsta prin care luna se oprea în loc atunci cînd mă opream și eu. Mă simțeam urmărit de ea. Cu soarele nu am avut niciodată această complicitatea și acest joc.

---

Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 la Moinești, Bacău. A absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti, în 1999, și Facultatea de Filosofie, Universitatea din București, în 2010. A fost redactor la revistele satirice Academia Cațavencu (1997–2010) și Kamikaze (2010–2011), și realizator de programe la Radio Guerrilla (2004–2019).

A publicat în România volumele: Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002, 2003, 2013), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007, 2016), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Manualul Îmblînzitorului de Cafele (2013), Teoria tăcerii (2015, 2018), Experimentul MAMATATA (2015), Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat (2017), Melciclopedia (2017), Extraordinara călătorie a ariciului Ariston (2019).

În străinătate a publicat volumele: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei și Vasile Leac), traduceri de Sabine Küchler, Hans Till și Ernest Wichner, Wunderhorn, Heidelberg (2009), Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), traducere de Valentina Butoescu, Éditions Le Coudrier, Belgia (2010), La Demonadologio, traducere în esperanto de Ionel Oneț, Eldonejo Bero, Rotterdam (2013), Abgrunde, traducere de Ernest Wichner, Brueterich Press, Berlin (2018).

După texte de Iulian Tănase s-au făcut mai multe spectacole de teatru: Șotron (regia: Nona Ciobanu, Ljubljana, 2010); Iubitafizica (producție a Lightwave Theatre Company, 2014); Teoria tăcerii (spectacol-lectură în regia Marianei Cămărășan, Festivalul de Teatru Undercloud, 2017); Sunt eu, Annabel (producție a Lightwave Theatre Company, 2017).

A coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum, Editura Vinea/ICARE, 2002. Împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichmann, coordonează publicația Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum.

A participat ca visiting writer la programul International Writers` Workshop, Hong Kong (2008) și cu lucrări la London International Festival of Surrealism (2007, 2008). Este prezent cu texte în reviste și antologii din România, Germania, Austria, Anglia, Statele Unite, Hong Kong, Slovenia, Cehia, Franța. A susținut lecturi publice în China, Hong Kong, Germania, Austria, Italia, Slovenia, România. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria).