Te-a influențat sau marcat ceea ce se întâmpla înainte de `89? A avut vreun impact asupra scrisului tău?
Da. Mult. Foarte mult. De fapt, nici nu contează, pentru că eu am scris foarte puțin.
Frigul, întunericul, pentru întuneric, noi, copiii, cumpăram lanterne puternice, ca să facem raze de lumină în cartierele în beznă, practica, pe care o făceam toamna târziu, la porumb, bumbac, era tot frig, era noroi, plecam – veneam cu autobuze înghețate.
Sau în perioade mai calde, la cules de fructe sau direct în fabrică, la ILF (Întreprinderea de Legume-Fructe). Însă de la practică mai și plecam, fugeam și mergeam km, zeci de km, pe jos până acasă. Eram căutați cu o oarecare panică până seara târziu. Toate lucrurile astea și altele (cei mari de liceu care beau mult alcool, care furau, tâlhăreau și ajungeau la școli de corecție, de unde se întorceau mult mai rău, jocurile de noroc, barbut, cerculețul, poker și de la care se iscau mereu încăierări, bătăi, pentru că se trișa întotdeauna, se măsluiau zarurile, se schimbau cărți. Filmele populare văzute în cinematografele supraaglomerate:
Colierul de turcoaze,
Duelul,
Raliul,
Drumul oaselor,
Cu mâinile curate,
Rezervă la start)... Toate astea m-au impresionat, au rămas pur și simplu ca niște fotografii, ca niște filme pe care doar le-am povestit-repovestit fără niciun scop, fără nicio teză. Uite, o secvență cu puțin înainte de `89: tatăl unui prieten este luat de Miliție și închis (motive politice sau altele asemănătoare...), în zilele Revoluției, familia lui găsește permanent coroane mortuare la ușă. Bunica prietenului (mama tatălui) plânge, plânge de durere, dar are și o urmă de speranță când se gândește că probabil va fi scos din închisoare odată cu Revoluția, vine într-adevăr din închisoare destul de zdruncinat și imaginea este următoarea: mama prietenului, însărcinată, stă rezemată cu spatele de un zid și plânge, iar tatăl ne lovește mai în glumă, mai în serios, privindu-ne fix, prea fix, la lumina unui bec chior din scara blocului, încercând să ne învețe box ca în închisoare.
„Lovește, Vali! Eschivă! Croșeu! Fandare! Lovește!”
Care-s axele care susțin și încheagă personajele tale? Ce le poate abate de la aceste axe?
Am folosit în puținul pe care l-am scris cuvinte ca declasat, dezaxat, descreierat, recalcitrant, dement, pierdut. Așa m-am simțit, așa am fost văzut, privit. Axa care ne leagă, pe mine și personajele mele, e rătăcirea. Dar e o rătăcire lucidă, pentru că ea e rătăcire ca poveste socială. În rest, e luciditate.
În lume, e foarte greu să fii undeva fără să fii ascultător, executant. Eu cuminte pot fi, dacă mă pui într-un loc și-mi ceri ceva onest, eu nu mai plec de-acolo, cum apare vreo idee de minciună, fals, compromis, cum mă revolt, nu mai zâmbesc, nu te mai ascult și mă ridic și plec.
Libertatea, ce-o fi și asta?, e o altă sârmă care trece prin noi, vreau să-ți spun ceva, în jocul de GO, o piesă are libertăți, o piesă pusă, așezată în colț, la intersecția a două linii, are 2 libertăți, punctele de intersecție vecine, la marginea tablei, 3 libertăți, iar în centru, ca și cum ai pune piesa, care e un disc mic, alb sau negru, pe o cruce sau un plus (+), are 4 libertăți, cele mai multe. Aceste libertăți pot fi luate de piesele adverse, când sunt luate toate, piesa este capturată, sufocată. Pe deasupra, în GO, sinuciderea e interzisă, nu poți să pui o piesă unde nu există nicio libertate. Nu poți să te arunci într-un spațiu unde nu e libertate.
Deci, dacă mi se lasă libertățile, mă pot lega de alți semeni și pot face și eu câteva lucruri sociale.
Piesele legate se apăra între ele, o piesă în formație are libertățile grupului.
Dacă ar fi să-ți izolezi amintirile, ce organizare le-ai crea?
Nu-mi mai pot izola amintirile, separat, în celule. Dacă aș reuși s-o fac, atunci mi-ar fi cât de cât mai ușor să deschid și, mai ales, să închid sertarele cu ele.
Și uite, asta n-o mai pot, în felul ăsta, sunt toate în mine prezente acum când vorbesc cu tine, sunt prea acute, sunt ca un nod în gât, știi prea bine, când ai un atac de panică, te fixezi pe panică, pe care o accentuezi prin frică, așa e și cu amintirile, dacă sunt toate în pieptul tău, te cam sufoci, îți este un pic mai greu să fii în clipă, să fii, cum se zice, aici și acum. Și lucrul ăsta te cam macină, te obosește.
Toate astea se întâmplă și pentru că nu a ieșit la iveală o soluție pentru ele, n-am reușit să le rezolv. Mintea rațională și înțelegătoare nu te ajută.
O cale există: iertarea a tot și a toate, acceptarea tuturor celor care au fost, înțelegerea înțeleaptă.
Și dacă le izolezi cumva, le separi, le discriminezi, atunci îți este mai ușor să le povestești, să le scrii, dar n-am reușit asta, decât rar. Și, la urma urmei, amintirile mele, aproape la fel ca toate amintirile tuturor în conținut, sunt mai intense, mai colorate, mai calde, pentru că sunt eu mai receptiv, mai impresionabil, sensibil ca filmul fotografic. Întâmplările rămân pe film și gata, într-un fel, e și bine, trecutul nu mai poate fi schimbat.
Așa că îmi organizez amintirile în DVD-uri și mă uit la ele. Ca la nunțile filmate.
Ai simțit vreodată că societatea sau contextele în care te-ai aflat ți-au pus o lesă, te-au îngrădit în vreun fel?
Tot timpul m-am simțit îngrădit, legat, mi s-a cerut mereu câte ceva, uneori prea mult, mi s-a țipat des în urechi să ader la ceva.
Nu pot să particip în grup, nu pot să militez în grup, în aproape toate situațiile am reacționat, sunt reactiv și de multe, multe ori, am fost singur, n-am tras pe nimeni după mine.
Grupul ușor de acceptat e cel care are respirație, are libertăți, are pace.
Am fost la un mic ziar, am plecat după o săptămână. Am lucrat undeva la Piața Unirii 2, am părăsit locul după vreo două săptămâni, am fost în practică agricolă la liceu, am fugit.
Când vii peste mine arbitrar, doar pentru că ai putere (oficială, fizică etc.), mă revolt, îmi sare țandăra, mă cert cu tine, ameninț că mă arunc în ape, mă bat, dar, în definitiv, mă chinui, nu știu să mă apăr și mai bine las totul baltă și gata. Am plecat, fugit de peste tot. Consecințele au fost mai mereu rele. Cea mai bună lume pentru mine e lumea în care mă lași în pace, lumea în care în clipa în care am zis NU, păi NU să fie. E destul de greu. În fine, d-aia pescuiesc pe cât posibil singur, am învățat să joc șah, joc care te ascunde, te separă, te anesteziază, prin gratuitate și claritate, d-aia fac fotografii pițigoilor, prigoriilor, stăncuțelor, lăcustelor, uliilor, broaștelor țestoase ș.a., mă simt mai liber. Probabil că într-un oraș mare-mare aș dispărea mai ușor, m-aș ascunde mai bine. Neaderând la nimic (și asta e o alegere, desigur) nu prea ești bun pentru viața socială.
Deseori în poemele tale dai voce diferitelor viețuitoare: căței, ciori, bibani, gândaci ș.a.m.d. Ce tipuri de limbaje ies la lumină?
Merg mult, merg pe jos kilometri, zeci de kilometri, destul de des. De obicei, pe
marginea apei, prin pâlcuri de pădure, prin luminișuri și aici vezi ciori, căței, pisici și alte
multe vietăți.
Ciorile sunt foarte inteligente, iar cele bătrâne chiar înțelepte, trăiesc mult.
Mie mi-e frică de câinii de oraș, de câinii în haite de la margine, de la periferie, de câinii zilei. Eu, pe malurile apei, găsesc căței, pisici mici, care sunt ca niște copii, fără ajutor. Și pescarii le mai dau o bucată de mămăligă sau câțiva peștișori. N-ar reuși să trăiască altfel. De animăluțele astea îți este cel mai milă. Sunt rătăcite sau aduse acolo și abandonate de oameni. Dacă vremea e bună și sunt pescari pe apă, vor supraviețui, mai ales dacă trece ceva vreme și învață să se apere, să se ascundă. Ele suferă, plâng, au nevoie de hrană, de afecțiune.
Când ții un pește în mână mai măricel, tocmai pescuit, simți cum îi bate inima, bate și a ta, bate și a lui, și-atunci ți se face milă și îți zici că niciodată, dar niciodată, n-o să mai iei vreun pește acasă, însă nu e întotdeauna așa. E o lume care vorbește, uneori vorbește exact ca noi, coțofana e hoață, suspicioasă, circumspectă.
Bibanul soare e ca un disc țepos, multicolor, el devorează icrele și puietul altor pești, ar fi invaziv, i se mai spune și sticlete sau soreață, în engleză i se zice, pe lângă sunfish, și pumpkinseed. Eu am comparat timpul nostru cu acest pește mic, agresiv, lacom, hrăpăreț. Care ne mănâncă icrele minții, sufletul.
Ai și un poem care se potrivește în spațiul german, intitulat „podul nemțesc”. Care e povestea sa?
Podul nemțesc e Podul vechi, făcut de germani pe la 1900 și un pic, pentru război cred, pe el trec eu spre pescuit sau spre cimitir, e un pod din fier îmbinat cu nituri, și din beton, pod peste râul Vedea, până la construirea celui nou, era legătura dintre oraș, și alte zone din sud, și București.
E frumos pentru că nu mai trec mașini decât rar, e destulă liniște. Poți să stai și să privești de-a lungul râului. Poți să vezi păsări, pescăruși, lebede, lișițe, rațe, egrete, pupeze, pescărelul albastru, câte o vulpiță mică spre noapte, o nevăstuică etc.
Poți face fotografii, te poți plimba.
E și mai frumos când ruginește fierul. E un unghi bun pentru a vedea ce se mai întâmplă pe Podul Nou, european 70: o căruță cu fân, convoaie mortuare, bicicliști.
Îl poți găsi pe net și ca Podul metalic. Îl găsești chiar ca obiectiv turistic.
Ce structuri are loja dezaxaților, ce forme de organizare, ce tipologii de indivizi de aici și de dincolo?
Dacă mi-ar spune cineva că nu (mai) există lumea de dincolo, aș fi foarte trist. Moartea definitivă nu-mi place. D-aia sunt ușor insomniac, mi-e frică să dorm, nu mă simt împăcat cu ideea de a fi deconectat. Cum ar fi să uităm tot, cum ar fi să nu ne mai gândim deloc, niciodată, la cei care au fost. Mi-ar plăcea să existe ceva, orice, unde să fie memorie, comunicare. Nu știu cum stau lucrurile, m-aș bucura dacă aș mai vorbi cu câte cineva, deși eu nu sunt tocmai vorbăreț, dar cred că aș fi mai liniștit dacă aș auzi vorbindu-se încet undeva lângă mine.
Ce speri de la „bărăganii viitorului”?
Îmi plac ciulinii, îmi place vântul.
În sud, pe câmp, ești cel mai înalt punct din întindere, te prăjește soarele, te omoară, te bate crivățul iarna, te plouă până la os când toarnă cu găleata, n-ai unde să te ascunzi, rar e vreo pădurice, mă văd mergând pe câmpurile astea într-o căruță, n-ar fi rea chiar o bicicletă. Și, deși pare că nu se întâmplă nimic, poți vedea atâtea. Păsări, animale.
Viitorul va fi ars, prăjit, viitorul va fi nisip. Habar n-am.
Îmi place atunci când adie vântul și mai găsesc câte un petec de umbră.
Ne vom ascunde în blocuri, case, mașini, în speranța că nu ne va găsi nicio nenorocire.
Dealurile, munții mă sperie.
Câmpurile îmi dau senzația că nimic nu se va termina niciodată.
