Viața din pagină și viața reală nu se cheamă una pe alta

---

În volumul Constantin apar problematici cu care România (și nu numai) se confruntă de ani de zile: necesitatea de a pleca la muncă în afară, slujbele grele și plătite foarte prost, sărăcia din care uneori nu se poate ieși lucrând cinstit, singurătatea etc. Personajul Mihai, la început de drum în anii studenției sale, speră să aibă un viitor. Îi e teamă de înregimentarea în clasa muncitoare? I-ai împrumutat din temerile proprii?
Lui nu-i e teamă. Mie mi-a fost într-o vreme, când credeam că n-o să termin nicio facultate și că va trebui să mă întorc de unde plecasem, cu coada între picioare, dar era mai degrabă o teamă de eșec. Apoi am avut câțiva ani în care părea că n-o s-o scot la capăt și mi-am făcut planuri să plec prin Anglia sau Olanda, la muncă, pe unde-aveam prieteni din copilărie. Am și aplicat pe la tot felul de ferme de legume, bostănării în Franța etc. Cred că aș fi făcut-o, de fapt, cu aceeași inconștiență încruntată cu care obișnuiam să fac multe lucruri în viață, dar pe undeva pe la începutul lui 2015 am început să cred că poate nu pot să renunț la scris și am dat la doctorat. Altfel, nu mi-e teamă deloc de lumea aia, am pentru ea o dragoste cu care nu știu mereu ce să fac și care e mai puternică decât mine.

Deseori, personajul Mihai se confruntă cu părerile celor care cred că „cititul ăsta în prostie nu e bun.” Te-ai confruntat des cu astfel de păreri? Au contat?
Nu, rareori. Am avut noroc că mama, care venea din muncitorimea rurală, a înțeles că-mi place să știu lucruri și a vrut să mă țină la facultate. Nu-mi amintesc de niciun părinte din cartierul meu care să nu fi fost mândru, în mod evident mândru, că copiii lui sunt buni la învățătură. În anii ‘80-‘90, ăsta era standardul la care erau ținuți toți copiii în Oltenia și cel mai bun indicator pentru viitorul lor, la sat și oraș deopotrivă, dar probabil și motivul pentru care mâncau cel mai des bătaie. La fel cum îmi amintesc bine cât respect exista în comunitățile mici în care am crescut pentru persoana care știe să facă ceva, pentru omul „de meserie”. Chestiile astea rămân cu tine și am și-acuma convingerea că un mecanic care poate să scoată toate lucrurile dintr-un bloc motor și să le pună la loc e mai abil intelectual decât un profesor de limbă română.

Drumul celor tineri, veniți din provincie într-o capitală, seamănă până la un anumit punct. Personajul înțelege repede că majoritatea lumii se așteaptă ca el să fi învățat „lecțiile necesare de obediență și rușine.” Ai (fi) fost capabil să-ți supui personajele unor abuzuri?
Cred că le-am și supus, nu?
Ce rost are să scrii despre oameni care nu se chinuie în vreun fel cu viața care le-a fost dată?
Chiar dacă te-ai naște într-un loc care ți-ar da totul și chiar dacă n-ai duce lipsă de nimic, tot ar exista întrebări la care nu s-a răspuns, care se pot transforma în neliniști. Fericirea e foarte greu de ținut în echilibru.

Ce te-a enervat sau revoltat cel mai mult pe parcursul rescrierii acestui volum?
Că viața din pagină și viața reală nu se cheamă una pe alta în felul simplu și direct pe care mi-l închipuisem, că pentru a face lucrurile reale să pară vii, trebuia să le modifici și să minți.

Cu cât un roman are mai puține personaje și un spațiu cu locuri de desfășurare limitate, cu atât este mai greu să-l scrii?
Da, trebuie să ai talentul digresiunii; dar dacă-i mai citește cineva proza, o să vadă că Beckett are romane în care tot angrenajul narativ e redus la minimum minimorum: un personaj și un spațiu închis. El voia să facă opusul lui Joyce și – în loc să adauge – să reducă lumea la necesarul ei aproape logic. E bine c-a făcut-o el, ca să n-o mai facem noi. Eu unul mă bucur că după Beckett și noul roman francez, proza a luat-o în direcția opusă – experimentalismul modern și postmodern, în măsura în care se îndepărtează prea mult de lume, mă plictisește, deși înțeleg uneori falimentul filosofic din spatele lui și efortul inteligent de a încerca să încropești ceva din puținul care-a mai rămas.

Te-a inspirat vreun alt roman sau alt personaj înainte de a scrie Constantin? Îți și schițezi/desenezi personajele atunci când scrii?
Nu prea, deși erau legături evidente între ce-am scris și alte figuri ale literaturii universale, pe care de altfel le-am și inserat mai mult sau mai puțin aluziv prin carte. Până acum n-am avut nevoie de schițe, pentru că mi-am cunoscut eroii, dar în următoarea carte pe care aș vrea s-o scriu și care e plină de străini, lucrez cu mai multe note, e adevărat; însă asta e firesc: cu cât povestea pe care o scrii e mai imaginativă (adică mai străină de experiența ta trăită), cu atât e mai mare efortul de a o face să pară întreagă.

Dacă ar fi să le vezi în viața reală, te-ar speria?
Nu. Cresc odată cu ele, așa că suntem prieteni din copilărie, cum ar veni.

În viața de toate zilele traduci și din engleză, franceză, germană. Dacă ai alege trei personaje din cele trei spații literare și le-ai crea un context în care să existe simultan, pe cine ai alege?
Nu știu. Sunt mulți care-mi plac, dar n-am chef să le fac scenarii. De pildă, îmi plac mult în ultimii ani, și mă întorc la ele, monologurile lui Marc Antoniu din Cezarul lui Shakespeare, care e un exemplu literar perfect de manipulare a maselor. Mi-a plăcut mult pictorul lui Gogol, cel care are răbdare să aștepte, pentru că m-am gândit întotdeauna că, dacă o să vreau odată să fiu scriitor, ca el trebuie să fiu. Mi-au plăcut marchizul de la Mole și norocosul Jim al lui Amis, Moll Flanders, Nora, doamna Dalloway, cei doi logodiți din Logodnicii, pentru că sunt onești și proști – am văzut odată un cuplu mergând pe Moșilor, ținându-se de mână fericiți, râzând la niște porumbei de pe trotuar cu cel mai idiot zâmbet sincron posibil și m-am gândit că ar trebui să scriu un roman despre doi proști care se iubesc și pe care prostia lor îi oprește să înțeleagă ce li se întâmplă, dar care râd la porumbei și sunt fericiți. Câinele din Tomboctu. Elfii din Stăpânul Inelelor, daimonii din His Dark Materials. Toți ofițerii de punte din Star Trek TNG și Star Trek Voyager. Chinaski. Eroul central din Adolphe, care vorbea despre dragoste în feluri care mă dădeau pe spate când aveam paisprezece ani. Cordelia, când spune What shall Cordelia speak? Love and be silent.

---

Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor, redactor și traducător (din engleză, franceză și germană). Absolvent al secției de Literatură universală și comparată a Facultății de Litere, Universitatea din București, a urmat mai apoi un masterat în teoria literaturii și literatură comparată, la aceeași facultate. Pregătește o teză de doctorat în istorie intelectuală, despre introducerea curriculumului literar în universitățile occidentale în secolul al XIX-lea. Este câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2018, cu romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, care i-a adus în 2019 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, precum și Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța. Cel mai recent roman: Constantin, Editura Polirom, 2019.